Numai „omul de ştiinţă român" mai lipsea.

Măgari, boşorogi, oameni harnici şi salarii enorme În timpul săpăturilor făcute în perimetrul oraşului Pompei din Italia, arheologii au descoperit sub cenuşa vulcanului care a distrus aşezarea nume-roase cochilii de melc în vecinătatea unor monumente funerare. Erau urmele vechilor ospeţe fastuoase din cimitire, organizate în memoria celor decedaţi. „Pregătiţi" în cuptoare bine încinse, culbecii erau serviţi participanţilor la fastuoasele înmormântări, în arome de tămâie şi „Dumnezeu să-i odihnească!". Documentele istorice arată că şi romanii preţuiau melcii. Noi preţuim oamenii, declară, în schimb, domnul Klein. Şi-i preţuim după ce fac, nu după poveşti. Nu angajăm că este copilul vecinului, sau nepotul... Calitatea oamenilor pe cap de locuitor în România este cu 50 la sută înaintea Statelor Unite, cel puţin.
- Atunci ce e anapoda aici?
- Măgarii care-s la putere. Nimic altceva n-am de spus. Nu prin muncă au ajuns acolo, sus. Sunt în România sute de băieţi şi fete tinere între 25 şi 30 de ani pe care i-ai pune acolo ca să facă treabă şi economia asta ar merge. Fata mea s-a născut la Bucureşti. La 22 de ani, a avut portofoliu de miliarde de dolari la firma Nomura. Ce, crezi că e mai deşteaptă ca alt copil născut la Bucureşti? Nu este mai deşteaptă. Dar se ştie o regulă: că un tânăr de 30 de ani are mai multă potenţialitate decât boşorogii ăştia care au ajuns la putere.
- Şi secretul succesului dumneavoastră care e?
- 20 de ani de training în Statele Unite, într-un sistem de competiţie nemaipomenită. Am avut experienţa producţiei, am experienţa marketingului. Eu nu m-am apucat să cumpăr cafea şi să vând. Am căutat un produs care are o piaţă şi-l produc pe ăla. Nu produc ce nu este vandabil. Şi nu e numai asta. Facem un produs, poate că este mai scump, dar îl facem în aşa fel că omul crede că e de cea mai bună calitate. Atâta-i tot spunem că noi suntem harnici până când o să creadă.
- Câţi salariaţi aveţi?
- 240, maximum, fără cei 60 care lucră la întreţinere.
- Cum sunt plătiţi?
- Enorm, enorm.
- Cât?
- Cam 120 de dolari e salariul minim pe lună.
- Cum recunosc culegătorii melcii? Au vreun dispozitiv să-i culeagă mai uşor?
- Se uită după ei, ochiul lor e foarte bine format. Eu trec pe lângă melc şi nu-l văd. Da oamenii ăştia, care culeg, ştiu. E musai să culeagă înainte ca iarba să crească. Că după aceea, nu mai vezi melcul. Iarba începe să crească şi-atuncea melcul dizăpare... Între englezescul pronunţat „dizăpiăr" şi neaoşul „a dispare", interlocutorul s-a oprit la mijloc: „şi melcul dizăpare!", adică se ascunde. Şi-atunci, abia la primul cosât, apare iar melcul ...

Oprim dizertaţia domnului Egon Klein pentru a-i reaminti că în primă-vară e luna nunţilor necesare la melci, lună în care fiecare dolar la care se renunţă poate aduce peste trei ani un profit de 80 - 90 de dolari.
- Afaceri nu aşteaptă la noi! Clientu' străin e stăpân. Dacă nu-i dau când îi trebe, cată pe altu'!
Contrariat, îl întreb pe domnul Egon:
- Are şi Academia Română un contract cu dumneavoastră?
- Nu, nu, nu. Dânşii n-au nimic cu industria, ei sunt oameni de ştiinţă. Producţia, însă, nu poate sta. Nu produci, nu faci profit! Mai greu e să achiziţionezi „materia primă". Melcii nu vin singuri să-şi pună capul în saramură. Domnul Klein a dat indicaţii să se facă filiale şi centre de achiziţie în toate zonele pe unde apare melcu'. Iar oamenii aşa au făcut. Un localnic din Mureş, care şi-a scos o viluţă la marginea oraşului, într-o zonă selectă, descrie imagini pitoreşti:
- M-am trezit dimineaţa şi când m-am uitat spre pădure, am crezut că visez. Parcă năvăliseră indienii. Se înnegrise pajiştea de ţâgani. Mi-am trezit muierea speriat. „No, vino iute să vezi. S-o mutat războiu' la noi!" ... No, şi-apoi am aflat. Porniseră la căutat de melci. Unii adunaseră un pumn, alţii poate aveau o jumătate de corfă. Da' erau mai mulţi ţâganii ca melcii! „No, zâc, faină treabă. Uite aşa ne pleacă şi melcii. Păcat că nu au şi ţâganii aşa căutare...""

- Centrul de prelucrare a melcilor din Fântânele este gândit în mod ştiinţific. Am finanţat jos, sus, tot, tot, tot... Am adus şi un echipament pentru saramură. Înainte de fierbere, e musai să-l pui în saramură. Melcu' nu are voie să scoată capu'. Dacă mai are careva capul afară, imediat îl trage în cochilie înainte de fierbere. E musai să fie complet în interiorul cochiliei când se fierbe .
- Asta afectează calitatea cărnii?
- Dacă e capu' afară, e considerat melcu' de parcă ar fi mort. Nu-i acceptat pe piaţă. Aici melcii intră într-un echipament de fierbere continuă. L-am adus din Statele Unite, numai aceasta costă 120.000 de dolari. E gândit pe secţiuni. Întâi intră melcii, intră jos, apoi o altă bandă acoperă melcii şi-i ţine sub apă , să nu iasă afară în timpul fierberii. Uitaţi-vă, ce curat este! Mă uit şi gândesc. Numai în iad, sunt lucrurile la fel de bine organizate. De veghe la cazanul cu smoală pentru păcătoşi, stătea Scaraoţchi cu ciomagul în mână. Care cum scotea capul, era şi miluit. Cu tehnologia importată din Vest de domnul Klein, este mai simplu şi mai eficient: nici un culbec nu mai scoate capul. Călătorul pornit în lunile mai şi iunie să colinde pajiştile din oricare judeţ al ţării va avea surpriza să descopere o specie nouă de pălmaşi ai tranziţiei româneşti. De cele mai multe ori ţigani sau copii care evadează de la orele de şcoală cu speranţa de a-şi face un ban, dar, la fel, şi oameni în toată firea, pensionari şi şomeri, ce văd albastru când trebuie să primească pensiile sau îndemnizaţiile de şomaj, tineri şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi, care nu mai au cu ce să-şi cumpere medicamente; toţi aceştia s-au transformat în căutători de melci. Unii, cu vederea mai slabă, se gârbovesc până ating cu fruntea pământul, doar, doar or zări cumva prin iarba înaltă nevinovata făptură devenită proverbială. Încet, până când mijeşte soarele la asfinţit, traistele din spatele lor se fac tot mai grele, băierile lor lăsând urme adânci pe umeri. Dacă ai răbdare poţi surprinde scene de film. Se opresc cu greu din cules, siluetele lor se ridică pe fundalul cerului însângerat de lumina apusului, ţinând în mână ca într-o cumpănă de fântână plăpândele făpturi. Acolo, vor cântări din ochi încărcătura, gândindu-se la bănuţii pe care îi vor dobândi sau nu de la intermediarii ce achiziţionează melci. Îi îngână, tăcut, cumpenele fântânilor secate.

De când patronii tranziţiei spre nicăieri au transformat fostele terenuri agricole şi fostele amenajări pentru irigaţii într-o ruină, nici apă nu mai au. Culegătorii de melci nici nu bănuiesc însă că, în afara graniţelor României, din vietăţile adunate cu trudă se scot bani frumoşi. Un singur asemenea patron, de dincolo, rămâne, într-un an numai, cu peste 150 de milioane de dolari profit! În rest, ce le mai scapă printre degetele lipicioase, este dat intermediarilor, cei care storc sute şi mii de tone de melci vii de la culegători, apoi, altă parte, pe şpăgi şi comisioane, ce intră în buzunarul celor care închid ochii sau ajută să nu se plătească impozite.
- Şi la buget?!
- Fii serios, domnule! Cine se mai gândeşte la noi că e nevoie să ajungă bani la buget?! Şi-apoi dacă de buget şi de legi nu le pasă, credeţi că se vor gândi la protecţia bietelor făpturi care tocmai în această perioadă se înmulţesc?! Banii să curgă!... Dacă te apuci să cercetezi ce se întâmplă prin centrele de achiziţii din ţară, poţi avea surprize. Colectarea melcilor este autorizată de Comisia pentru protecţia monumentelor naturii din Academia Română, cei de la Mediu – or fi ştiind ei de ce! - nu vor să vorbească despre asta ori sunt plecaţi pe teren, totul este legal. Protectorii melcilor vorbesc însă în pustiu, ei nu au dreptate! Şi-apoi, într-o vreme când reportaje precum şi acesta, pentru documentarea căruia este nevoie să mergi pe unde şi-a înţărcat dracul copiii, sunt plătite "la kilogram" dacă sunt plătite, când publicaţiile sunt sufocate cu texte scrise la birou, că e greu să porneşti să baţi drumurile prin caniculă şi praf ca să te documentezi; afaceriştii ce-şi ridică palate din comerţul cu melci, pot să-şi vadă liniştiţi de storsul banilor. Ce arendaşi?! Ce boieri hrăpăreţi de pe vremuri?! Ajunge să vezi cohorta de amărâţi ce stau la coadă la un centru de achiziţie într-o zi când "se bagă bani" şi să deschizi, dacă ai fost inspirat şi ai aşa ceva, camera ascunsă. Bucuria de pe faţa celui care "dă banu' " şi expresia de pe chipul celorlalţi, umilii culegători de melci, nu poţi să le mai uiţi. Ea vorbeşte celui care mai are ochi să vadă despre noile dureri înăbuşite, despre oameni cu mentalităţi de vechil şi suflet uscat, despre cei care culeg mult (din truda altora) şi adună puţin (pentru sufletul lor).

Dacă cineva are curiozitatea să oprească undeva prin România acestor ani, atunci când înfloresc salcâmii, fie pe dealurile Lipovei, fie pe colinele dumnezeiesc de frumoase de la Fundul Tutovei, către Vaslui, fie la poale de codru verde, în Sălaj, sau pe Valea Nirajului, în Mureş, va realiza de fiecare dată cu stupoare, urmărind spinările plecate ale culegătorilor de melci, că ele descriu România de astăzi. Vor avea în faţa ochilor şi truditorii vremurilor noi, fie ei români, fie ţigani şi unguri, turci şi tătari ori de alte naţionalităţi, vor putea să surprindă în centrele de achiziţie sau în locurile de taină ale negocierilor cum se călesc vechilii nesimţiţi din noile generaţii, vor asista, la nivel înalt câteodată, la un război crud pentru zone de influenţă şi comisioane în valută, vor vedea cum sunt vândute fără scrupule prostituate de duzină unor afacerişti, în schimbul unor intermediari convenabili şi verificaţi. Câteodată, asistând la asemenea scene, fără ca interlocutorii să ştie cu sunt ziarist, intrând în lumea ocultă a comercianţilor cu melci, am avut senzaţia că trăiesc un coşmar. Un coşmar ce se repetă identic aproape în redacţiile unor ziare din România, la sediul unor societăţi comerciale ce lucrează cu oameni la negru, în lumea politică uneori... Ai vrea să fugi şi nu poţi, ai vrea să te desprinzi din strânsoarea balaurului ocult cu nici un cap la vedere, ai vrea să arunci din spate jigodia bădărană care te exploatează şi... nu-ţi dă mâna să o faci. Că rişti să n-ai ce pune copiilor pe masă, să nu¬-ţi plăteşti întreţinerea, restantă de luni de zile, să rămâi nemâncat ori fără medicamente ori să ceri unui coleg "sufletist" bani cu împrumut pentru a-¬ţi înmormânta mama sau soacra şi să-ţi spună cu tupeu de jigodie: "N-am!"
Căutând să aflu amănunte despre afacerile cu melci, legale! – cum ar putea să fie altfel în România?! – afaceri care îmbogăţesc pe alţii şi câteo-dată mai ajută şi pe sărmanii din satele româneşti să supravieţuiască câteva săptămâni sau luni, am făcut mai multe drumuri în zonele unde se oploşiseră noii afacerişti: la Fântânele, în judeţul Mureş, la Fântânele, în judeţul Arad, la Cincu - judeţul Braşov, pe valea Nirajului şi a Trotuşului, prin sate de la curbura Carpaţilor... Am vorbit cu achizitori, care ştiind ce sume mari se vehiculează, n-au vrut să le fie pomenite numele.

Unii, pe care-i cunosc bine, după ce şi-au făcut cheag cu melcii, şi-au schimbat jobul, trecând la afaceri imobiliare, cu maşini, cu borduri – luate dintr-un loc şi mutate în altul (precum într-un film realizat cu o cameră ascunsă, în Bucureşti!), cu miniştri chiar (la vremuri moderne, geambaşi ca şi în ălălalt veac!). Singurii care nu s-au schimbat - şi nici nu şi-au vândut sufletul - au rămas săracii. N-am fost eu prea încântat că de-a lungul anilor, vreo câteva luni au fost sacrificate - sau, poate, investite - că să aflu mai multe despre afacerile cu melci. La vremea respectivă, mulţi dintre cunoscuţi, ştiind că dau banii din salariu să-mi plătesc deplasările, mă credeau într-o dungă. O vreme m-am întrebat şi eu dacă nu cumva au dreptate. Apoi, meditând asupra celor trăite şi auzite, s-a făcut lumină. Despre melci, nu aflasem eu prea multe. În schimb, felul în care oamenii simpli, culegători de melci, vedeau - de jos în sus - lumea din România (Ptiu, Drace! Era să scriu lumea românească!) era grăitor.
O singură situaţie la care am fost martor rivalizează ca putere de a acroşa conştiinţe cu „radiografiile" realizate atunci. Eram - la puţin timp după 1990 - în redacţia unui mare cotidian central. Nu cel mai mare, unul, acolo, alături de altele. Un coleg şi prieten bun, pe atunci şeful secţiei Investigaţii, scriitorul Dorin Sălăjan, era curtat de „conducere" ca să fie promovat redactor şef. În acea fierbere, a fost chemat într-o zi de patronul ziarului. M-a luat cu el. Am traversat coridorul doar şi am intrat în biroul ultraluxos al patronului. Eram de puţin timp în presa centrală, nu apucasem să mai văd aşa ceva. Fără prea multe cuvinte, „domnul" i-a întins colegului meu un document financiar cu o sumă, în dolari, cu foarte multe zerouri...

- Tu eşti, bă, candidatul?
- Da, zice prietenul meu, mai cu jumătate de gură. Renumele celui de dincolo de birou, proprietarul unui întreg lanţ de magazine prin ţară şi al altor afaceri, care de care mai dubioase, pare-se că-i topiseră bunului meu prieten tot entuziasmul. Cu banii din salariu el abia dacă putea să cumpere o parte din medicamentele necesare soţiei sale, bolnavă.
- Îm-hî!... Semnează aici! Şi zicând asta, pune deştul lui, cam la fel de gros cât şi înălţimea frunţii, pe un loc gol aflat într-un pătrăţel la baza acelui document...Colegul pălise!
- Cum să semnez pentru o asemenea sumă?! Sunt milioane de dolari aici. Şi dacă-i adun pe toţi cei din neamul meu, bunici, străbunici, şi stră – străbunici, tot n-au strâns atâta bănet!
- Semnează, bă! Altfel nu mai pupi funcţia de redactor-şef. Şi moare nevastă-ta cu zile. Nu-i poţi cumpăra medicamente...
- Domnule ..., faceţi cum credeţi. Eu nu pot să semnez pentru o sumă ca asta. Puneţi un contabil, un director economic... Aveţi destui. De ce eu?!
- Păi, bine, bă, băga-mi-aş..., dacă tu nu semnezi, când nu vrei să publici ceva, eu cum pot să te strâng de biluţe?! Nu-l mai vedeam pe colegul meu, nu ştiam ce e în sufletul lui. Ne-am trezit amândoi pe coridor. În spatele nostru, patronul tuna:
- Ieşiţi afară, golanilor. De azi înainte nu mai lucraţi la ziarul meu.
În ziua următoare aveam să aflu că mi se desfăcuse şi mie contractul de muncă. Cu o lună în urmă. Era prima dată când mi se întâmpla. Am plecat împreună cu prietenul, să ne înecăm amarul cu o bere ieftină, peste drum de Casa Presei Libere. Oare, câţi redactori şefi şi câţi directori or fi în presa centrală?! întreb eu, mai mult să nu tac.
- Poate nu-s toţi ca nenorocitul ăsta, îmi zice prietenul.

Documentările făcute - incognito printre culegătorii de melci – aveau să mă convingă de un trist şi dureros şi ireversibil adevăr: patronul acelui cotidian avusese perfectă dreptate. Cu o singură replică, genială de-a dreptul, descrisese principalul mecanism de promovare politică în România. Am publicat un prim reportaj despre melci, a venit un drept la replică de la directorul general al unui institut de cercetări, care dăduse avize pentru recoltare, încălcând reglementările europene, şoferul lui a făcut o vizită „de protocol" la directorul noului cotidian la care izbutisem să mă angajez. Şi, în aceeaşi zi, fără preaviz, am fost disponibilizat. Mai multe „societăţi comerciale", apărute precum ciupercile după ploaie, au dus ani la rând o luptă crâncenă pentru achiziţionarea melcilor româneşti. În străinătate, carnea de melc are aceeaşi căutare ca şi caviarul. Nevinovata făptură este protejată însă de Convenţia de la Berna-1972, la care a aderat şi România (Legea 13/1993). Inutil însă. Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii din Academia Română, bazându-se pe studiile „de impact" realizate într-un anumit institut de cercetări, aviza în fiecare an, recoltarea melcilor. Dacă aşa susţineau „oamenii de ştiinţă"...!
În 1999, de pildă, se aprobase astfel recoltarea a 2.200 tone de melci! La preţurile din Vest, asta însemna, la acea vreme, un profit estimat de 132 milioane dolari! Doar profitul!

Notă: Textul, scris pe baza unor documentări realizate în 1998 - 2005, face parte din volumul de proză „Povestiri despre Dumnezeu") Iftimie Nesfântu