Sunt oameni care nu seamănă decât cu ei înşişi. Petru Soltan face parte din această tagmă.
- Bine, bine, îmi poate replica cineva, toţi oamenii sunt irepetabili, fiece individ. În fond, aşa e: ne naştem cu toţii diferiţi, dar pe urmă, cu anii, nu ştiu cum se face, că majoritatea dintre noi îşi pierde individualitatea şi devine o masă uniformă; în orice caz aşa era pe timpul dominaţiei comuniste de care au avut parte generaţiile mai în vârstă. Ei bine, Petru Soltan, în mod miraculos, nu şi-a pierdut individualitatea, aş spune chiar că a cultivat-o, deşi cred că n-a făcut-o special. Aşa l-a croit Dumnezeu, înzestrându-l cu un caracter deosebit. Or, peisajul intelectual din Basarabia ar arăta mult mai sărăcuţ fără acest descendent din multpătimita Transnistrie. În persoana lui avem de a face cu un strălucit savant şi om politic. Într-adevăr, multe decizii politice importante din timpul mişcării noastre de renaştere naţională n-ar fi avut ponderea necesară, dacă nu era printre noi deputatul Petru Soltan. El ştia să completeze, să întregească o idee, o iniţiativă ori să vină cu propriile soluţii originale care se dovedeau a fi cele mai fericite.

Fără îndoială, acest savant este şi un om al cetăţii, un om de nădejde, păcat că politicienii noştri de azi nu apelează la potenţialul lui enorm de a vedea şi a pătrunde esenţele. Din cauza aceasta pierdem şi acolo, unde cu siguranţă că am putea câştiga. Este un nesecat generator de idei – idei cântărite, expuse temeinic şi argumentat. Ascultându-l, urmărindu-i luările de poziţie, îţi dai seama că ai de a face cu un mare patriot, dar nu de paie, făcut din cuvinte zornăitoare „ce din coadă au să sune", cum spunea Eminescu. Are o judecată calmă, exactă, pe-alocuri chiar rece – şi tocmai de aceste calităţi avem nevoie astăzi. Poate că-i lipseşte puţină „nebunie", dar, în situaţia-limită în care ne aflăm, n-avem voie să facem nicio greşeală. Parafrazându-l pe Titu Maiorescu, aş spune că Republica Moldova „a pierdut dreptul de a mai comite greşeli nepedepsite". Azi noi toţi suntem în situaţia celor care dezamorsează minele. Continuăm să trăim într-un teritoriu minat de istorie, în fiece clipă putem sări în aer.

Petru Soltan are un pas echilibrat şi un ochi ager, vede lucrurile în toată complexitatea lor, le vede dintr-odată, prezentându-ne tabloul întreg. Îl preocupă adevărul, nu reglarea de conturi. E un gentilom şi un aristocrat al spiritului – pasăre rară în peisajul nostru basarabean. Dacă nu i-a plăcut ceva – un articol, o luare de cuvânt – mai bine tace, decât să-ţi facă nişte complimente gratuite. Mă rog, suntem de-ai noştri, printre-ai noştri, ce l-ar costa să te laude, cum procedează atâţia alţii?!... N-o face. N-are spirit de gaşcă şi asta deranjează. Dar dacă ai spus ceva cu care el principial nu-i de-acord, o, atunci ţine-te bine! Lucid, exact, vine să te contrazică, însă niciodată nu atacă persoana, ci ideea, şi asta îl face să fie respectat chiar şi de oponenţii săi. Discuţiile cu el sunt un regal, trebuie să te mobilizezi bine ca să-i corespunzi, să fii şi tu la înălţime. Emite în permanenţă o energie, un azart de a gândi, o invitaţie de a cugeta împreună, de a trăi cu plenitudine în lumea ideilor. Când te afli în preajma lui, simţi un fel de câmp magnetic, pentru că niciodată nu e scos din priză, nu-şi permite luxul de a fi lânced sau pasiv, chiar şi atunci când tace. Această energie creatoare se revarsă în acţiuni inspirate, formule matematice, investigări lingvistice originale, pagini excelente de literatură scrise cu o pană măiastră. Schiţează uşor admirabile portrete ale unor personalităţi marcante, evocări din copilărie, din tinereţe.

Şi-n permanenţă - căutări, căutări - e un vânător de adevăruri, dar nu pentru a se complace, ci pentru a le scoate în evidenţă, pentru a le reda lumii în toată splendoarea lor. Judecă sistemic, conceptual. E un filosof. Uneori nu e înţeles - merge prea repede, prea departe, - dar vina e a noastră, nu a lui. În cosecinţă, e un înţelept. În cazul lui putem afirma cu certitudine că nu întâmplător poartă titlul de academician. E temeinic şi profund. Totodată e generos. Doamne, pe câţi i-a promovat! Pentru că ştie să vadă meritul şi să preţuiască valoarea. Citindu-i cărţile, te uimeşte spiritul acut de observaţie, căruia nu-i scapă niciun detaliu. În descrierile sale mie unuia mi-l aminteşte pe Hemingway cu memoria lui fenomenală. Aş zice că Petru Soltan e un scriitor care s-a rătăcit printre matematicieni sau, dacă vreţi, viceversa. S-a întâmplat acum vre-o zece ani să stăm o săptămână împreună într-un salon de spital, eu - cu inima, el - cu tensiunea. Desigur, la vindecarea noastră şi-au adus aportul şi doctorii, dar cred că un leac esenţial, care ne-a „vitaminizat sufletele", au fost şi acele interminabile şi incitante discuţii până după miezul nopţii. Ne părea rău că trebuia să furăm şi puţintel somn, altfel ne-apucau zorile.

Îmi puteţi reproşa, că tot ce scriu acum e prea din cale afară, că fac portretul unui om aproape ideal. Posibil. Mai mult ca sigur, că Petru Soltan are şi „defecte": de exemplu, totdeauna e îmbrăcat impecabil, cum se spune „la patru ace", în orice împrejurări. Nu l-am văzut niciodată să se prezinte neglijent. Nu e un „defect"? La urma urmei, „de ce, mă rog, îl face cu noi pe aristocratul?", cum s-a exprimat oţărât unul din cunoscuţi. Această observaţie mi-a amintit de un caz care s-a întâmplat cu mine în anii studenţiei, când din ultimii bani cumpăram cărţi româneşti la magazinul „Drujba" din Moscova. Trebuia s-o faci rapid, altfel rămâneai fără o carte de preţ, pentru că năvăleau chişinăuienii – acolo magazinul fusese închis. Am reuşit să sclipuiesc o bibliotecă bunicică în camera mea de la cămin. Într-o zi unul din colegi intră la noi în cameră şi destul de răspicat, pe neaşteptate, declară: „ştim noi de ce cumperi tu atâtea cărţi!". Eu care tocmai eram cu un volum în mână, am rămas mut, cu gura căscată. „Vrei să ne înjoseşti, iată de ce!" – a adăugat el şi a dat să iasă. Cei din cameră au reacţionat râzând ironic. Eu între timp mi-am revenit: „Da de ce nu cumperi tu mai multe cărţi, ca să ne înjoseşti tu pe noi?!" Nu mi-a răspuns nimic, probabil că şi-a adus aminte că el în viaţa lui n-a cumpărat o carte. Trebuie să vă spun, că urmându-mi exemplul, şi alţi studenţi de la noi au prins gustul de a achiziţiona cărţi. În anul cinci, când plecam din Moscova la Chişinău, o jumătate de vagon era plină de cărţi care făceau cale întoarsă spre Moldova, după ce au trecut prin Chişinău, trimise de la Bucureşti.
- Bine, bine, dar ce legătură are asta cu Soltan?
Vă răspund: sunt mai mult ca sigur că Petru Soltan, dacă am fi fost împreună la studii, i-ar fi întrecut pe toţi la capitolul achiziţionării cărţilor – „ca să ne înjosească, desigur". Nu e un defect?! Mai ales, că după câte ştiu, atunci, când s-a întors din Moscova de la studii, el unul a ocupat cu biblioteca lui aproape jumătate de vagon.
...Aştept cu nerăbdare să ne reîntâlnim la „Literatura şi arta", la Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova sau „la o cafea", cum îi place domnului Soltan să spună, deşi nici eu, nici el nu prea avem voie să consumăm această licoare minunată. Dar altfel cum „să-ţi vitaminizezi sufletul" ca să nu-ţi pierzi speranţa că visul nostru - mare şi sfânt - se va împlini! Pentru că, la urma urmei, tot ce facem noi nu e altceva decât înfăptuirea visului de reîntregire. În caz contrar, ne aşteaptă pe toţi o „transnistrizare" (cum obişnuieşte să se exprime dl Soltan), iar el ştie bine ce spune, ştie ce-i aceasta, căci de acolo vine.
Mai, 2011

* Ion Ungureanu, regizor, ex-ministru al Culturii din Republica Moldova