Balada Meșterului Manole și simbolistica sa

Odată fixat locul în timp și în spațiu al evenimentelor, cu ajutorul Legendei Mânăstirii Curtea de Argeș, să urmărim acum tâlcurile Baladei Meșterul Manole, baladă care desfășoară o bogata și diversă simbolistică, constituindu-se într-un adevărat cod moral și filozofic cu valori perene și definitorii pentru existența individuală și socială a oamenilor din acele locuri și timpuri, valori care dăinuiesc și astăzi.

Chemarea absolutului

Şi ce mănăstire dorea Negru Vodă? Mândră ! Cât de mândră? Dorea o mănăstire cum alta nu-i şi cum nici nu se va mai putea construi alta. „Da’ voi ca să ştiţi/ Şi să vă siliţi:/ Altă mănăstire/ Să nu fie-n lume,/ Mândră şi frumoasă:/ Să se mire domnii,/ Domnii şi-mpăraţii”.

Avem de a face cu primul simbol al baladei, cu simbolul dorinţei de absolut, de neîntrecut, de ridicare deasupra a tot ceea ce există asemănător în prezent şi ce va exista în viitor, de dăinuire nesfârșită. Este spiritul competitiv, întreprinzător şi mobilizator. Dorinţa de a fi primul şi de a rămâne tot timpul primul, neîntrecut şi recunoscut ca atare de către adversari.

E lipsă de modestie şi de realism aici? Poate, dar chiar și în pornirile cele mai modeste și mai realiste ale omului, spiritul de competiție subzistă cu sau fără voia lui. Îi este imprimat în gene. Iar visul de nemurire îi dă ocol toată viața. Doar cu modestie și cu realism rigid el se autolimitează, își înfrânează visele, dar dacă nu visează nu se poate niciodată autodepăși, nu poate niciodată progresa. În plus, Negru Vodă este domnitorul unui popor. Pentru ei, pentru oamenii din poporul său, pentru păstorirea lor, dar şi pentru progresul acestora, el, domnitorul, nu-şi poate permite să fie modest iar pe ei, pe supuşii săi care îi lui asigură poziţia de domnitor, nu-i poate lăsa fără vise și fără idealuri, pradă rutinei care să-i ducă la îndoială și la dezorientare, care să-i ducă la teamă și nemulțumire, care să-i ducă la dorința de nou și de schimbare, la negație și la revoltă.

Dorința de absolut, existând la orice individ, fie în mod ridicol sau legitim, fie reținută sau imperioasă, și fiind o trăsătură general umană, Balada o reține și ne-o evidențiază ca atare.

Autodepășire, conservatorism egoist, nerecunoștință, geniu

Personajul principal, Meșterul Manole este el însușii purtătorul mai multor simboluri. Primul simbol este cel al  autodepășirii. Domnitorul îi cere lui Manole să-i ridice mânăstirea ”mândră și frumoasă, naltă și chipoasă” cum alta nu-i și ”alta să nu fie-n lume”, cea mai mare și mai frumoasă ctitorie pe care o putea realiza Manole cu ajutoarele sale, ca simbol al absolutului, după cum am văzut. Manole o ridică. Se achită de sarcină și își respectă promisiunea. Își folosește la maximum cunoștințele, îndemânarea, tenacitatea și experiența și termină lucrarea așa după cum i-a fost cerută. Numai că odată cu realizarea ei cunoștințele și experiența lui Manole s-au îmbogățit. Manole, prin experiență, s-a autodepășit în iscusință. Pe baza acestei noi experiențe ce va putea el realiza de acum încolo va putea întrece orice altă lucrare anterior ridicată, inclusiv mânăstirea comandată de vodă. Este ceea ce, cu sinceritate Meșterul Manole îi recunoaște lui Negru Vodă. O recunoaștere seacă, pe care nu-i trece prin minte să o explice, datorită evidenței, dar rămasă, tocmai de aceea, neînțeleasă de voievod care îl osândește la moarte pe Manole.

Uciderea lui Manole nu vine ca pedeapsă. Nici nu avea pentru ce să fie pedepsit. El făcuse ce i se ceruse, ”mănăstire mândră și frumoasă ce alta în lume nu era”. Voievodul îl ucide pe Manole tocmai pentru ca nu cumva acesta să apuce să ridice altcuiva o altă mănăstire mai mândră și mai frumoasă decât cea pe care i-o ridicase lui. Avem aici de a face cu alte noi simboluri, simbolul obstrucționării progresului pentru păstrarea supremației, a conservatorismului egoist, alături de simbolul nerecunoștinței, căci cu ce s-a ales Manole în urma muncii sale? Cu pierderea soției și cu pierderea propriei vieți. Era mai bine pentru el să nu se prindă în planurile ambițioase ale voievodului? Era, pentru omul Manole, dar Manole nu era un simplu om. Manole era Meșterul Manole. Omul Manole ar fi supraviețuit, dar, în locul lui ar fi murit  Meșterul Manole, care ar fi refuzat posibilitatea de a deveni cel mai mare meșter, cel care ar fi realizat cea mai grandioasă operă care a existat. Este simbolul pasiunii omului de geniu, pasiune mistuitoare care, până la urmă îi devorează suportul teluric, îl nimicește ca muritor și-l înalță în nemurirea creației sale.

 Jertfa

Filosofia jertfei la strămoşii noştri daci este magistral expusă în balada Mioriţa. Necesitatea trimiterii  unui sol către zeitate, pe cel mai bun, pe cel mai curat, mai credincios şi mai viteaz din comunitate, pentru obţinerea sprijinului zeităţii în realizarea unui fapt deosebit avut în vedere de întreaga colectivitate; imposibilitatea obţinerii a ceva de preţ fără renunţarea la altceva, ca într-un schimb fatidic, negustoresc, impus de însăşi existenţa noastră, singurul lucru pe care îl primim în avans urmând a-l plăti, fără tocmeală, atunci când ni se va cere, fără ca să avem vreun cuvânt de spus nici măcar asupra termenului de scadenţă; strădania şi mândria de a fi cel mai bun, de a te întâlni cu zeitatea în numele tuturor şi tragedia părăsirii mediului teluric: jertfa - preţul care trebuie plătit înainte, sacrificiul care trebuie să aducă, în compensaţie, victoria, pentru a se menţine echilibrată balanţa binelui şi a răului în viaţă, balanţa vieţii şi a morţii.

Nimic nu se obţine fără jertfă. Nici mânăstirea. Cei nouă meşteri mari, calfe şi zidari trebuie să plătească jertfa pentru ridicarea mânăstirii. Toată priceperea şi iscusinţa lor nu ajunge fără sacrificiu. Care să fie jertfa? Lucrul lor cel mai de preţ. Jumătate din inima, din forţa lor, din puterea lor de zidire. Soţia. Care soţie? Cea mai vrednică, cea mai credincioasă, cea mai îndârjită, cea mai iubitoare, capabilă să învingă toate obstacolele pentru a ajunge la soţul ei cu mâncarea necesară pentru a-i reînnoi forţele ca să împlinească ridicarea mânăstirii. Tema întremării viteazului cu mâncare și băutură aduse de către femeia iubită în toiul luptei cu zmeul cel rău este o temă frecventă în basmele românești. Precum în practica religioasă a dacilor, cel mai bun, cea mai bună, în cazul de față, Ana, soția Meșterului Manole va fi sacrificată. Faptul că soția lui Manole, cel mai ”meșter” dintre meșteri, se va dovedi a fi cea mai destoinică dintre soții nu este chiar surprinzător, nu este nici măcar un simbol, ci este o subliniere a înțelepciunii populare bazată pe constatarea că în spatele oricărui mare bărbat se află o femeie de excepție.

Execuția construcției

Lucrările de realizare a mânăstirii urmează cu rigurozitate toate etapele presupuse de știința edificării construcțiilor, știință pe care constructorii români din epocă dovedesc că o stăpâneau în detaliu. Astfel, se pornește cu întocmirea proiectului:  „Manole stătea/ Și se socotea,/ Planuri că scotea/ Și nu zăbovea”.

Se continuă apoi cu trasările pe teren a  conturului obiectivului și cu fixarea cotelor:

„Lucrul că pornea,/ Sforile-ntindea/ Locul măsura”. După care, se trece la ridicarea construcției: „Zidul că pornea,/ Zidul că suia/ Și se ridica”. Totul decurge conform planurilor până când, se ivește o problemă inginerească de rezistență ce pare de nerezolvat: de la o anumită cotă în sus, zidurile încep să se surpe sub greutate proprie.

După zile și nopți de chibzuință, lui Manole i se ivește soluția: întărirea zidului cu înglobarea în grosimea lui a unui material nou: ”o dalbă soție, tânără și vie”. Desigur simbolul jertfei din baladă este evident și l-am menționat anterior. Dar, din nou, un simbol ne poate trimite către un fapt real. Ideea introducerii trupului unei femei în zidul construcției ne duce cu gândul la un proces similar cu cel de ”armare”, proces prin care materiale de tipul betonului, pietrei sau chiar al cărămizii sunt consolidate prin înglobarea unor bare de oțel. La vremea respectivă (sec. al XIV-lea) tehnica folosirii pieselor metalice în cadrul elementelor de rezistență din construcții nu era nouă, dar era puțin cunoscută și utilizată doar la unele construcții monumentale. În antichitate, coloanele egiptene și grecești era realizate din segmente de piatră așezate unul peste celălalt, fiecare având în centru o gaură prin care o bară de metal străbătea coloană din fundație până la vârf. Romanii foloseau pene de metal evazate la capete care rigidizau îmbinările dintre două blocuri de beton. Betonul armat, însă, așa cum îl cunoaștem astăzi nu a apărut decât mult mai târziu, pe la mijlocul sec. al XIX-lea. (În 1854 J.L. Lambot folosește pentru prima dată tehnica armării betonului cu plase de sârmă la construirea unor ambarcațiuni.) Cel căruia i s-a atribuit însă inventarea betonului armat a fost Joseph Monier, un grădinar francez care, in 1891, obține brevetul pentru un sistem de fabricare a ghivecelor de flori, pe baza de fier si ciment.

Simbolul conflictului dintre instinct și rațiune

Reîntorcându-ne la simbolistica baladei: Manole, după aflarea soluției înălțării zidurilor fără ca acestea să se mai surpe de la o anumită înălțime în sus, își cheamă oamenii și le destăinuiește secretul: „Deci voi, meșteri mari,/ Calfe și zidari,/ Voi dacă voiți/ Ca să isprăviți/ Ceastă mănăstire,/ Chip de pomenire,/ Voi făgăduiți/ Și vă juruiți/ Pe pâine, pe sare,/ Pe sfinte icoane/ Și pe zilișoare:/ Acas’ de vă duceți,/ Nevestei nu spuneți,/ Și mini dimineață,/ Pe rouă, pe ceață,/ Care s-a sili/ La zid de-a veni,/ Pe ea voi zidi”.

Ca întotdeauna, momentele de cumpănă când instinctul intră în conflict cu rațiunea, când individualul se opune socialului și prezentul precumpănește viitorului, nu sunt depășite decât de eroi. Singurul care depășește momentul, singurul care își respectă jurământul și acceptă să-și jertfească jumătatea  rămâne Manole. Ceilalți, „Doisprezece zidari,/ Nouă calfe mari,/ Ei s-au juruit,/ Dar nu s-au ținut:/ Acasă de-a mers,/ Nevestei a spus/  Că ce-a fi să fie/ La zid să nu vie/ Și să se trezească/ De va să trăiască”.

În mod automat am zice că avem de-a face cu simbolul trădării și așa și este dacă ne oprim strict la acest nivel și nu încercăm să vedem ce stă în spatele trădării, de ce unii sunt mai predispuși decât alții la aceste atitudini. Pentru cei ”Doisprezece zidari, Nouă calfe mari”, dimensiunea particulară se situa deasupra dimensiunii sociale, era condiția lor de oameni care, pentru a realiza ceva măreț, aveau nevoie să fie conduși de un lider cu simț social și viziune generală. De la nivelul lor trădarea se vedea doar ca neprotejarea propriilor soții de amenințarea sacrificiului. În lume e nevoie de lideri cu simț de răspundere, cu spirit de sacrificiu și viziune de ansamblu, de creatori, de eroi conducători, dar și de mase ascultătoare, temătoare pe care cei dintâi să le ducă spre scopuri comune, mase care nu percep scopul general decât prin câștigurile personale rezultate, dar tocmai de aceea ușor de condus.

Simbolul bravurii și al acceptării sacrificiului

Soția lui Manole, Ana, întruchipează în mod superlativ destoinicia, bravura, dârzenia, credința femeii în menirea ei sfântă de întreținere a familiei. Trece prin ploi, prin puhoaie, prin vijelii, eclipse de soare să-i ducă bărbatului ”Prânz de mâncătură. Vin de băutură.”

Și nici atunci când stihiile pornite de Manole cu ajutorul lui Dumnezeu, o trântesc la pământ și îi varsă bucatele, Ana nu renunță la misiunea ei de soție, aceea de a pregăti și duce bărbatului mâncare pentru ca el, la rândul său, să-și ducă la bun sfârșit munca ale cărei roade să le aducă acasă: „Ea se-ntruna/ Și apoi pleca/ După bou bălan,/ Că-i pierdut de-un an./ Și dacă afla,/ Măcelar căta/ Și măcelărea;/ Și dacă-l gătea/ Bucate-l făcea;/ Și dacă-l gătea,/ Cu grabă pleca/ Și la drum zorea,/ Și venea, venea”.

Ana, femeia – soție, înțelege necesitatea jertfei sale și o acceptă. Ana purta, însă, în pântece o altă ființă. Anei, femeia-mamă, îi este greu să înțeleagă și jertfa copilului său și atunci schițează o slabă pornire de revoltă, mai mult de părere de rău, în dialogul pe care îl dezvoltă cu Manole: - Copilașul meu/ Cine l-o lăpta ?/ - Zânele-or vedea/ Și l-or alăpta./ - Cine l-a scălda ?/ - Ploaia c-a ploua/ Și mi l-a scălda./ - Cin l-a legăna ?/ - Vântul a sufla/ Și l-a legăna,/ Dulce legănare/ Pân s-a face mare”.

Viitorul copilului Anei și al lui Manole pare rupt din cealaltă baladă de căpătâi a românilor Miorița, unde ciobănașul își vede moartea ca pe o nuntă cu natura, ca pe o trecere în altă viață, element de credință fundamental din etosul dacilor care la naștere boceau, iar la moarte cântau.

De asemenea, în ambele balade apare sentimentul matern care cu greutate poate accepta ideea sacrificiului propriului copil. În balada Miorița, ciobănașul o conjură pe mioară ca „Dacă-i întâlni/ Măicuță bătrână/ Cu brâul de lână./ Din ochi lăcrimând,/ Pe câmpi alergând,/ De toți întrebând…/ Tu, mioara mea,/ Să te-nduri de ea/ Și-i spune curat/ Că m-am însurat/ Cu-o fată de crai/ Pe-o gură de rai./ Iar la cea măicuță/ Să nu spui, drăguță,/ Că la nunta mea/ A căzut o stea./ C-am avut nuntași/ Brazi și păltinași,/ Preoți, munții mari/ Paseri, lăutari,/ Păsărele mii/ Și stele făclii !...”

Neîmpăcarea cu destinul potrivnic

La sfârșit, pentru ca Manole cu oamenii săi „Să nu mai trăiască/ Și să pomenească/ De-altă mănăstire/ Pentru pomenire/ Așa arătoasă/ Mândră și frumoasă”

Negru Vodă poruncește să se demonteze schelele și-i lase pe meșteri părăsiți pe acoperișul mânăstirii, pradă vântului, ploii, foametei și însetării. Dar Manole cu meșterii săi, cu calfele și cu zidarii săi nu-și așteaptă resemnați moartea pe acoperișul mânăstirii. Ei se luptă cu destinul și purced la crearea unei noi lucrări „cum alta nu-i”: „Aripi aripioare./ Din scânduri ușoare./ Și se încercau,/ Ca șoimii zburau”. Și chiar dacă zborul lor se termină dramatic, prin prăbușire, el prefigurează reușitele viitoare ale meșterilor care vor veni după Manole și care vor prelua moștenirea lăsată de el „Meșterul Manole/ Aripi și-a făcut/ Cum s-a priceput/ Și unde-a picat/ Dumnezeu a dat/ De-o mândră fântână,/ Cu apă puțină/ Cu slove săpate,/ Cu slove din carte !/ Să se pomenească,/ Boieri dumneavoastră”.

Iar acest simbol, al neacceptării sorții potrivnice, al luptei cu destinul, este mai mult decât un simbol. Este îndemnul pe care  Balada Meșterul Manole îl transmite în final, cel pe care l-a avut în vedere pe întregul său parcurs și al cărui sens se răsfrânge metaforic asupra tuturor celorlalte simboluri.