„Am fost o naţiune asupra căreia s-a hotărât ideologic, din umbră!"

Maria Diana Popescu: Aşadar, un român inteligent a creat în Germania o revistă cu o vastă încărcătură spirituală, pentru românii de pretutindeni. Domnule Lucian Hetco, trebuie să ne cunoaştem, să cunoască şi cititorii noştri cheia succesului dumneavoastră?

Lucian Hetco: Am răspuns deseori la această întrebare şi parcă de fiecare dată aş mai adăuga câte ceva. Sigur este că, dacă am defini o „cheie a succesului", ar trebui să o facem în aşa fel încât să nu uităm pe nimeni. Fiindcă succesul nostru nu este legat de o persoană în mod general, ci de colectivul de colaboratori, de munca în echipă, de convingerile ori idealurile comune, de munca şi de gratuitatea formei de exteriorizare, în special. Ideea Agero este şi a fost importantă, fiindcă generează şi solidifică (odată transformată în util – şi astfel adusă de la stadiul de concepţie la cel de realizare), din acumulările de până acum, o perspectivă informaţională mediatizată, la standarde ce se doreau şi ce erau aşteptate nu numai în ţară, dar şi între românii emigraţi. Agero este astfel o alternativă de efect, de care s-au bucurat şi se bucură încă o serie de intelectuali, istorici şi scriitori români contemporani.

Întotdeauna au existat oameni care ne-au luminat la rădăcini. Puteţi „da vina", metaforic, pe ei, puneţi-i la zid sau amintiţi-vă cu mine încă o dată de ei.

Sună într-adevăr convingător metafora dumneavoastră, „oameni care ne-au luminat la rădăcini". Ca orice început, rădăcina unei activităţi de succes, ori finisarea unei personalităţi, ori a unei iniţiative ce este sesizată social şi astfel apreciată sau invidiată, este direcţionată ori mentorizată, dacă vreţi. „Vinovatul" sau „vinovaţii" pot fi cel puţin o instanţă morală, în sensul cel pozitiv al cuvântului, aceasta putând să fie după caz o persoană apropiată, mai multe persoane, părinţii, şcoala, mediul, ori o grupare de intelectuali cu convingeri comune, ori o instituţie, asociaţie, chiar şi o idee şi, nu în cele din urmă, cultura şi mentalitatea contemporanilor săi, din patrie sau din ţara de adopţie. N-am de gând să dau nume, dar sunt convins că: unu, orice evoluţie presupune înţelegerea timpului în care trăim, ca factor esenţial ce ne determină să devenim ceea ce suntem; doi: evoluţia presupune acceptarea faptului că preţul succesului este acomodarea permanentă la noi cerinţe prin muncă şi renunţarea la ideile nefuncţionale prin recepţia pozitivă a criticii şi, nu în cele din urmă, prin epuizarea factorului „perseverenţă". Fiindcă doar rezultatul contează la final, ca expresie a ideii iniţiale.

Se ştie, sub aspectul cel mai direct, ca instrument capabil de a atrage atenţia, arta a fost utilizată de-a lungul vremii de diferiţi stăpânitori. Sunteţi şi autor de carte, „făcător de metafore", cum spune poetul. În speţă, arta vă slujeşte dumneavoastră, creatorul, sau sînteţi slujitorul artei?

Dacă ar fi să merg pe făgaşul indicat de Dumneavoastră, arta poate fi sigur şi una dintre multele expresii ori faţete, mai mult sau mai puţin pozitive, ale Puterii – dar atunci nu poate fi autentică. Într-adevăr, nu puţini dictatori s-au folosit de artă pentru a domina, a-şi instituţionaliza stăpânirea ori legitima modul de guvernare. Dar această expresie a artei nu a fost recepţionată de individul subordonat ca artă în sensul bun al cuvântului, fiind implicit indirect refuzată ori neasimilată la scară largă datorită caracterului său evident manipulativ ori coercitiv. Nu este nimic nou pentru nimeni, căci am trăit şi noi expresia „artei" într-o dictatură. Ca autor de carte însă, cred cu tărie că fiecare autor prezintă în scris propria sa viziune asupra timpului său, a convingerilor sale, în care orice reflecţie personală, ori idee este tocmai de aceea subiectivă (din punctul de vedere al scriitorului aşadar). Dar atunci când ideea este apreciată şi adoptată de cititori în general, devine obiectivă. Scrisul este şi de aceea o artă, fiindcă transmite o nouă percepţie, dar mai ales pentru că orice realizare, ce a fost mai întâi o idee, se poate materializa ulterior. Un scriitor este astfel, în momentul în care expune propria sa imagine (Vorstellung), un ideolog. De aceea el poate fi ori interesant, ori incitant, la fel cum poate fi pentru Mai-Marii societăţii autoritare, periculos. În ce mă priveşte, ca să răspund la întrebarea Dumneavoastră, mă văd în ambele ipostaze: de creator, formator de opinie, dar şi ca slujitor al artei, fiindcă arta este expresia cea mai înaltă a capacităţilor umane şi anume aceea de a gândi liber. Arta autentică este de facto expresia libertăţii.

Norocul, Dumnezeu, perseverenţa sau cine face parte din ecuaţia reuşitelor dumneavoastră? Sau credeţi, precum Emil Cioran, în „totala predestinare"?

Personal cred mai puţin în noroc. Cum s-ar spune, norocul se (mai şi) face! Sigur că faptul de a avea noroc presupune nu numai crearea circumstanţelor ce duc în final la „noroc", dar şi intuirea lor. A avea „noroc" la o adică înseamnă în cele din urmă şi felul în care ţi-ai valorificat propria şansă. Iar dacă aceasta trece pe lângă tine, ca individ, mai ales când conştientizezi aceasta, dar îţi lipseşte forţa ori tăria de a o apuca cu amândouă mâinile, din varii motive (ce se pot şi scuza la o adică), atunci eşti singur răspunzător pentru trenul pierdut. Perseverenţa o văd iarăşi ca efect al convingerii şi încrederii în propriile forţe. Nu cred însă în predestinare ca Cioran, aşa cum nu văd cum o instanţă moral-religioasă de ordin cosmic ne-ar putea dota cu tărie, şansă, forţă dintr-un capriciu personal. Ar fi, nu credeţi, mult prea uşor dacă ar fi aşa, dar şi o scuză pentru invidioşi. În fond, destinul personal este determinat de propria existenţă direct în creaţie, în măsura în care facem abstracţie de locul naşterii, de mentalitatea dobândită în fragedă copilărie, de cultura în care te naşti, factori asupra cărora nu putem exercita nicidecum vreo influenţă. Suntem, aşadar, în cele din urmă, maturi fiind, propriu răspunzători de faptele şi realizările noastre.

Cîte ceva, domnule Lucian Hetco, despre colectivul care face ca revista Agero să aibă atît de mulţi cititori în întreaga lume...

Ce să vă spun, că avem deja în jur de cinci sute de „corespondenţi planetari", români de nădejde, de peste tot? Că avem o redacţie de oameni capabili, colaboratori de talie, talentaţi, muncitori, oneşti, oameni cu bun simţ? Că muncim adeseori, cum s-ar spune, „pe brânci" şi nu pentru bani, ci doar din convingerea că ceea ce facem bucură pe alţii, care ne apreciază? Că n-am oferit onorarii, aşa cum nici n-am cerut nimănui un cent pentru o apariţie în Agero? Aceasta este politica noastră redacţională: calitate, gratuitate, spirit de corectitudine, lipsa atacului la persoană, evitarea oricărei forme de scandal. Avem în unele zile mai mult de zece mii de cititori pe zi, ceea ce este îmbucurător, fiindcă interesul cititorilor ne motivează pe mai departe şi demonstrează faptul că suntem apreciaţi. Colaborarea cu Agero este benevolă, dar calitatea de colaborator o putem însă şi retrage, atunci când contravine principiilor ce le-am enumerat mai sus.

Ieşind din registrul anterior, ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989 cu ţara noastră a fost o „restauratio magna" sau ce-a fost?

Ceea ce s-a întâmplat cu ţara noastră n-a fost în niciun caz o restauraţie. Nici nu ştiu dacă m-aş aventura să mai vorbesc despre o revoluţie. Lucrurile au fost în parte dirijate din afară. Sigur că unii din liderii politici de atunci, ce se mai află în viaţă, ar putea să ne povestească mai multe. Dar de ce ar face-o, ca să se discrediteze şi mai mult? Cert este că schimbarea era necesară şi oarecum previzibilă în contextul momentului, chiar dacă unii dintre noi pierduseră speranţa în schimbare. Liderii politici ai momentului, mă refer la cei lichidaţi ori linşaţi, cum vreţi a-i spune, erau deja oameni în vârstă. Dacă evenimentele nu s-ar fi produs în 1989, s-ar fi întâmplat cu un an, doi, trei mai încolo. Momentul declanşării lor a fost însă, se pare, oarecum nepotrivit, sau, dacă vreţi, unele chestiuni s-au precipitat ori s-au produs ceva mai devreme şi puţin mai altfel decât se preconiza. De aceea am şi avut parte de harababura „revoluţiei" cunoscute, de tip balcanic, de „terorişti", de diversiune, de informaţia parşivă, de manipularea în trombă a unei populaţii înfometate, ţinute conştient timp de decenii în neştiinţă. Harababura a fost voită, fiindcă a fost expresia unei manipulări colective, iar noi n-am fost nici breji, nici democraţi, ci ne-am comportat şi în 1989 întocmai aşteptărilor, adică am fost naţiune asupra căreia s-a hotărât ideologic, din umbră, malefic, fără a ţine cont de doleanţele celor mulţi. Unii activişti de partid au devenit peste noapte „democraţi", noii noştri conducători. Iar noua clasa politică de după 1990 a fost la fel de diletantă, ca cea de dinaintea ei. O nouă restauratio magna s-ar fi putut produce doar în 30-40 de ani, aceasta presupunând o nouă mentalitate şi o nouă educaţie, fără totalitarism, autoritate excesivă şi o viaţă în demnitate. Este exact ceea ce nu am putut avea în 1989. Cel mai important lucru este că totuşi n-am fost divizaţi ca naţiune, deşi aceasta se încearcă permanent. Aici ar trebui să recunoaştem o oarecare competenţă politică, dar oare, cui să-i mulţumim?

Despre cearta omului contemporan cu Divinitatea, ce ne puteţi spune?

Cred în primul rând că „cearta", cum îi spuneţi Dumneavoastră, cu divinitatea nu este nouă. Şi nici nu cred că este o ceartă propriu-zisă, ci mai degrabă o dispută bazată pe argumente noi. Divinitatea, în sensul ei biblic, este pentru omul contemporan mai puţin compatibilă cu convingerile, mentalitatea de consumator ori modernitatea existenţei sale. Medicina, psihologia, filozofia, tehnica, informatica, dar şi globalizarea au creat un cadru nou, în care instanţa divină, morală ori religioasă, dacă vreţi, este din ce în ce mai greu integrabilă. Dar fiecare este liber să creadă sau nu! Aceasta face parte dintre realizările societăţilor libere şi este expresia oricărei democraţii funcţionale. Firesc este că într-o formă modernă de guvernare, orice formă de autoritate (spre exemplu o dictatură religios-fundamentalistă, nu numai islamică) creează o anume rezistenţă şi va avea întotdeauna opozanţi. Personal sunt împotriva fundamentalismului religios. Evul Mediu n-a fost tolerant, dar biserica uită aceasta cu dezinvoltură. Dar iarăşi este adevărat că oamenii vor avea întotdeauna nevoie de o instanţă morală, în speţă religioasă, nu neapărat o instanţă socială şi chiar deloc politică, la care îşi vor raporta şi pe viitor sentimentele, nevoile sufleteşti şi implicit existenţa şi temporalitatea.

Domnule Lucian Hetco, adaptarea înseamnă cumva conformism sau ţine mai mult de biologic decît de spiritual? Cum aţi simţit acest lucru, plecînd din România?

O întrebare dificilă, dar incitantă. Adaptarea ţine în fond de ambii factori, şi de cel biologic aşa cum ţine şi de cel spiritual. Întrebarea este care dintre aceşti factori este cel primordial. Eu unul îl văd în spiritualitate. Conformismul la urma urmei nu este decât o faţetă a spiritualităţii. El este necesar atunci când te raportezi la o nouă existenţă şi, implicit, la o nouă cultură. Şi nu văd nimic jenant în aceasta. Este absolut necesar să exişti mai întâi, fiindcă, doar existând ori fiinţa, poţi să şlefuieşti puţintel la propria devenire. Mă întrebaţi cum l-am simţit plecând din România? Orice rupere de propria cultură înseamnă o provocare, dar şi frică existenţială – aşa, cel puţin, am simţit eu. Ceea ce am câştigat între timp, o nouă mentalitate, o nouă cultură, o nouă viziune, acestea sunt roadele efortului de a exista - altfel ca până atunci.

Nu pot rămâne indiferentă la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţia naturală a valorilor. Dumneavoastră?

Mă faceţi să zâmbesc, căci doar în sens evoluţionist vorbim de selecţie biologică naturală! Dar dacă ne referim la valorile culturale, aceasta ar însemna că nici democraţia nu poate fi pe durată lungă singura soluţie posibilă. Pe moment însă, democraţia este însă cel mai bun sistem pe care omenirea l-a testat până acum. Îmbucurător este că, în cele din urmă, orice non-valoare se lichidează de la sine. Şi aici nu este democraţia factorul ce produce schimbarea, ci conştiinţa celui care alege. În fond, dictonul vox populi, vox dei este valabil şi azi. Va trebui să acceptăm şi de acum înainte că, din punct de vedere social, vor exista pe mai departe: nedreptate, minciună, farsă, delapidare, păreri contrare, abuz de forţă, corupţie. Acestea toate fac parte din natura umană şi nu pot fi eradicate cu una, cu două. Şi cum nu trăim într-o societate perfectă, încercăm să o îmbunătăţim atât cât permite situaţia.

Cum priviţi exploatarea exacerbată a temelor sexuale în literatură, în artă sau imagistic, în media scrise/video?

Sexualitatea, ca temă generală în mass-media, nu mă nelinişteşte deloc. În fond, sexualitatea a fost o temă de regulă tabuizată prin educaţie, secole, decenii la rând. Întreaga noastră morală europeană derivă din morala creştină, care tratează sexualitatea într-un mod cu totul diferit. Dar atunci când vorbim însă de exacerbarea sexualităţii, aceasta capătă un caracter pecuniar, unde se va căuta permanent câştig, banul rapid, ce va promova lipsa de respect vizavi de o temă sensibilă. Denaturarea sexualităţii este, din punctul meu de vedere, o greşeală şi un abuz. Depinde însă de legiuitor, dacă o acceptă, o sancţionează sau nu.

Care ar fi sistemul social potrivit care să plece de la respectul faţă de om?

Tocmai respectul faţă de om şi de existenţa sa – acesta este principiul, singura soluţie valabilă şi care va fi permanent unanim acceptată. Cum spuneam mai sus, cel mai bun sistem de până acum este democraţia, care va fi şi de acum înainte îmbunătăţit treptat. Nu vreau să vorbim de utopia unui socialism, fiindcă ştim din propria experienţă că nu poate funcţiona. Dar societatea, pentru a putea fi cu adevărat democratică, are nevoie de realizări economice, de industrie, de performanţă intelectuală, de gânditori, de filozofi, de standarde sociale, la fel cum are nevoie de un cod moral. Moralul societăţii, chiar dacă oscilează în timp, nu poate dispărea, fiindcă este una dintre pârghiile existenţei. Şi cum fiecare dintre noi purtăm în noi un fel de arhetip al moralei, cred că este bine să avem încredere că sistemul actual poate fi perfecţionat permanent prin morala colectivă în mod corectiv.

Omul modern se zbate să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu?

Depinde de om. Cum vă spuneam anterior, individul, în perspectiva existenţei sale materiale şi finite, va căuta permanent o instanţă morală, dincolo de societate şi de legiuitorii ei: în morala sa, în sufletul său, în sinele propriu, în special prin perspectiva divinităţii. Sigur că de la omul religios, de la deist, agnostic ori evoluţionist vom auzi de fiecare dată o altă părere. Vom căuta întotdeauna argumente pro şi contra existenţei lui Dumnezeu. Dar dacă ar fi să ne luăm după pariul lui Pascal, ar fi mai bine să credem că Dumnezeu există, fiindcă astfel... nu pierdem nimic.

Ce faceţi cu timpul liber, ce este timpul, ne mai încape, ne mai oferă accesul la ADEVĂR?

Din punctul meu de vedere, timpul este singurul nostru bun, fiindcă fiinţăm în el. Adevărul l-aş defini mai degrabă ca relativ, fiindcă el este sinteza subiectivă a gândurilor noastre, a proceselor noastre de integrare a percepţiilor fizice, ori intelectuale, o sinteză ce provine parţial din felul nostru empiric şi de multe ori diletant de a pune problemele, fiindcă la origine orice cadru natural ne va oferi, din ochiul fiecărui privitor, un alt adevăr. Da, timpul ne oferă accesul de care vorbeaţi, dar numai la propriul adevăr (subiectiv)! Dar şi acesta trebuie să fie convingător, fiindcă este baza deciziilor noastre, bune sau rele, oricum ar fi.

Mi-ar plăcea să vă citesc toate cărţile. Ce aţi publicat pînă acum? Ce aveţi pe masa de lucru?

Am publicat două volume de poeme („Oglinda cu suflet" şi „Dreptul la culpă"), o carte bine primită: „Românul Planetar", o altă cărţulie cu eseuri despre românitate („Sufletul românesc"), o antologie de poeme din diaspora („Blestemul lui Brâncuşi"), precum şi o serie de eseuri, interviuri, analize, comentarii, materiale pe teme istorice, sociologice, altele pe teme de psihologie, unele cu tentă filozofică, diverse alte lucrări. Personal nu mă văd ca scriitor, cel puţin nu încă. Pregătesc actualmente un nou volum de eseuri, pentru toamna acestui an. Pe masa de lucru se află deci mai întâi AGERO, iar mai apoi cele personale. Toate la vremea lor.

În spatele profesiei se află, sînt sigură, o mulţime de lucruri suportabile, frumoase. Care ar fi acestea?

Unul singur: bucuria de a exista. Restul sunt derivatele sale, omeneşti, simple, suportabile, fără vreo importanţă anume, ci doar una subiectivă, ce se schimbă în timp, de regulă fără voia noastră. În fond, lucrurile au atâta importanţă sau frumuseţe câtă le-o dăm noi.