Mentalitatea unui popor făurită în decursul a multor sute de ani, pentru unele chiar în milenii, este evidentă şi azi. Marile metropole au şi astăzi acea mentalitate dominată de superioritatea de altădată. Care nu se şterge cu una cu două. A se vedea retragerea bogatei Marii Britanii din Uniunea Europeană care are în componenţă şi ţări mai sărace. Istoria lumii este extrem de complexă, de complicată. Mari puteri trecute, dar rămase în istorie, nu se împacă cu statutul actual. Adică acela care a stabilit cu totul alte criterii de supremaţie mondială, mai ales, după cele două mari cataclisme mondiale: Primul Război Mondial şi Al Doilea Război Mondial. În nici un caz, unul colonial cu armate bine echipate cărora băştinaşii nu le puteau opune prea multă rezistenţă. Subiectul rândurilor noastre, după această sumară divagaţie teoretic-istorică, este unul clar: evenimentele din coasta sud-estică a Europei, generată de gravele evenimente din Turcia, care continuă, dureros-uman! „Fenomenul Turcia" nu este, totuşi, singular, printre evenimentele atât de agitat-contemporane. Au fost mari imperii care au dominat, ca să ne exprimăm global, „Bazinul meditarenean & Orientul Apropiat şi Mijlociu": egiptean, persan, grecesc, macedonean şi mai ales cel roman. Numele acestuia din urmă, cel mai extins în antichitate : Imperiul Roman. Dar pe la începutul secolului 14 a apărut o forţa de sorginte asiatică, otomanii. Care au atacat violent, persistent, tenace, jumătatea de sud-est a Europei. Începutul a fost prin celebra bătălie de la Kosovopolje (Câmpia Mierlei) din 1389. Apogeul a fost în 1453 cand Mahomed al II-lea, a cucerit Constantinopolul. Era capitala şi ultima redută a Inperiului Roman de Răsărit, care, între timp, devenise Imperiul Bizantin. Ascensiunea Imperiului Otoman a continuat, consecvent, tenace şi a ajuns, în 1683 până la porţile Vienei. Apoi încet, încet, marele Imperiu Otoman s-a restrâns. La început din Ungaria (fusese tranformată, parţial, în 1541, în paşalâc, dupa bătălia din 1526 de la Mohacs). Apoi Ungaria s-a alăturat Imperiului Habsburgic. În anul 1829, după pacea de la Adrianopol, Grecia şi-a căpătat independenţa, iar în 1877, şi România. Ne le mai enumerăm şi pe celelalte ţări din sud-estul Europei care au scăpat de „jugul turcesc".

Au venit alte timpuri şi toate ţările lumii au trebuit să ţină pasul cu noile tendinţe moderne. Inclusiv Turcia. Care sub bagheta lui Mustafa Kemal Ataturk, în 1923, s-a înscris pe un drum modern european. Dar mentalitatea oamenilor simpli, impregnaţi de istorie şi de tradiţii, nu poate să ţină pasul cu considerentele moderne, alimentate persistent cu informaţii materiale şi diplomatice aşa cum cere capitalismul modern! Şi în multe ţări, în distonanţă cu deciziile conducerilor trecătoare, poporul „gândeşte" şi acţionează „altfel". Exemplul cel mai clar şi recent este cel amintit mai sus: Marea Britanie.. Un altul este poporul turc. Care, în profunziunea sa istoric-moştenită, nu a uitat divergenţele cu popoarele din sudul Asiei Mici. Nu le poate uitas/evita nici pe cele cu Grecia. Deşi Grecia este o ţară eminamente europeană, integrată în U.E. şi N.A.T.O. iar Turcia îi este parteneră in N.A.T.O. Poporul, în esenţa sa, reţine, inconştient, unele dintre moştenirile sale. Şi Turcia a reţinut şi se comportă, la bază, ca o ţară care nu ţine cont de perceptele europene. Aşa cum nu a ţinut cont nici în cei aproape 500 de ani în care a avut „sub talpa sa" sud-estul Europei, inclusiv România. Apartenenţa Turciei la N.A.T.O. se datorează unei situaţii simple: teritorial este vecină şi se află în „coasta" fostei U.R.S.S., marea rivală a protectoarei Turciei, S.U.A. Evident S.U.A. nu puteau să rateze ocazia, atunci când condiţiile istorice au permis, pentru a implanta „un pinten" în chiar coasta marii sale rivale. Rândurile noastre sunt generate de permanentele (şi istoricele) dispute din sud-estul extrem al Europei, generate de Turcia, care în urmă cu vreo o sută cinci zeci de ani ne era un adversar istoric redutabil, dar lumea se schimbă.