Eu sunt anestezist, medic militar și vă scriu din Suceava.
Prolog
Oamenii din jurul meu s-au activat, am primit mesaje de susținere, și-au manifestat compasiunea și mi-au oferit ajutorul. Familia mea a acceptat cu greu și lacrimi ordinul. Dar mie nu mi-a fost frică nicio secundă. Voi deschide acum o poartă spre mintea mea de atunci - dincolo de poarta asta ați fi găsit același peisaj la mulți anestezișți. Mi-am pus în bagaj toate șosetele - nu aveam de gând să pierd timpul spălând și uscând rufe - și cel mai inportant, mi-am luat cărțile. Sentimentul era că plec la un examen din sesiune dar la care nu are ce să-mi pice și să nu știu. La fel că și ceilalți colegi ai mei, în ultimele săptămâni am studiat materialele publicate despre COVID-19. Tacticos, am pus piesele cap la cap ca un puzzle. Totul se potrivea. În mintea mea misiunea era clară, pașii stabiliți. Știam dinainte toate mișcările adversarului, îl studiasem avid, nu avea niciun as în mânecă. Frumuseşâţea planului meu era atât de îmbătătoare încât chiar și eu m-am îndrăgostit de el. Pe drum, le-am explicat și colegilor ce au de făcut. Eram o echipa tactică iar eu îmi asumasem rolul de a conduce sesiune de briefing. Cu toate aceste referințe militare evidente, eu încă nu știam că nu mergem la examen - ci la război.
Greşeala
Cu siguranță că v-ați întrebat unde au greșit italienii, spaniolii sau americanii. Cred că pot să va dau un răspuns - dar nu încă, mai așteptați puțin. Mai mult, nu cred că este cineva cu atâta minte încât să fie capabil să-și deblocheze telefonul, dar care să creadă că avem vreun sistem (orice sistem, inclusiv cel medical! sau mai ales acesta) care să funcționeze mai bine ca acolo. În plus, sunt popoare în a căror material genetic este impregnat războiul. Cu toate acestea, în condiții tactice mult mai favorabile, echipamente medicale, protocoale pre-existente (americanii au organizații naționale care se ocupă cu simularea unor pandemii), personal medical (pentru colegii mei medici care nu au lucrat în afară țării: nu încercați să vă imaginați - sunt mai mulți decât vă puteți voi imagina), capacitate logistică superioară, infrastructură adecvată... cu toate acestea, COVID i-a îngenunchiat.
Sunt convins că toți colegii mei medici, inclusiv cei din Italia, Franța, Spania, U.K. sau U.S.A. au avut un plan asemănător cu al meu. Împărțim pacienții în fenotipuri: LOW vs HIGH. Ca să îi împărțim le facem un test de încărcare cu oxigen. Dacă sunt Low, înseamnă că au doar o nepotrivire între ventilație și perfuzie, dar au încă complianța pulmonară bună, pot să-și crească tidal-volume (Tv) și atunci oxigenarea lor se va îmbunătăți. Dacă ajung la SpO2>92-94 îi manageriem conservator, pe secții, îi învățăm să facă auto-proning (sună mai savant decât este în realitate treaba asta; cine nu știe ce este, nu vă voi strica surpriza, dați un search… și îi urmărim ca să nu dezvolte complicații ulterior pentru că COVID-19 poate avea și un pattern de evoluție bifazic.
Dacă nu răspund la testul de încărcare cu O2, înseamnă că au alveolele inundate și complianța pulmonară scăzută și această categorie răspunde doar la PEEP deci trebuie să-i intubăm și să-i ventilam mecanic. Datele par să sugereze suport ventilator precoce. După ce-i intubăm e nevoie să monitorizăm P-plat și să o mentimem sub 30 iar driving pressure dP<15. Ventilam cu volume mici pentru asta, 6 sau chiar 4ml/kg. Ajustăm PEEP și FiO2 ptr o saturație de 90-92%. Dacă e nevoie ne permitem hipercapnie relativă până la pH de 7.2 sau chiar 7.15 după care infuzăm continuu bicarbonat de sodiu. Monitorizăm continuu WOB, spațiul mort și gradientul alveolo-capilar. Dacă ne crește spațiul mort ventilat înseamnă că e posibil să existe tromboză micro-vasculară. Anticoagulam (eventual de la început în doze curative dacă nu identificăm factori de risc). Evaluăm constant CRP și Feritină pentru a identifica un eventual t0 al furtunii citokinice când putem iniția un contra-atac imunosupresor. Instalăm santinele hemodinamice - tensiune arterială invazivă, monitorizarea debitului cardiac pentru a identifica un eventual atac asupra cordului. Simplu, nu?
Hai să facem împreună un inventar. Pentru planul meu avem nevoie de ventilator mecanic pentru toți cei care se încadrează în fenotipul HIGH, cineva care să monitorizeze toate presiunile măcar o dată pe ora, analizator de gaze sanguine, senzor de etCO2 la fiecare, cateter arteial, transducer de presiune, monitoare de CO (măcar unul sau două ca le poți mută dar oricum ai nevoie de kituri pentru majoritate pacienților), om care să monteze toate aceste catetere (centrale, radiale, femurale), personal mediu care să recolteze probe, personal auxiliar care să îngrijească bolnavii și foarte important un centru de comandă - cineva care să integreze activitatea. Noi facem asta în fiecare zi, nu? Avem mereu pacienți cu ARDS (deși ideea asta e încă în discuție, e posibil să nu fie chiar ARDS; dar să nu complicăm problema). Facem vizită mare, cineva supervizează tratamentul tuturor pacienților din ICU. Din nou, simplu, nu?
Realitatea
E ora 20:00. Urmează 12h de „reprezentație” medicală. Că un adevărat virtuoso pășesc încrezător pe circuitele epidemiologice încă incomplete și improvizate ad-hoc după măsura posibilitățiilor. Mă echipez: combinezon, trei perechi de mănuși, ochelari, masca FFP3 și viziera. Vreau să fac o fotografie. Cum cu ce? Cu telefonul pe care trebuie să-l iau cu mine pentru că nu există un alt sistem de comunicare cu exteriorul odată ce ai intrat. Asta trebuia să mă pună pe gânduri!(?) Oricum a ieșit o poză proastă pentru că telefonul era infoliat.
Gata! Sunt înăuntru, pe partea cealaltă, dincolo... sentimentul cred că seamănă cu ceva ce ai putea să simți după ce ești răpit de o specie extraterestră. Similar cu acel efect video în care cineva rămâne stingher într-o masă enormă de oameni care se mișcă cu o viteză disproportional mai mare, pe repede-înainte, iar tu rămâi nemișcat, auzind doar propria respirăție ritmică, din ce în ce mai sincronizată cu bătăile inimii. Simt un fior rece. Ceva din mine se activează și transmite un semnal de alarmă - înțeleg doar atât: „ceva” nu e în regulă.
Bum! Realitatea - o altă realitate, nu cea proiectată de mine în camera mea de comandă, înconjurat de cărțile mele - mă lovește brutal. Nu mă doare, încă sunt anesteziat. Sunt aproape 30 de pacienți în jurul meu. Câțiva extratereștrii albi se plimbă printre ei. Unii intuiesc rolul meu și încep să ridice mâinile disperate spre mine și strigă „domnule doctoooor! domnule...” cuvintele le rămân în gât. Mă uit în sus spre monitoare și văd că saturatiile lor sunt 55-60% apoi mă uit mai sus... spre Dumnezeu și dintr-o dată mi-a fost dat să înțeleg. Aici e Război!
Unul lângă altul, conectați la un fel de oxigen ce nu pare suficient niciodată. Unii pe spate alții pe burtă. Pe unele fete - resemnare, pe altele - disperare. Cei care nu erau intubați și ventilati mecanic erau extrem de hipoxici. O hipoxie atipică, unii nici măcar nu sunt dispneici și pot chiar articula câteva cuvinte. Au o culoare tegumentară aparte. Sunt conștienți dar nu... complet. Nu știu să descriu altfel dar vă pot spune că am avut nevoie de multă putere de procesare să mă conving că nu sunt înconjurat de strigoi sau zombie sau cum vreți voi să le spuneți, niște umbre în care viața atârnă ca o picătură de rouă pe un fir de iarbă. Sau ca o picătură de transpirație pe interiorul ochelarilor de protecție...

Fac din nou laringoscopia, deja sunt familiarizat cu locul, văd epiglotă și poate ceva sub ea. Introduc sondă, cer din nou balonul - îmi dau seama că nu există filtru pe balon dar acum nu mai contează. Ventilez de câteva ori. Lipsește ceva... ahh da, trebuie să confirm stetacustic. Dar de ce nu am făcut asta până acum? La naiba din nou! Nu am stetoscop pentru că oricum nu poate fi folosit de vreme ce am o glugă pe cap (doohh!). Colegul meu pune mâna pe piept, ne uităm amândoi prin ochelarii aburiţi dacă se ascensionează toracele ca într-un film prost ce se vrea comedie - pare că da. Apoi ne apropiem amândoi cu urechile de pacient până când eventualele zgomote pot să treacă prin straturile noastre protectoare.
Se aude din stomac! Scot sondă, fac din nou laringoscopia, de dată asta am și stilet și securizez în final calea aeriană, conectez pacientul la ventilator, tensiunea arterială e mică dar încă nu e bradicardic. Mai avem puțin timp, îmi spun. După câteva mișcări acrobatice și cel mai probabil de un absurd poetic având în vedere vestimentația, reușesc să mă mut cumva de la capul bolnavului, în față ventilatorului. E un draeger mai vechi - nu contează, nu totul trebuie să fie cu touch-screen. Ventilație controlată în volum, cu auto-flow (are așa ceva ventilatorul asta? sper! display-ul e puțin mai mare decât cel de la un ceas de mâna deci nu prea văd nimic pe el; lasă asta, vedem după!), FiO2 100, volume mici, pun 450 pentru moment că tabla înmulțirii s-a ascuns undeva în spatele creierului acum - o să iasă ea. Apăs de câteva ori pe butoane să văd presiunile și dintr-o dată aparatul începe să mă alarmeze. Spune pe limba lui că nu funcționează senzorul de flux. Cer alt senzor de flux. Știți ce urmează, nu? Da, exact - nu este altul. Atunci am înțeles al doilea lucru. Nu doar că este război, dar nu avem cum să-l câștigăm!
Ideea mea despre stategia optimă de ventilație a fost snopită în bătaie de o realitate necruțătoare. Am ales un mod de presiune, am pus niște valori puțin sub cele critice și am spus un „Doamne ajută!”. După două ore primul SCR, după alte două și câțiva zeci de mililitrii de noradrenalină și adrenalină al doilea SCR. L-am last viu când am plecat... a murit a două zi.
Sigur că acest episod a rămas scrijelit pe scoarță mea cerebrală poate și pentru că a fost cartea de vizită a acestei drame infecțioase. Dar au urmat multe altele asemenea în orele ce au urmat.
Pot să va spun că ceea ce s-a întâmplat aici, în Suceava, se putea întâmpla oriunde. Da, și în spitalul tău! Pe toți ne-ar fi prins cu pantalonii în vine, recunoaște-ți-vă vouă înșivă asta și hai să depășim momentul. Să nu cumva să credeți că cei care lucrează acum în spitalul asta bântuit nu muncesc. Au mari probleme de toate felurile dar nu vă prefaceți că la voi acasă e mereu șters praful și niciodată nu va rămâne peste weekend un maldăr de vase în chiuvetă.
Acum a venit momentul să vă răspund la prima întrebare. Acum poate veți putea înțelege răspunsul. Așadar, de ce nici măcar cei mai buni din curtea școlii nu au făcut față (în afară de Germania, acolo nu am o explicație). Pentru că au pornit cu toții așa ca mine, încrezători, vanitoși, acea vanitate a savantului care știe că înțelege și înțelege că știe pentru că El a muncit și a învățat și a mângâiat ventilatoare toată viață și are mereu mai mulți ași în mânecă decât se pot consumă într-o partidă. Și uite din nou o altă ironie. Nici măcar nu suntem în situația în care am subestimat acest virus, el s-a prezentat așa cum este, nu ne-a ascuns nimic niciodată, nu a recurs la război asimetric, nu ne-a hăituit pe străzi astfel încât noi să nu putem să ne ascundem. Ci dimpotrivă, noi am năvălit pe străzi să-i arătăm noi lui. Nu pe el l-am subestimat ci mai degrabă ne-am supraevaluat pe noi înșine.
Concluzii
Aranjament grafic - I.M.