Vremurile în care melcii alcătuiau hrana săracilor şi principala mâncare de post a călugărilor s-au dus. Astăzi, în marile metropole ale lumii civilizate, carnea de melc are aceeaşi căutare ca şi caviarul, preţurile fiind pe măsură. Un invidios, intervievat în legătură cu afacerile cu melci, pusese mâna pe calculator pentru a-mi dovedi că achiziţia şi comercializarea proverbialului melc românesc aduce întreprinzătorului câte un dolar la fiecare exemplar prelucrat. Cum într-un kilogram intră, în medie, 60 de bucăţi, asta înseamnă, pentru cele 2200 tone avizate pentru export, un profit estimat de 2200 x 1000 x 60 culbeci x 1$ = 132 milioane $! Aşadar, o afacere de milioane!

Flămânzi, la atac!

Domnul Klein Egon, „patronul melcilor", cum îl numesc consilierii Primăriei din satul Fântânele, judeţul Mureş, este, de departe, liderul de necontestat în exportul de culbeci. După ce, pe vremea împuşcatului, a organizat prinderea racilor din România şi expedierea lor cu avionul în Vest, şi-a dezvoltat afacerile în Statele Unite , întorcându-se acum pe locurile unde a copilărit. Ne spune că, în Franţa, la un restaurant de mâna a doua, o porţie de şase melci se vinde cu zece dolari. Cum să laşi asemenea bogăţie să hoinărească în plata Domnului pe câmpurile mult iubitei patrii? Românului îi şade bine cu afacerile, iar culbecului doar în farfuria bogatului din Vest. Dar nu e timp „de vorbe şi de ipoteze". Sezonul melcilor a venit, culegătorii, vechi şi noi, scoşi din case de urgia sărăciei orchestrate de specialiştii reformei, au împânzit dealurile şi livezile cu priviri agere şi burţile ghiorăindu-le de foame. Zadarnic unele voci izolate vorbesc de protecţia nevinovatelor făpturi, zadarnic în alte ţări s-au dat legi speciale de protecţie. Singurul care a avut curajul să se împotrivească recoltării melcilor în lunile aprilie-mai, perioadă în care ei depun ouăle, a fost un om cu dragoste pentru natură, inginerul Mihai Covic, de la Agenţia de protecţie a mediului din Arad. Nu e chiar nebun, cum l-au catalogat afaceriştii. „Melcii adulţi se colectează începând din lunile iunie, iulie, numai după depunerea pontei", se arăta, la pagina 6, într-un alt studiu de impact efectuat de Institutul de cercetări biologice Cluj -Napoca. „Prin Legea 13/1993 – argumenta la vremea aceea şi Mihai Covic – Lege privind aderarea României la «Convenţia privind protejarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice- Berna 1972», melcul cu co-chilie este o specie protejată, recoltarea lui fiind admisă în situaţia când se constată populaţii mari şi când acesta produce pagube în culturile agricole."

La noi, însă, toate sunt cu susul în jos. Melcii, dacă au avut nenorocul să se nască în zodia tranziţiei, sunt prinşi, înfometaţi şi opăriţi, după ce în prealabil au fost „trataţi" cu saramură, „ca să nu scoată capul". Apoi, ambalaţi şi congelaţi, ei primesc „paşaport", fiind expediaţi către bogaţii din Vest. Melcii din România au intrat în Europa şi în NATO.

Şi vin, săracii

Dacă viteza melcului - şase până la opt centimetri pe minut - nu este prea mare, ea fiind pricina ironiilor şi comparaţiilor înjositoare, în schimb, forţa acestuia depăşeşte toate aşteptările: 20 - 25 de melci înhămaţi ar putea să tragă, târâş, un om de o sută de kilograme. Helix Pomatia, forţosul personaj ce vegetează prin pajiştile Europei ,a fost botezat în fel şi chip, după inspiraţia poporului alături de care a supravieţuit. Românii i-au spus „melc" ori „culbec", polonezii - „slimak", ruşii - „ulitka", ungurii - „cigo"(se scrie „csiga"), italienii- „chiocciola", iar francezii -„escargo"(se scrie „escargot"). ESCARGO se numeşte şi firma domnului Klein Egon, cu sediul în centrul comunei Fântânele, din judeţul Mureş. Un panou cu dimensiuni mari, aflat în dreapta drumului european, ce duce spre Sighişoara, înainte de Bălăuşeri, are zugrăvit pe el un melc zâmbitor, roşu ca racul, desenat de însuşi patronul firmei. Un număr de telefon, scris cu cifre negre, îl ajută pe trecător să ia legătura cu centrul de achiziţie Fântânele.
- Şi vin oamenii? îl întreb pe domnul Klein.
- Vin, săracii. Cu desagi, cu pungi, cu saci şi corfe, coşărci şi genţi. Prima pită pe care o mâncă omul, de la noi o mâncă. Nimic nu iasă înainte să apară melcu'. Nici ciupercile, nici fructele, nimic.

Un banc de pe vremea împuşcatului evoca o şedinţă de partid: ţăranii din Murăş Mort erau aspru criticaţi pentru neîndeplinirea planului la culesul de melci. Cătrănit, Mişi-baci ia cuvântul. Îşi scoate cu mâna stângă pălăria boţită şi se scarpină pe cap cu dreapta, tuşeşte ca să-şi dreagă glasul şi începe să grăiască.
- D-apăi, cu melcii, no, nu-i lucru uşor...
- Lasă lucrul, nea Gheorghe, intervine activistul oţărât. Spune care-i problema, fă-ţi autocritica.
- D-apăi, no, mi-o fac. Că ştiţi cum e: vara e cald, iarba e mare, melcul se vede greu, no...
- Şi, şi? insistă activistul.
- No, şi după ce-l vezi, tră' să te pleci şi... Ajuns aici, ridică iar pălăria cu mâna stângă şi se scarpină cu dreapta, apoi continuă: când să pui mâna pe el, melcu' ...ţuşti!. D-apăi, am spus, no. Nu-i lucru uşor ...
- Şi? Care-i problema?! sare, opărit, activistul.
- D-apăi, no. Vara e cald, iarba e mare, melcul se vede greu ...

Prietenul Dorel Ţârcomnicu, jurnalist din Râmnicu Vâlcea, care îmi citeşte consecvent textele, comentându-le apoi, mi-a reproşat după apariţia reportajului „Hârciogarii":

Măcar, o zi să fi fost hârciogar!

I-am ascultat sfatul atunci când am pornit pe urmele culegătorilor de melci. De altfel, era cea mai bună modalitate de a intra în atmosferă şi de a cunoaşte lumea celor sărmani. Era şi o tentativă de a pune la încercare rezistenţa organismului. Îmi luasem cu mine haine de schimb, ponosite, dintre cele pe care le foloseam pe vremuri la ţară, când mai aveam răgaz să merg vara la câmp.. Îmi lipsea însă antrenamentul, nu mai lucrasem de ani buni, uitasem cu totul ce înseamnă să fii truditor al pământului şi să te bată soare-le în cap câtu-i ziua de mare, să-ţi iasă prin piele litri de sudoare, să ţi se usuce gâtul de sete, să ţi se năclăiască părul de colb, să se lipească de spate cămaşa transpirată şi să descoperi câtă dreptate aveau bătrânii care umblau pe ei cu ţesături de in sau de cânepă...Reţetă sigură pentru un film de succes: iei un orăşean inteligent, care n-a călcat în viaţa lui la ţară, îl plăteşti regeşte dacă acceptă rolul de culegător de melci, eventual, dacă nu-şi face planul dai banii pe care trebuia să-i primească el, altuia care a fost mai harnic şi nu şi-a bătut prea mult capul privind calitatea "recoltei", îl trezeşti dimineaţa devreme, pe la 3,00, îi oferi o traistă de cânepă sau o pereche pe care şi-o poate atârna de gât şi pleci apoi cu aparatul de filmat după el. Trebuie doar să ai casete, răbdare şi rezistenţă.

Domnule, haideţi, treziţi-vă! Apucă prânz la mine!

Deschid ochii nemulţumit că sunt întors dintr-un vis frumos cu fecioare ce alergau goale puşcă, ispitindu-mă prin crângul de sălcii de pe Valea Nirajului. Dureroasă trezire la realitate. Nici urmă de crâng, nici vorbă de sălcii... Alături de pat, negricios şi strâmb, Ioşca baci, dă semne de nerăbdare. Adormisem nici de o oră; în casa românului ai cărui bunici fuseseră maghiarizaţi fără voie, dar care nu făcuse nici un fel de efort să-şi recapete numele românesc, pe un pat tare, mă mâncaseră purecii ore în şir. Alături în alte două paturi din aceeaşi încăpere dormea omul cu feciorii. În total, eram şapte suflete şi numai de mine nu se prindea somnul. Mi-am tot chinuit gândul să pricep cum de ei pot dormi neîntorşi şi apoi în pauzele dintre pişcături îl "binecuvântam" cu blesteme ţărăneşti pe jurnalistul oltean care îmi sugerase nemaipomenita idee. Abia la sfârşitul următoarei seri, aveam să înţeleg de ce dorm culegătorii de melci şi de ce generaţii de politicieni corupţi au ţinut poporul în beznă. Dar până atunci mai era...
- Domnule, haideţi, treziţi-vă! Apucă prânz la mine! Îmbrăcaţi, scuturat pureci – omul văzuse la lumina unui bec chior că cearşaful murdar era plin cu victimele însângerate ale războiului purtat peste noapte - şi-om mere... N-am mai aşteptat alt îndemn, de frică să nu se răscolească altă cohortă de insecte, nu m-am uitat în oglindă ca nu cumva să-mi pierd şi bruma de entuziasm care îmi mai rămăsese. Am intrat în horă, trebuia să joc. Mă aşteptam ca cel care mă găzduise să pregătească un mic dejun, dar nici unul dintre ai casei nu dădeau semne că s-ar obişnui aşa ceva. Am înghiţit în sec, am atârnat după umăr traista pentru melci care era lipicioasă şi puţea a hoit, în timp ce trăgeam cu ochiul la cei din familie să văd dacă nu cumva pregătesc un pachet cu de-ale gurii pentru o masă la iarbă verde. Când am ieşit pe portiţa grădinii către păşunea din spatele casei am binecuvântat natura şi aerul curat. Şi cred că în acel moment gândurile mele alcătuiau un poem. Am încercat să-l memorez ca să nu-l uit, în timp ce, păstrând ritmul cu ceilalţi, urcam pe poteca din grădină către culmea împădurită a dealului. Eram ultimul din şir, cel care încheia plutonul. Cel mai vârstnic, capul familiei, Ioşca baci, avea 78 de ani, bătuţi pe muchie, făcuse războiul, lucrase ca muncitor necalificat la Tg. Mureş, se căsătorise de şapte ori, nu neapărat cu acte, şi divorţase de trei neveste, celelalte părăsindu-l pentru că era molâu, pentru că le "altoia" cam des ori pur şi simplu plecaseră în Ungaria şi nu se mai întorseseră acasă. Ioşca, bărbat fain, dintre ardelenii care dacă se agăţă de coada calului şi nu se întorc cu faţa în sus, scot toţi cartofii din delniţă, nu s-a dat bătut. I-au rămas purecii, copiii şi libertatea.
- Că de futarniţe, no, e plină lumea!... Până când venit boleşniţa asta peste noi, domnule. Mare nenorocire ...
- Care boleşniţă? întreb.
Revoluţia, domnule. Hoţii şi bandiţii oploşiţi de comunişti: iau acum şapte piei de pe om; jigodii, nesimţiţi. Au supt şi atunci, sug şi acum... Când se înfierbânta şi aluneca în politică, oaspete în casa lui îi dusesem omului o sticlă de votcă!, Ioşca baci, începea să vorbească mai bine româneşte, nu mai strica vorbele ca atunci când era treaz. Fusese membru de partid, făcuse invenţii pe care i le furaseră şefii cu şcoală ca să-şi tragă prime, fusese implicat şi el într-un proces de spionaj al celebrului agent maghiar K 666, acuzat că ar fi făcut acte de spionaj în favoarea Budapestei, îl arestaseră, şeful de post se culcase cu una din nevestele lui în timp ce el era ţinut la mititica şi întors pe rotisor, mâncase bătaie cât nu credea că ar putea să ducă, şi culmea devenea lucid pe măsură ce bea mai mult...
Noroc că nu am bani de băutură că atunci aş deveni prim ministru! glumeşte el după ce ameţise de-a binelea. Abia de când cu melcii, de când s-a pripăşit ovreiul Egon la Fântânele, am mai prins şi eu o ţâră de cheag.

De la el am aflat, de Klein Egon, patronul melcilor. Ceva mai devreme, la sfârşitul unei duminici de mai, când îi bătusem la poartă ca să-i cer găzduire, credem că nici nu ştie româneşte. Acum, după ce băuse singur aproape un litru de vodcă, i se dezlegaseră limba şi amintirile, povestind ca nimeni altul despre o viaţă şi o lume stranie, cu destine de maghiari şi români amestecate în frământările ultimilor 70 de ani. Poveste...!
- Melci, domu' Egon! Melci! Calitate a-ntâia. Dumeata te îmbogăţeşti şi nouă ne arunci câteva mii acolo în bătaie de joc... Nu vă mai dau nimic! Unul dintre intermediarii nemulţumiţi de preţ refuză să descarce marfa şi face cale întoarsă din Fântânele, de la firma domnului Klein Egon.
- Dumneata, nu respectat contract. Eu plătesc cheş, vreau marfă strong. Mergi unde vrei, nimeni nu dă preţ mai bun ca la mine!... Eu ce promis respect, nu batjocorit oameni...
Intermediarul s-a urcat în camionetă. Înjură pe jidani, pe unguri, pe români, pe Iliescu şi pe Ceauşescu, pe Roman şi pe Văcăroiu... A ajuns la lumea politică şi aici s-a descărcat pentru că enumerarea nu se mai termină. Pleacă, într-o trombă de praf şi aud din cabina maşinii care pute a hoit de la o poştă, maşină încărcată cu melci, cum se continuă pomelnicul celor pe care omul îi credea vinovaţi. Aveam să-l înţeleg şi pe el în timpul acelei zile de coşmar, când alături de Ioşca baci şi de pruncii lui şi pe o căldură năucitoare am fost culegător de melci.
- Cum izbuteşti să învârţi ore în şir cu linguroiul în maioneză? întrebasem eu o gospodină care pregătea aperitivele pentru o nuntă fără să dea semne că ar obosi.
Am pus în blid toţi duşmanii şi-apoi nu mai simt nici o oboseală; învârt linguroiul până-i ameţesc!

După ce îmi amorţise spatele aplecându-mă prin iarbă ca să văd melcii, după ce îmi alunecaseră ochelarii de zeci de ori în iarbă, mi-am amintit şi de această replică profundă. Prima parte a zilei mi-o petrecusem de altfel blestemând în gând, la fiecare junghi, pe cei care îmi ciuntiseră veniturile ca să ia ei mai mult, pe colegii care aveau impresia că sunt plătit nejustificat de generos faţă de ei. Nu ştiu cum le-a mers în acea zi, însă m-am străduit să împart cu ei, fie şi imaginar, o parte din "bucuria" de a descoperi pe viu ce înseamnă să fii culegător de melci. Pe urmă, chiar şi blestemele astea ad-hoc n-au mai fost de folos: praful îmi intrase în ochi şi îmi năclăise părul, amestecându-se cu transpiraţia, picioarele îmi erau amorţite, spatele, la fel, gâtul mi se uscase, pielea mi se iritase şi fiecare pişcătură de purece de peste noapte îşi mărise teritoriul precum imperiile de pe vremuri, până când intrase în petele vecine. Ajunsesem să invidiez şopârlele ce se furişau prin iarbă ori târâtoarele de prin redacţiile unor ziare care scriu la comandă, stând în birou, documentare scoase din burtă ori interviuri pe linie... „Ce-mi trebuie? Ce caut? La ce bun să mă chinui atât pentru o poveste adevărată plătită în bătaie de joc?!..." Mă trag la umbră şi, după ce-mi fac mâinile căuş, arunc pe cap apă rece dintr-un izvor găsit la marginea pădurii. Îmi aduc aminte de copilărie şi rup de pe o creangă frunze de fag fragede; le mestec încet. Sunt acrişoare şi îmi potolesc foamea.
- Găsit bucătăria! râde către mine Ioşca baci, încuviinţând totodată pruncilor să ia cu asalt fagii tineri din marginea pădurii. Desface dintr-o pungă de plastic pe care o avea cu el o bucată de slană afumată, taie câteva felii de pâine şi îmi întinde o sticlă de plastic în care avea pălincă.
- Haideţi, luaţi şi mâncaţi. Nu sunteţi obişnuit cu lucrul ca noi ...
De mult, poate din copilărie, nu mi s-a mai părut că o bucată de slană şi pită de casă ar fi fost atât de bune. Am băut, mulţumindu-i omului care mă primise în casa lui fără să mă întrebe ce vreau şi ce caut. O căldură plăcută, adormitoare, s-a prelins pe gât în tot corpul. M-am aşezat acolo, la umbra salcâmilor înfloriţi, am pus mâinile sub cap şi am continuat să alerg după nălucile din visul prea devreme întrerupt.
- Igen. Nu megfogsz cigo, nu mânci!" Frumuşelu este un sătean din Fântânele, negru la faţă ca ceaunul şi mic de statură. Disproporţionat cum e, dacă-l priveşti, ai impresia că i-a căzut fundul prin păpuci. Vorbeşte ungureşte, la fel de bine ca şi domnul Klein Egon, iar un fecior de-al lui îmi traduce într-o românească stricată, altoită cu ungurisme.
- Igen. Dacă sănătoşi, umblăm! Şi la 20 de kilometri de aici spre Sovata, şi dincolo. Intră cam şaizeci de melci pe kilogram. Evreul bine plăteşte. Luat şi 4.500 de lei pe kilă. Adunam şi 50 de kile de melci într-o zi. Fost greu, dar scos pruncii. Nu prinzi melcu', nu mânci! Pe ei nu bolit şale. Nici unul n-a rămas acasă sau la şcoală. Igen, igen...

Melcul de livadă (Helix pomatia) - cel mai solicitat pe piaţa externă- este numit şi melc de vie, l'escargot de Bourgogne sau Marele melc alb. Se găseşte în toate regiunile României. Are o talie mare, depăşind uneori 43 mm înălţime şi 50 mm lungime. Cochilia este cafenie , cu nuanţe de la cafeniu deschis până la brun-închis, peste culoarea de bază, suprapunându-se dungi cu nuanţă mai închisă, în general în număr de cinci. Numai cei degeneraţi au şase dungi. Culoarea cărnii melcului de livadă este albă spre roz. După 12-15 zile de la împerechere, depune un număr de 50-90 de ouă, de aproximativ şase milimetri în diametru, într-un cuib pe care-l sapă din timp, în pământ. Melcul le zideşte, acoperindu-le cu pământ amestecat cu mucus , care se întăreşte prin uscare şi formează o pojghiţă protectoare la gura cuibului. După ce a scăpat de grijă, el părăseşte fericit cuibul, pornind în lumea largă. Clocirea ouălor se face natural, la temperatura de 16 -18 grade şi durează 20-30 de zile. Din fiecare ou va ieşi un pui minuscul, care, după trei ani, dacă are noroc, va aduce domnului Klein, un dolar în plus. Puiul, „mic, mic, miculuţ"- are abia trei milimetri, rămâne în cuib încă opt-zece zile, şi se hrăneşte din coaja oului din care a ieşit. Apoi, ne mai având ce mânca, va părăsi cuibul, ducându-şi în spate o mică cochilie albă. Plecarea se face de obicei în urma unei ploi de vară. Un firicel de apă, înfiripat în preajmă, va lua cu el şi puiul de melc, ducându-l departe de casă. Când ploaia se opreşte, el porneşte în căutarea hranei. Nu-i mofturos, mănâncă aproape orice, fireşte după posibilităţile lui. Preferă algele microscopice şi vegetaţia fragedă, bogată în săruri minerale. Cochilia îi creşte şi el câştigă în greutate şi putere. Când vine prima zăpadă, diametrul cochiliei este deja de 7-9 milimetri. Abia în al doilea an, va ajunge cât o nucă şi în anul următor, e tocmai bun de opărit cu saramură în instalaţiile moderne ale domnului Klein. Pentru ca neamul melcilor să se înmulţească, e nevoie ca adulţii să nu fie culeşi înainte de începutul lunii iunie, adică, aşa cum susţin cercetătorii din Cluj. Numai că, studiul de impact, cel cu trecere la Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii, fusese întocmit de un alt colectiv din Bucureşti şi nicidecum cel al institutului de cercetări din Cluj, care menţiona cu totul altceva. „Pentru anul 1999, se recomandă începerea colectărilor odată cu intrarea în activitate a melcilor şi sistarea acestora pe data de 1 iunie", găsim menţionat la pagina 134 a Contractului de cercetare nr.203/1998. Adică exact în perioada împerecherii! Melcul are şi alţi duşmani. Păsările scurmă pământul şi scot ouăle de melc, mâncându-le chiar şi clocite, furnicile atacă puii abia ieşiţi din găoace, şobolanii, vulpile şi urşii mănâncă melcii maturi.
- va urma –

Notă: Textul, scris pe baza unor documentări realizate în 1998 - 2005, face parte din volumul de proză „Povestiri despre Dumnezeu") Iftimie Nesfântu