Când m-a întrebat cineva ce am eu cu bolșevicul cotrocean de mă tot iau de el, i-am spus că n-am nimic și nici nu m-aș fi uitat la el dacă n-ar fi fost acolo unde se uită toată lumea și-l ia de model. Având altă opinie, probabil extrem de secretă, că nu și-a devoalat-o… Acuma realizez că, poate, nu era secretă, dar îi era rușine să o devoaleze? Probabil, pentru că era foarte… obiectivă, cinstită, bazată exclusiv pe faptele celui… Atât de obiectivă și bine sprijinită de faptele bolșevicului, încât i-a fost rușine să o devoaleze!

Să mă-ntorc la ale mele. Zilele astea am descoperit noi dovezi indubitabile ale pericolului pe care-l prezintă pentru societate existența unui bolșevic pe jilțul cotrocean. Căci, un individ care se autointitulează liderul celui mai mare partid de opoziție, deși el nici nu mârâie în acel partid decât strict ce-i ordonă bolșevicul, a ieșit public cu aserțiunea că judecătorii C.C.R. ar trebui destituiți, sau arestați ?,… cam așa ceva, întrucât o anume hotărâre a lor nu-i convine lui. Iar argumentul lui suprem a fost acela că C.C.R.  ar trebui să vegheze la implementarea voinţei populaţiei, nu la altceva.

Car’va’zică, orbeanul respectiv, de profesie limbist, consideră că C.C.R. nu ar trebui să vegheze la respectarea Constituţiei, așa cum se și numește, de altfel, ci să se preocupe de voința poporului. Să fiu al naibii dacă ăsta nu e mai bolșevic ca bolșevicii din anii când „majestatea sa regală” a predat bolșevicilor regatul românesc, pentru un tren cu valori, o rentă viageră și un castel în Elveția. E ca ăia din filmele sovietice care rulau la noi prin anii ’50, în care bolșevicii instituiau tribunale ale poporului. Și indiferent de prevederile legilor, acele tribunale implementau „voința maselor”. Mă rog, în filme se întâmpla așa, că în realitate, lucrurile se petreceau exact ca azi, în România. Adică, un bolșevic kremlinean, nu cotrocean, chema la el limbiștii, le dădea misiunea, ăia instituiau repede un tribunal al poporului și… gata misiunea.

Mă opresc, că nici mie nu mi-ar mai fi drag de mine dacă aș mai dezvolta subiectul. Aș mai reaminti tot o afirmație a mea, anume că, dacă pe meleagurile astea chiar ar exista o minimă decență și un minim stat, cu minime instituții, nimim funcționale, ăștia care-și zic „penele” ar trebui arestați pentru impostură. Cum să susții că ești continuatorul istoricului P.N.L., atâta timp cât ai aruncat la gunoi sintagma călăuzitoare a acelui partid : „Prin noi înşine”? Câtă impostură poate încăpea în niște limbiști?!? Mai bine recitesc ce spuneam, tot eu, în urmă cu vreo opt ani. Asta da, mă face să-mi fie drag de mine, când văd ce premoniție am avut. Mă rog, sunt sigur că nu sunt singurul care înțelege, numai că majoritatea românilor sunt foarte discreți și foarte politicoși și nu vor să deranjeze protipendada politico-limbistă.

Actualitãţi proverbiale la români

Încã de pe când eram copil, am auzit oameni mari în jurul meu zicând „Peştele de la cap se-mpute!”. Eu nu înţelegeam nimic, dar cei mari se pare că erau toţi de acord, întrucât n-am auzit pe nimeni să se contrazică pe marginea acestui proverb, să-l conteste, sau să-l completeze. În ultimii 20-30 de ani, însă, n-am apucat niciodatã să spun şi eu acest proverb fără ca interlocutorii să-l completeze cu „Da, dar de la coadã se curăţă!. Iar aceastã completare a devenit un fel de a doua naturã, tuturor părându-li-se cel mai firesc ca lucrurile să se desfãşoare aşa. Ceea ce se şi întâmplã în viaţa socialã.
Atrag atenţia onor românilor care gândesc aşa, că, prin curăţarea de la coadă nu se îndepărtează stricãciunea de la cap, care va continua să infecteze restul peştelui. Iar dacă m-aş rezuma la semnificaţia pur gastronomică a proverbului, le-aş semnala că, atunci când peştele s-a împuţit de la cap, nu se curăţă mai întâi de la coadã, ci mai întâi se taie capul şi se aruncă. Deabia după aceea, dacă stricãciunea nu a afectat tot peştele, se curăţă, e adevărat, de la coadă. Nu altfel![1]

Bolșevicii îmi sar în ajutor

Pentru cei care nu vor să priceapă, sau chiar nu pricep, eu mă refer la bolșevicii românești, nicidecum la ăia rusești, sau americănești, sau etceterești. Că, eu n-am trăit nici în Rusia, nici în U.S.A., nici în Etceterezia. Nu știu cum or fi fost ăia din alte părți, dar ăștia românești respectă o unică regulă - ce vrea muşchii lor”. În rest, pentru ei nu există Constituție, nu există legi, nu există electorat, nu există bun simț. Iată o nouă dovadă. Bag seama că, citind ce am scrie eu ieri, un alt bolșevic a ținut neapărat să confirme zisele mele. Citez din presa democratică on-line, de azi: „Liderul U.S.R… a declarat miercuri seara că « provocarea » celui care va fi ales preşedinte al României în toamnă va fi aceea de a contribui la « generarea unei majorităţi în Parlament care să ducă la căderea acestui Guvern »”.

Car’va’zică, deși președintele nu are atribuțiuni constituţionale în sensul dorit de acest bolșevic, el asta vrea să facă președintele. Pentru că, pentru cei ca el, nu contează rezultatul alegerilor, nu contează voința celor aleși, nu contează Constituția, ci e nevoie de un bolșevic cotrocean care să bage bățu prin gard, să joace cazacioc pe Constituție și să facă… ce vrea muşchii lui”.

Bine, mie mi-e clar că U.S.R. = Uniunea Saltimbancilor din România, că i-am văzut pe vreo doi când erau „tehnocrați” foarte activi în guvernul personal al bolșevicului cotrocean, dar observ că românilor le place al dracului… „circul”. Fapt pentru care asta li se oferă circ. Desigur, fără pâine! Că, pâine şi circ le ofereau comuniștii, acuma, în democrație, doar circ.

--------------------------------------
[1] Marian Ioan, „Cronicile unui scandalagiu, altfel”, Editura ADALESC, 2015