Care este, de fapt, numele real al operei, „Mânăstirea Curtea de Argeş” sau „Meşterul Manole”, pentru că titlul ei apare în ambele forme? În variantele mai vechi apare sub titlul de „Mânăstirea Curtea de Argeş”, iar în cele mai noi de ”Meșterul Manole. Atunci, denumirea exactă, dacă există una, care ar fi? ”Mânăstirea Curtea de Argeş” sau „Meşterul Manole”?
În afară de faptul că orice creaţie populară, ca şi cea de faţă, a avut mai mulţi autori care au „revizuit-o şi îmbunătăţit-o”, inclusiv în cuprinsul titlului, apreciem că aici avem de-a face cu două specii literare într-o singură operă: o baladă şi o legendă. Culegătorii ei (culți sau populari) au impus titlul după partea care i-a impresionat mai mult, cel al legendei sau cel al baladei. Legenda fiind varianta romanţată și completată a unei istorii reale, iar balada, povestirea cu tâlc, încărcată de simboluri, a unei istorii care poate fi reală sau imaginară.
Avem de-a face, prin urmare, pe de o parte, cu Legenda Mânăstirii Curtea de Argeş şi, pe de altă parte, cu Balada Meşterului Manole, ambele strâns legate într-o lucrare unitară.
Balada Meşterul Manole ar fi putut exista altoită pe osatura oricărei alte construcţii remarcabile ridicată pe fapte reale sau imaginare. Faptul că s-a folosit, însă, ca suport, o legendă cu orizont istoric, i-a conferit o valoare dublă. Pe lângă valoare literară, ea a căpătat și valoare istorică, ambele împletindu-se într-un tot atractiv și tulburător.
Pe de altă parte, Legenda Mânăstirii Curtea de Argeş s-ar fi putut impune ca operă de sine stătătoare. Servind însă de schelet baladei, preia de la aceasta bogata ei simbolistică și, împreună, constituie capodopera literară, indiferent cu ce nume este denumită, cu cel al baladei (Meșterul Manole) sau cu cel al legendei (Mânăstirea Curtea de Argeș).
Legenda Mânăstirii Curtea de Argeş
Legenda Mânăstirii Curtea de Argeş, plecând de la un fapt real, ca orice legendă, prezintă o valoare istorică de excepţie, oferind date pe care istoria le caută cu ardoare de multă vreme. Nu ar fi primul caz în care datele istorice la care face referire o legendă să fie ulterior probate ştiinţific. Valoarea istorică a unei legende rezidă tocmai în faptul că ea pleacă întotdeauna de la un eveniment real, constituindu-se într-un izvor care, explorat cu atenție, poate conduce spre poteca pierdută în hăţişurile vremii, potecă ce ne poate scoate la drumul către elucidarea unor enigme în faţa cărora alte metode s-au dovedit neputincioase. Căutând să ajungem la sâmburele de adevăr al legendei Mânăstirii Curtea de Argeş, la istoria reală pe care ea se înfăşoară, putem să întrezărim acele adevăruri pe care istoria ca ştiinţă urmează a le dovedi, și anume:
Ce dorea Negru Vodă, ce căuta și de ce?
Negru vodă sta,/ Sta şi se chitea:/ „De-a da Dumnezeu/ Chiar pe gândul meu/ Eu o să pornesc/ Şi-o să poruncesc/ Poruncă domnească/ Treaba să pornească/ Şi să se zidească/ Sfântă mănăstire/ Pentru pomenire/ Chip de pomenire/ Pentru-nchinăciune”[1].
Dorinţa lui Negru Vodă era limpede: „să se zidească sfântă mănăstire pentru pomenire, chip de pomenire pentru-nchinăciune”. În mod normal, pentru aceasta nu ar fi trebuit decât a da „poruncă domnească”, aşa cum zice legenda. E de la sine înțeles că poruncile pe care le putea da domnul erau de mai multe feluri. Nu toate poruncile sale erau domneşti. Erau porunci ale omului („pe gândul” său) prin care îşi arăta doar preferinţa, fără a fi imperative, dar pe care slujitorii căutau să i le îndeplinească pentru a-i face pe plac şi pentru a se remarca astfel în faţa lui. Pe lângă acestea, erau, desigur, şi acele porunci ale domnului, denumite „porunci domneşti”, adică având caracter de lege, a căror nerespectare atrăgea măsuri punitive. De altfel, în toate timpurile au existat din partea conducătorilor dorințe nemărturisite răspicat, sugerate doar, dar ghicite și duse la împlinire de către slujitori şi au existat și poruncile propriu-zise, rostite cu autoritate și transformate în lege.
În legendă era vorba, deci, de o „poruncă domnească” pe care Domnul o dorea imperativă, dar pe care nu putea să o dea decât „de-a da Dumnezeu”. Adică porunca nu putea să fie impusă decât în circumstanţele realizării anumitor condiţii care nu depindeau de voinţa sa sau a supuşilor săi, ci și de voința lui Dumnezeu. Care să fi fost aceste circumstanțe, vom vedea mai departe. Să observăm mai întâi gândul (dorinţa) lui Negru Vodă. El gândea zidirea unei mânăstiri „pentru pomenire, chip de pomenire pentru-nchinăciune”, gânduri care ne vorbesc despre dorința-dorințele sau scopul-scopurile ridicării acestei mânăstiri. Dacă privim cu atenție textul, acesta ne spune că era vorba despre două scopuri urmărite. În primul rând, zice Negru Vodă, dorește mânăstirea ”pentru pomenire”. Pomenire a ce sau a cui? Am fi tentați să ne ducem automat și direct cu gândul la pomenirea divinității, dar atunci la ce s-ar mai referi următoarea dorință mărturisită de vodă, cea de zidire a unui ”chip de pomenire pentru-nchinăciune”.
Dintre cele două dorințe/scopuri, cea de a doua (”chip de pomenire pentru-nchinăciune”) pare a duce mai convingător către adorarea divină. Atunci care ar fi primul scop? Dacă ne gândim că domnitorii români după luptele grele încheiate cu victorii asupra dușmanilor ridicau o biserică în semn de mulţumire către divinitate, dar şi pentru „pomenirea” peste timp a acelei victorii, putem crede că şi Negru Vodă dorea să ridice mânăstirea pentru pomenirea unei mari victorii. Care va fi fost această victorie, vom încerca să vedem mai departe, deși se vede cu claritate încă de pe acum.
Deci, după precizarea primului scop al ridicării mânăstirii, acela de evocare (pomenire) a unei victoriei materiale asupra dușmanului, Negru Vodă continuă cu mărturisirea celui de al doilea scop și anume acela prin care urma să fixeze și victoria spirituală asupra acestui dușman, care va fi oferirea poporului său a un „chip de pomenire pentru-nchinăciune” (a se citi religie), împotriva unor dorințe ale adversarilor săi. În ținuturile românești din secolul al XIV-lea „chipurile de pomenire pentru-nchinăciune” (adică religiile) erau două, cel ortodox oferit de patriarhul de la Constantinopol și cel catolic oferit de papa de la Roma și urmărit a fi implementat prin regii maghiari. Deci scopurile urmărite de Negru Vodă prin ridicarea mânăstirii Curtea de Argeș erau, pe deoparte, comemorarea unei importante lupte armate încheiată cu o mare victorie și, pe de alta, comemorarea unei victorii spirituale la fel de importante, care pecetluia religia pe care și-o dorea conform spiritualității, năzuințelor și intereselor sale.
Totuşi, ce-l împiedica pe Negru vodă să dea „porunca domnească” de ridicare a „sfintei mânăstiri pentru pomenire, chip de pomenire pentru-nchinăciune”? Care era condiţia care nu depindea de voinţa sa sau a supuşilor săi ca să o zidească? Ei bine, condiția era găsirea locului. Locul îl împiedica! Domnitorul trebuia să găsească locul exact în care să ridice mânăstirea, pentru că nu orice loc era bun, nu oriunde dorea el să o ridice, ci într-un anume loc şi numai într-acela:
„Pe Argeş în jos,/ Pe un mal frumos,/ Negru Vodă trece/ Cu tovarăşi zece,/ Şi cu doisprezece./ Şi ei tot mergeau/ Şi tot plănuiau/ Şi nu mai aflau/ Loc de mănăstire./ Şi de pomenire/ Chip de pomenire/ Pentru-nchinăciune”.
Am fi tentaţi să credem că Negru vodă cu ai lui tovarăşi căutau un loc care să fie cât mai potrivit din punct de vedere al orientării geografice, al vecinătăților naturale sau al terenului de fundare, undeva pe firul Râului Argeş, pentru a ridica mânăstirea. Mai la vale, însă, balada ne spune clar că ei căutau un loc anume, exact, un loc vechi, loc ştiut, dar uitat nu se ştie din ce cauze, poate din cauza scurgerii timpului. Și pentru găsirea acestui loc exact ei apelează la un cunoscător al zonei, la unul care bătuse aceste meleaguri de mai multe ori și în lung și în lat, la un „Mândru flăcăuaş, La oi strungăraş.” Negru Vodă îl întreabă precis, dezvăluind, în felul acesta, ţinta exactă a căutărilor sale: „Mândru flăcăuaş,/ La oi strungăraş,/ Pe unde-ai trecut/ Nu ai fost văzut/ De-un zid învechit/ Şi neîmplinit?” (În textul prezentat în volumul „Meșterul Manole - balade populare”, Editura de Stat, 1960 apare varianta „Un zid învechit și neisprăvit de mult părăsit”).
Flăcăuaşul, „pui de românaş”, oier care prin continuele sale peregrinări cu turmele cunoştea cel mai bine ţinutul, văzuse și știa locul: „Doamne, Negru Vodă,/ Pe unde-am trecut/ Cu turma păscând,/ Spun drept c-am văzut /Un zid învechit,/ Un zid părăsit/ Şi neisprăvit,/ Foarte mucezit”. Şi flăcăuaşul, la îndemnul voievodului, îşi lasă turma şi-l conduce pe Negru vodă: „Pe Argeş în jos,/ Pe un mal frumos” (unde) „Ei au nimerit/ La loc de grindiş,/ La verde desiş, Şi ei au aflat/ De-un zid învechit/ Şi nemântuit/ Foarte învechit,/ Foarte mucezit”.
Voievodul recunoaşte locul. Este ceea ce căuta: „Negru vodă sta/ Şi se bucura/ Şi se tot chitea/ Şi se tot gândea”. În sfârşit, acum, după ce a găsit locul căutat, Negru Vodă putea să dea „porunca domnească”: „- Doispre’ce pietrari,/ Nouă meşteri mari,/ Nouă calfe mari/ Şi Manole zece,/ Care vă întrece,/ Voi vă apucaţi/ Şi să vă legaţi/ Aici să-mi duraţi,/ Chiar din temelie/ Pân’la săvârşire/ Mândră mănăstire,/ Chip de pomenire/ Pentru-nchinăciune”.
Cine era Negru Vodă și unde dorea ridicarea mânăstirii?
Răspunsul la întrebarea care este acel loc în care Negru Vodă ţinea morțiș să ridice mânăstirea neconcepând să fie altul și răspunsul la cealaltă întrebare, cine era, de fapt, Negru Vodă, se întrepătrund, fiind strâns legate unul de celălalt și le vom trata împreună.
Unii istoricii (Neagu Djuvara) atribuie denumirea de Negru Vodă lui Thocomer (1290-1310), tatăl lui Basarab I Întemeietorul. Alţii (cronicarul Miron Costin, Constantin Giurescu, Matei Cazacu, Alex Mihai Stoenescu ș.a.) îl identifică pe Negru Vodă chiar cu Basarab I Întemeietorul (1310-1352). Dificultatea în a stabili cu precizie cui a aparţinut denumirea respectivă derivă din faptul că aceasta nu a fost decât o poreclă purtată de domnitor, în actele vremii domnitorii figurând cu numele lor oficiale, Thocomer şi, respectiv, Bazarab. Negru Vodă a fost doar porecla dată de popor unui voievod oacheş, adică cu pielea feţei de culoare închisă, cu ochii, părul şi sprâncenele negre. Că Thocomer ar fi fost cuman (așa cum susține Neagu Djuvara, idee pe care o iau în considerație și Iorga și cei doi Giurescu), şi, că prin urmare, ca mai toți cumanii, ar fi fost neapărat și oacheș (negricios) e de discutat, dar că au existat și români get-beget oacheși este de domeniul evidenței. Ce se mai știe, de asemenea cu siguranță, este că poporul român a fost dintotdeauna înclinat să atribuie unor persoane, inclusiv domnitorilor, o poreclă legată de o particularitate predominantă a persoanei respective. Astfel de porecle stau astăzi la o mulțime de nume personale (Mutu, Surdu, Lungu, Scurtu, Negru, Spânu, Mototolea, Drăguț etc.) La fel s-a întâmplat și cu domnitorii români, mulți dintre ei rămânând în istorie nu cu numele lor adevărat, ci cu poreclele date de popor: Radu cel Frumos, Petru Șchiopul, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Mihnea cel Rău, Alexandru cel Bun, Lăcustă Vodă etc.
Prin urmare, este de presupus că Negru Vodă (Thacomer sau fiul său, Basarab sau fiul său, Nicolae Alexandru) erau bruneți, oacheși, adică cu pielea feţei de culoare închisă, cu ochii, părul şi sprâncenele negre și de aceea au căpătat acest supranume, de Negru. Dar, cine dintre cei doi, trei era de fapt Negru Vodă? Mergând pe firul istoriei reținem faptul că atât Thocomer, cât şi Basarab îşi aveau capitala la Curtea de Argeş, care pe vremea respectivă se chema doar Argeş. (Argeşul figura drept capitală şi pe vremea lui Seneslau, voievod al formaţiunii statale româneşti de pe Argeş între 1241-1247, iar înainte servise de capitală şi regelui geto-dac Dromichaites, în jurul anilor 300 î.Hr., acel Dromichaites care, în anul 292, dă piept cu Lysimach, urmaşul lui Alexandru Macedon.)
Derulând mai departe istoria cunoscută știm că în 1330, regele ungar Carol Robert trece munţii în Valahia, pentru a-l aduce la ordine pe „voievodul transalpin Bazarab”, pentru a-i tempera pornirile independente, tendințele de a se îndepărta de catolicismul papal și de a se apropia de ortodoxismul bizantin, pentru a-i zădărnici alianţele cu adversari ai Ungariei şi pentru a-i smulge Severinul. După ce ocupă Severinul, regele ungar respinge propunerea de pace a lui Basarab şi se îndreaptă cu armata spre capitala acestuia, Argeş. Basarab aplică tactica adoptată ulterior de mulţi voievozi români, aceea de a se retrage pustiind totul în calea duşmanilor. Cu multe pierderi pricinuite de atacurile de hărţuială ale oștenilor lui Basarab, de oboseală, de foamete şi boli, Carol Robert ajunge totuși în preajma cetăţii Argeş unde îşi stabilește tabăra pentru a pregăti atacul final asupra orașului. Atacul însă, nu mai are loc, pentru că armata maghiară nu a mai avut cu cine să se înfrunta.
Ungurii intră în localitate fără a întâmpina nici o rezistenţă, iar aici au imensa surpriză să găsească oraşul părăsit și pustiit. Basarab îl evacuase, mutându-se cu capitală cu tot la Câmpulung. De furie, Carol Robert distruge Argeşul din temelii, îl incendiază şi se retrage apoi spre Ungaria, după unele opinii chiar cu acceptarea de către Basarab a unei „păci făţarnice”. La trecători însă, Carol Robert este aşteptat de oastea lui Basarab care zdrobeşte armata epuizată și dezorganizată a ungurilor. Acesta este lupta a cărei victorie Negru Vodă dorea să o comemoreze prin ridicarea mânăstirii, lupta în urma căreia țara și-a obținut independența.
Exact din anul 1330, după victoria de la Posada împotriva regelui Ungariei Carol Robert de Anjou, Basarab I (1310-1352), primul domnitor al statului devenit independent, Țara Româneasca, își mută reședința de scaun la Câmpulung, care devine, pentru aproape 4 decenii, centrul politic si administrativ al statului. De ce se mută capitala de la Argeș la Câmpulung în 1330? Răspunsul nu poate fi decât unul și este evident, pentru că Argeșul nu mai exista, fusese distrus, ars în acel an, după cum susține și istoricul Constantin Rezachevici. De aceea Câmpulung va funcționa ca oraș-capitală din 1330 până în 1369, an în care Vlaicu Vodă (1364-1377), fiul lui Nicolae Alexandru (1352-1364) şi nepotul lui Basarab I Întemeietorul (1310-1352), o mută din nou la Argeş, localitate care, de acum încolo, se va numi Curtea de Argeş. Prefixul de „Curte” este adăugat tocmai spre a deosebi ”curtea” (capitala) de la Argeș de cealaltă „curte” (capitala), de la Câmpulung, pentru că, așa cum vom vedea mai departe, o perioadă de 10 ani, între 1359 și 1369, ambele localități au funcționat drept capitale (curți) ale Țării Românești.
În 1359, la 29 de ani după distrugerea Argeșului, Curtea de Argeș își reia parțial rolul de capitală (curte), rol pe care îl va împărți timp de 10 ani, între 1359 și 1369, cu cealaltă ”curte”, orașul Câmpulung. În această perioadă (1359-1369) la Curtea de Argeș va funcționa centrul religios, odată cu terminarea lucrărilor de la mitropolie (1359), iar Curtea Câmpulung va adăposti în continuare centrul administrativ al țării, reședința voievodului, până în 1369. Deci, între 1359 și 1369, timp de 10 ani, domnitorii valahi (Nicolae Alexandru și Vlaicu Vodă) conduc ţara din două locuri, din două curți, atât de la Câmpulung, cât şi de la Argeş care se afla, încă, în curs de reconstrucţie. Reconstrucția orașului Argeș a cuprins două etape. Prima, în care s-a construit mitropolia și s-a terminat în 1359, pe timpul domnitorului Nicolae Alexandru (1352-1364) fiul lui Basarab și a doua etapă, între 1359 și 1369, în care s-au construit celelalte edificii ale orașului, inclusiv palatul domnesc, etapă încheiată în timpul domniei lui Vlaicu Vodă (1364-1377) fiul lui Nicolae Alexandru. De ce s-a început cu ridicarea mânăstirii? Din motive care țin de condițiile istorice din acea vreme și anume:
Am văzut că în acel an, 1359, an în care Argeșul începe să îndeplinească împreună cu Câmpulung funcția de capitală împărțindu-și atribuțiile, se încheiase o etapă importantă în procesul de refacere a vechiului oraș distrus în 1330. Fusese terminată construcția locașului religios central, fusese ridicat ansamblul mânăstiresc unde se și instalează cea mai importantă instituție bisericească din țară, instituția de căpătâi a vieții spirituale, mitropolia ortodoxă, sub conducerea mitropolitului Iachint, loc unde se va boteza domnitorul Nicolae Alexandru trecând de la catolicism la ortodoxism, până atunci fiind fost ca și tatăl său, Basarab, catolic. Să reţinem, deci, că era vorba de 1359, deci cu 10 ani înainte de revenirea completă a curţii domneşti la Argeș, și la 29 de ani de la distrugerea vechii capitale, Argeș.
Referitor la mitropolia de la Curtea de Argeș sunt important de observat condițiile externe în care ea a ajuns să funcționeze tocmai aici, în acest oraș și nu în altul. Unde se afla sediul ei înainte de 1359? A avut ea vreun sediu? A existat? Da, a existat. Se știe că înainte de 1359 viața spiritual ortodoxă din zona estică a Valahiei era rânduită de la Constantinopol, prin Exarhia (mitropolia) Ungrovlahiei aflată în localitatea bizantină Vicina, localitate situată pe undeva prin nordul Dobrogei. Această exarhie (mitropolie) a funcționat la Vicina exact până în anul 1359. Conducătorii (mitropoliții) Exarhiei de la Vicina erau perihoreții (περιχωρήτες : „supraveghetorii marginilor"), subordonați ai patriarhului Constantinopolului. Cu acordul patriarhului, perihoreții (mitropoliții) de Vicina trimiteau episcopi itineranți sau horepiscopi (χωρεπισϰόποι ) în zonele locuite de daco-românii de la nordul Dunării de Jos. În felul acesta Bizanțul își exercita autoritatea religioasă și dincolo de granițele sale. În anul 1348 perihoret pe scaunul de la Vicina se afla Iachint. Iachint a fost perihoret la exarhia din Vicina până în anul 1359, an în care exarhia din Vicina se mută exact la Curtea de Argeș, unde tocmai se dăduseră în folosință clădirile mânăstirii, iar Iachint este numit în calitate de mitropolit al Țării Românești de către Sinodul de la Constantinopol condus de patriarhul Calist I. Prin actul sinodal se dispune ca perihoretul vicinean să devină păstorul duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea și Țara Românească. Astfel, Exarhia din Vicina dispare și ia ființă noua mitropolie românească, cunoscută sub numele deMitropolia Ungrovlahiei, Iachint devenind astfel primul mitropolit al Țării Românești.
De ce s-a mutat Exarhia de Vicina la Curtea de Argeș, devenind Mitropolia Ungrovlahiei? Pentru că încă de pe la începutul secolului XIV-lea Vicina intrase într-un accentuat proces de decădere datorat avansului religiei islamice în zonă produs de ofensivele mongole împotriva coloniilor bizantine și de slăbirea autorității bizantine, ca urmare a conflictelor cu genovezii. Ideea mutării exarhiei de la Vicina într-o zonă mai sigură, a apărut ca o necesitate imperioasă pentru Constantinopol. În același timp, Basarab I, pentru consolidarea regatului său și pentru emanciparea definitivă față de coroana maghiară se orientează tot mai mult către Bizanț și spre religia ortodoxă (deși catolic, Basarab nu avea legătură directă cu papa decât prin intermediul regelui Ungariei).
În aceste condiții, Basarab se oferă să acorde găzduire exarhiei, chiar în capitala sa Argeș și dă ordin (poruncă domnească) să se purceadă la ridicarea construcțiilor necesare. Lucrările începute la locașurile mânăstirii care urmau a găzdui viitoarea mitropolie au fost însă întrerupte de invazia maghiară din 1330, care avea drept scop și reorientarea lui Basarab către catolicism și stoparea devierii lui către ortodoxismul predicat de la Constantinopol. Legenda menționează că Negru Vodă îl întreabă pe ciobănaș dacă n-a văzut „Un zid învechit și neisprăvit de mult părăsit”, la care ciobănașul îi răspunde: „Doamne, Negru Vodă,/ Pe unde-am trecut/ Cu turma păscând,/ Spun drept c-am văzut/ Un zid învechit,/ Un zid părăsit/ Şi neisprăvit,/ Foarte mucezit”. Deci devine clar faptul că Negru Vodă căuta exact locul în care se începuse construcția mânăstirii a cărei desăvârșire era hotărât să o realizeze.
Întorcându-ne la Legenda Curții de Argeș, am văzut că aici se vorbeşte de un Negru Vodă care construieşte o mănăstire pe ruinele unei vechi aşezări de pe Argeş. Dar cine era Negru Vodă? Din cele de mai sus rezultă cu claritate că în nici un caz nu putea fi vorba de către Thocomer, întrucât acesta decedase în 1310, deci înainte cu 20 de ani de 1330, anul distrugerii vechii capitale Argeş, împreună cu zidurile neterminate ale mânăstirii. Thacomer nu avea ce mânăstire să finalizeze întrucât nu exista niciuna care să fie terminată.
Reconstrucţia oraşului Argeş s-a încheiat, în linii mari, în 1369, atunci când nepotul lui Basarab și fiul lui Nicolae Alexandru, Vlaicu Vodă, readuce aici definitiv și în întregime curtea domnească de la Câmpulung. O primă etapă în reconstrucţia orașului am văzut că s-a încheiat cu 10 ani înainte, în 1359 (pe timpul domniei lui Nicolae Alexandru) când se instalează la Curtea de Argeş, mitropolia ortodoxă. Rezultă că lucrările de ridicare a orașului în jurul mânăstirii au mai durat încă 10 ani după terminarea mânăstirii, din 1359 până în 1369, iar din 1369 Curtea de Argeș redevine singura capitală a țării, unicul centru politic și religios. Dacă restul orașului în afară de mănăstire a fost ridicat între 1359 și 1369, între ce ani s-a ridicat mănăstirea? Știm numai că lucrările ei au fost terminate în 1359, dar nu știm când au început.
Mergând în timp înapoi din anul 1359, an în care a fost gata construcția mânăstirii, este de presupus că lucrările de execuție ale acestui obiectiv ar fi trebuit să dureze în jur de 4-5 ani sau chiar mai puțin, dacă un oraș întreg a fost ridicat apoi în 10 ani. Prin urmare, dacă din anul 1359, anul terminării ei, scădem 4-5 ani, cât ar fi durat construcția mânăstirii, ajungem în anul 1354-1355, exact în timpul domniei voievodului Nicolae Alexandru (1352-1364). Odată terminată și inaugurată mânăstirea de la Curtea de Argeș, ce face Nicole Alexandru? Îl aduce pe Iachint de la Vicina și îl instalează ca mitropolit al Țării Românești, realizând astfel proiectul început de tatăl său Basarab I și împlinindu-i visul, iar el, Nicolae Alexandru, se botează ortodox, părăsind religia catolică.
Aceasta este victoria spirituală asupra dușmanului pe care Negru Vodă voia să o comemoreze prin ridicarea mânăstirii, iar Negru Vodă era Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab. În semn de respect și recunoaștere a faptului că ideea ridicării mânăstirii și începerea lucrărilor de construcție a ei aparținuseră tatălui său, Nicolae Alexandru poruncește ca în biserica mânăstirii să fie pictat chipul acestuia, al lui Basarab I. Conform tradiției chipurile ctitorilor unei biserici erau pictate în interiorul acestora, de aici confuzia care i-a făcut pe unii să creadă că Basarab I a fost ctitorul mânăstirii Curtea de Argeș, dar am văzut că la 1359, anul inaugurării mânăstirii, Basarab era decedat. În acest caz, ctitorii mânăstirii au fost doi, Basarab care a început lucrările și Nicolae Alexandru care le-a terminat. Nicolae Alexandru renunță însă la onoruri și atribuie întregul merit al ridicării construcției tatălui său, Basarab.
Acuma, dacă lucrările de reconstrucție a mânăstirii au început prin anul 1355-1356, adică la cca. 25-26 de ani de la distrugerea orașului din 1330, e de înțeles că în această perioadă, locul pe care se aflau ruinele fostei capitale Argeș să fi fost înghițit de natură făcându-l de negăsit, situație explicabilă și prin faptul că majoritatea clădirilor pe vremea aceea erau durate din lemn, material preponderent în localitățile de deal și munte, și numai puține din piatră și cărămidă, printre care cu siguranță, mânăstirea, care prin importanța și noutatea ei trebuie să fi fost pornită pe baze mai trainice care să fi rezistat scurgerii timpului chiar și așa mucezite, acoperite în parte cu verdeață și pământ cum se găseau și cum le amintește legenda: „Ei au nimerit, La loc de grindiş (tăpșan), La verde desiş, Şi ei au aflat, De-un zid învechit, Şi nemântuit, Foarte învechit, Foarte mucezit” și „de mult părăsit”.
Am văzut că Negru Vodă nu putea fi Thacomer, întrucât acesta decedase în 1310, cu 20 de ani înainte de distrugerea vechii capitale Argeș împreună cu neterminata mânăstire ale cărei lucrări aveau să fie reluate mult mai târziu. De ce, însă, Negru Vodă nu ar fi putu fi Basarab? De ce a renunțat la proiectul ridicării mânăstirii și nu a început nici reconstrucția vechii sale capitale (așa cum au făcut-o mai târziu urmașii săi), deși după 1330 (anul distrugerii orașului) a mai stat în scaunul țării mutat la Câmpulung încă 22 de ani, până în până în 1352? Legenda nu ne spune. Probabil din motive de politică externă și din motive de sănătate. Să nu uităm că din 1342 l-a asociat la domnie pe fiul său, Nicolae Alexandru. Dacă Basarab ar fi fost Negru Vodă, cel care a terminat mânăstirea de la Curtea de Argeș în 1359, însemnă că lucrările la aceasta nu ar fi putut fi reluate mai târziu de 1352, anul morții voievodului (care după unii istorici ar fi fost chiar 1351), adică la peste 7- 8 ani înainte de terminarea ei în 1359. Ori dacă întreaga capitală Curtea de Argeș (mai puțin mânăstirea) a fost construită în 10 ani, între 1359 și 1369, e greu de crezut că pentru ridicarea unei singure mânăstiri, oricât de măreață era, a fost nevoie de 8 ani. Și apoi, de ce nu s-ar fi apucat Basarab mai devreme de lucrările de reconstrucție ale ei, ci tocmai în ultimul său an de viață? Iar dacă ar fi făcut-o, dacă s-ar fi apucat de ea înainte, atunci perioada de construcție a mânăstirii s-ar fi lungit la până peste cei 7 - 8 ani și ar fi ajungs să egaleze perioada de construcție a orașului întreg (10 ani) sau chiar să o depășească.
Prin urmare, locul în care Negru Vodă ținea să ridice „sfântă mănăstire pentru pomenire, chip de pomenire pentru-nchinăciune”, nu era altul decât locul pe care existase până în 1330 capitala Argeș, iar acel Negru Vodă era Nicolae Alexandru, voievodul care împreună cu tatăl său, Basarab și cu fiul său, Vlaicu Vodă au pus bazele și au consolidat Tara Românească, precum și credința ortodoxă a poporului ei, legenda Mânăstirii Curtea de Argeș constituindu-se într-o valoroasă cronică istorică a începuturilor valahe.
- Va urma -