Când  am purces la studierea acestei teme, prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: oare de ce tânărul și înzestratul cercetător Ion Vasilenco și-a ales drept temă de studiu viața și activitatea literară și social-politică anume a acestui clasic al literaturii noastre - Alecu Russo? I-o fi sugerat-o conducătorul științific, o fi fost rezultatul unui anumit concurs de împrejurări sau, poate, alegerea a fost aleatorie? Deocamdată nu am găsit răspuns la această întrebare, dar, în procesul studierii documentelor, monografiilor, a discuțiilor cu puținii scriitori, muzeografi și savanți care mai sunt în viață și care l-au cunoscut pe Ion Vasilenco, am descoperit la cercetat și la cercetător mai multe afinități. Și ce mare noroc e acesta pentru cel care are de studiat nu zile, săptămâni, luni, ci ani în șir, uneori chiar toată viața o temă științifică ce-i place, îi produce mari satisfacții spirituale, obiectul de studiu provocându-i o constantă admirație, multe din ideile celui cercetat rezonând cu ale cercetătorului!

Din punctul acesta de vedere Ion Vasilenco a fost un mare norocos. Voi aminti aci doar de o afinitate dintre cei doi: și Alecu Russo, și Ion Vasilenco au fost intelectuali de o rară modestie. După trecerea în eternitate a marelui nostru clasic, Vasile Alecsandri a încercat în repetate rânduri, și de cele mai dese ori cu succes, să înveșnicească memoria bunului său prieten prin publicarea manuscriselor acestuia care se aflau în posesia sa. Astfel, după ce revista al cărei redactor era, „România literară”, a fost suprimată, în anul 1863 el îi adresează lui Alexandru Odobescu, care era pe atunci redactorul „Revistei române”, o scrisoare în care îl roagă să publice lucrarea lui Alecu Russo „Piatra Teiului”. În această scrisoare plină de afecțiune față de regretatul său prieten, trecut la cele veșnice nemilos de devreme, găsim, printre altele, următoarea mărturisire: „Alecu Russo mi-a fost un bun prieten. El avea un spirit ager, cultivat și, cât pentru talentul său, cât pentru frumoasa și poetica lui închipuire, îți voi descoperi o mare taină literară: Cântarea României, publicată în jurnalul meu („România literară” - n.a.), a fost compusă în limba franceză de Alecu Russo și tradusă în românește de Nicolae Bălcescu. Am la mine manuscriptul său original [...]. Te rog să-mi ajuți a nu lăsa uitării memoria unui om carele a fost în stare să jertfească, pentru interese de înaltă cuviință, dreptul său de părinte asupra minunatei poeme intitulate Cântarea României”[1]. Ce mostră de modestie rar întâlnită chiar și printre clasici! Mai ales că publicarea fără semnătură (așa au crezut pașoptiștii că-i mai bine! - n.a.)  a acestui mobilizator poem în proză a avut un impact emoțional extraordinar asupra cititorilor acelor vremuri pline de frământări revoluționare.

În ceea ce-l privește pe Ion Vasilenco, din multitudinea de exemple, care demonstrează că poseda și el această frumoasă calitate omenească, am ales-o pe următoarea: pe când își făcea studiile la Moscova, la Institutul de literatură „Gorki” (1951-1956), tema de studiu fiindu-i „Alecu Russo. Viața și opera” („Алеко Руссо. Очерк жизни и творчества”), lui Ion Vasilenco, care avea nu doar o inteligență sclipitoare, ci și o capacitate de muncă ieșită din comun, i s-a propus să fie redactor științific și să pregătească pentru tipar „Dicționarul Rus-Moldovenesc”. Doi ani a salahorit  la acest dicționar, din 1952 până în 1954, anul apariției.  Savanții implicați în acest travaliu erau foarte satisfăcuți de munca lui Ion Vasilenco, o muncă care-i solicita supraefort intelectual, înțeles doar de acei care au muncit la dicționare, pe umerii lui mai punându-se pregătirea și redactarea cuvintelor care încep cu litera D (5,5 coli editoriale). Toate bune până aci, numai că atunci când dicționarul a văzut lumina tiparului, pe foaia de titlu, printre numele celor ce alcătuiau colegiul redacțional numele redactorului științific și al coautorului Ion Vasilenco nu se regăsea. Tânărul cercetător nu s-a revoltat, nu s-a scandalizat, aflând explicația celor întâmplate de la colegii săi curioși, care-l vedeau adeseori nopțile lucrând la masa de scris  până îl prindeau zorile și care l-au întrebat pe unul dintre savanții implicați în alcătuirea dicționarului de ce au procedat atât de urât cu prietenul și colegul lor. Răspunsul a fost cinic: „Да он ещё слишком молод!” (Dar el este încă foarte tânăr!). Poate că l-a durut pe tânărul doctorand această nedreptate, cu siguranță la durut, dar și-a consumat suferința în forul lui interior, căci avea el un „mentor”, un conducător spiritual „invizibil”, care-i alina suferințele prin propriul exemplu de sacrificii făcute din dragoste pentru poporul său, dar și pentru oameni în general și acest „mentor” era Alecu Russo.

În anul 1956 Ion Vasilenco și-a susținut cu brio disertația, bineînțeles, la Moscova, la instituția unde și-a făcut studiile doctorale. Ea a fost apreciată înalt, oral și în scris, de către savanții Fetisov, Mihalci, Lomidze, Kojevnicov, Kovcegov, Zelenskii și, judecând după aplauzele celor prezenți în sală, și de mulți alții. Spre admirația noastră de acum și, din nefericire, spre invidia multor confrați de condei de atunci, cu un an înainte de a-și susține teza de doctor în filologie, el alcătuiește, îngrijește și prefațează în 1955  volumul „Opere alese” de Alecu Russo, în premieră absolută pentru R.S.S.M., ediție care rămâne și azi de referință în cercetările russoiste. Cine va citi prefața volumului în cauză, va sesiza numaidecât că autorul ei nu are niciun fel de complexe de ordin lingvistic, că această prefață, cu excepțiile ce țin de ortografia timpului, parcă e scrisă de un exeget din dreapta Prutului și încă de unul de cea mai înaltă speță. Citez: „Am înmănuncheat în culegerea de față scrierile, care formează partea esențială a creației lui Alecu Russo, adevăratul întemeietor și făuritor al limbii noastre literare contemporane [...]. Mai mult decât oricare altul din clasicii noștri, editați până acum, autorul „Cugetărilor” și „Amintirilor” a înțeles literatura și limba ca pe o armă de luptă și de dezvoltare culturală obștească”[2].

Pentru a fi și mai persuasiv în această idee, Ion Vasilenco apelează la primul editor al scrierilor lui Alecu Russo, înmănuncheate în volum[3], și anume Petre V. Haneș, pe care-l citează copios. În culegerea de articole cu titlul „Omagiu lui Alecu Russo”[4], el își completează aserțiunea de mai sus cu următorul citat din Haneș: „În privința armoniei, frumuseții și caracterului popular, limba operelor lui Russo apare ca cea mai strălucită expresie a principiilor școlii istorice-critice. Din acest punct de vedere Russo ocupă primul loc între scriitorii contemporani lui, deoarece el, spre deosebire de Alecsandri nu s-a mărginit la pastișarea formei poeziei populare, iar spre deosebire de Kogălniceanu, a acordat o mare atenție esteticii limbii; și dacă el, într-o anumită măsură, este întrecut de Negruzzi, în ce privește energia stilului, apoi totuși îi este superior și acestuia, ca și tuturor celorlalți, prin extraordinara armonie a limbii sale”[5].

Și când te gândești că Alecu Russo și-a petrecut adolescența în Elveția, studiind disciplinele în limba franceză și că majoritatea operelor sale le-a scris în această limbă, pe o parte din ele traducându-le în română el însuși, geniul marelui nostru clasic pare și mai eclatant! Probabil, „extraordinara armonie a limbii sale” își are obârșia în viguroasele rădăcini indigene ale clasicului nostru, fiind una de sorginte ancestrală și conținând o muzică imanentă, pe care o simt foarte puțini oameni. Printre acești foarte puțini oameni a fost și Ion Vasilenco. Și la el e de mirare că auzea neauzitul din limba română și acea muzică lăuntrică, pe care mai mult o simți decât o auzi. Mirarea e cu atât mai mare, cu cât tatăl său era ucrainean și, după 1940, familia adolescentului, fiind forțată să se repatrieze în U.R.S.S, mai exact la Chilia, el a nimerit într-un mediu rusofon pentru o perioadă destul de lungă de timp, firește, cu scurte intermitențe.

În anul 1957, în numărul 2 al revistei „Nistru” apare un articol de-a dreptul incendiar: „Să restabilim principiile ortografiei noastre clasice tradiționale”, semnat de Ion Vasilenco. El a scris acest articol încă în anul 1955, dar nici o revistă, nici un ziar n-a îndrăznit să-l publice. Chiar dacă Stalin își dăduse duhul și încet, încet, ca un pârăiaș de primăvară, venea acea „оттепель”, precum i-au zis rușii „dezghețului hrușciovist”, cenzura n-a fost abolită și redactorii se temeau să-și piardă bucățica de pâine, chiar dacă erau de acord întru totul cu autorul articolului. Nici George Meniuc, redactorul de atunci al „Nistrului” nu voia să-l publice, presimțind că Ion Vasilenco, pe care-l iubea ca pe un frate, va avea de pătimit, dar, după multe și chinuitoare frământări, totuși, l-a publicat. Era prea bun articolul și tentația de a-l publica – prea mare!  Până la începutul mișcării de eliberare națională de la finele anilor `80 ai secolului trecut nimeni nu a scris despre necesitatea revenirii limbii române din Basarabia la grafia latină un articol mai judicios, mai bine argumentat, exhaustiv și incredibil de curajos, decât cel scris și publicat în revista „Nistru” de Ion Vasilenco.

Cine i-a fost mentorul principal care l-a ghidat pe cercetător în acest travaliu uriaș, încununat cu un succes răsunător și întâmpinat cu mult entuziasm de intelectualitate, nu și de cerberii ideologiei comuniste? Mentori a avut mai mulți, firește - de la cronicari până la filologii români interbelici - și, totuși, „conducătorul științific” principal i-a fost cel ales chiar de Vasilenco încă la începutul studenției - Alecu Russo. Cel care cerea scriitorilor să apeleze la dreapta judecată: „Pentru noi, românii, dovezile istorice ne îndeamnă a crede, că de bine ce avem norocul de a fi numai o limbă, pentru că toate spițele noastre s-au rezumat de una mie de ani într-un singur neam, nevoia ne-ar fi de a mări, iar nu a schimba, de a ne uni în limbă ca și în gând, iar nu de a ne deosebi, a adăugi, iar nu a lepăda [...]. Limba națională trebuie să servească pentru unire, iar nu pentru dezunire, fiind chemată a servi la schimbul de idei nu numai a unui anumit cerc de oameni, ci a tuturor oamenilor, care fac parte din aceeași națiune”[6]. Având un astfel de mentor ca Alecu Russo, citându-l din abundență în articolul cu pricina, dar și în atâtea altele, slujind adevărul și doar adevărul științific, Ion Vasilenco este unul dintre primii basarabeni, dacă nu chiar primul, care a cutezat să scrie și să publice  articole în care găsim citate de felul acestuia prin care vreau să-mi închei mica mea pledoarie: „Nu încape îndoială că restabilirea în drepturi a ortografiei clasice tradiționale trebuie să însemne și restabilirea în scrisul moldovenesc contemporan a sistemului grafic latin, adaptat și perfecționat în procesul de formare a limbii literare contemporane”[7].

Notă: Mulți consideră că prigoana împotriva lui Ion Vasilenco a început după ce ziarul „Cultura Moldovei” îi publică în numărul din 17 ianuarie 1963 articolul intitulat „Constantin Stere”, ceea ce este adevărat doar parțial. Acest articol a fost prilejul pe care vigilenții copoi bolșevici îl tot așteptau și pe care l-au considerat atunci cel mai  potrivit pentru a-și încheia socotelile cu acest „naționalist periculos”. Prigoana a început însă mult mai devreme, prima internare cu forța în Spitalul de Psihiatrie producându-se nu în anul 1963, după publicarea articolului despre Constantin Stere, ci în decembrie 1959.  Dar acest subiect dureros solicită un studiu aparte și noi, muzeografii, ne vom da toată silința să-l cercetăm cu migală și maximă responsabilitate și să-l aducem la lumina zilei pentru o mai bună cunoaștere a vieții  acelor personalități ale neamului care s-au sacrificat pe altarul adevărului științific, spre binele nostru, al tuturora.