Încă o mărturie clară despre ce a fost pe 22 decembrie 1989, în fața C.C. al P.C.R. Un mesaj primit din Germania, de la un fost student, îl descopăr cu întârziere. Se rătăcise, dar nu s-a pierdut. Ar fi fost păcat. Mesajul, un comentariu despre „evenimentele din decembrie”, sună cam așa: „Vedeţi cä pe 22 Decembrie 89 eram şi eu în faţa C.C.-ului şi într-adevär acolo era numai « lume bună », cel puţin cam acolo unde este astăzi statuia lui Maniu. Iar aceea «lume bunä » striga într-una « Judecat! Judecat! » şi atât!”. Vlahos este cognomenul pe care i l-am dat armânului venit din Grecia, pe la începutul anilor 1980, să urmeze cursurile de Litere la București! L-am remarcat imediat și ne-a fost de folos la amândoi să adâncim legătura. Un ins cu o conversație interesantă, care știe să pună întrebări „lămuritoare”, le-aș numi chiar „elocvente”! Un neastâmpăr genetic l-a făcut ca în zilele „acelea” să umble prin tot Bucureștiul, să priceapă ce se întâmplă. Are multe de povestit despre ce a văzut și auzit în decembrie 1989. Consider că este de datoria sa s-o facă, fără să mai aștepte alți 25 de ani! Site-ul nostru îi stă la dispoziție. Deja ne-a scris câteva texte interesante, în primul rând cel despre adevărata purtare a soldaților romani față de Iisus, episodul cu „oțetul” și „pusca”! Așteptăm amintirile sale „decembriste”! Mesajul primit acum prin E-mail este foarte important, căci confirmă un lucru pe care istoricii oficiali ai evenimentelor încearcă să-l ascundă, să-l mistifice: adunarea spontană a bucureștenilor în dimineața de 22 decembrie 1989 în fața Comitetului Central al P.C.R. nu a avut un caracter violent, nu a urmărit „forțarea ușilor” de la C.C.! Eu, plecat de acasă ca să ridic de la Policlinica Dorobanți o rețetă pentru fiul meu, șocat de pustietatea din oraș, m-am îndreptat destul de temător spre Piața Palatului. Am apucat să văd cum se retrăgeau tancurile și TAB-urile Armatei. M-am mirat că dispar așa de neașteptat și lasă în urmă piața pustie. Mult mai târziu am priceput că acela a fost momentul când Armata a trădat. Și-a abandonat conducătorul. Apoi lumea a început să se adune, fiecare venit de capul său, nicicum în „grup organizat”. La un moment dat a apărut un elicopter care a lansat, destul de anemic, câteva sute de fluturași, cu un text bătut la mașină, de susținere a regimului. Nu am avut inspirația să păstrez vreunul. Cred că din pricina mostrei perfecte a „limbajului de lemn”.

În urmă cu câteva zile, într-o discuție cu domnul academician Grigore Brâncuș am aflat că și domnia sa se afla la fața locului, mânat de aceeași curiozitate. Mi-a confirmat că lumea din preajma sa manifesta prin aplauze sau fluierături, nicio violență, nicio pornire „revoluționară”. În Piața Palatului am stat de vorbă, comentând evenimentele, cu Mircea Ciobanu, scriitorul. S-au mai aflat în piață, așa cum au povestit mai târziu, soții Ana Blandiana și Romulus Rusan. Vorba lui Vlahos, adică Nikita Vancea al nostru: tot „lume bună”! Țiganii încă nu apăruseră! A urmat momentul al doilea al trădării, când Securitatea a trădat! Armata avea misiunea să apere în afara clădirii Comitetului Central. Iar Securitatea trebuia să asigure... securitatea conducătorului în interiorul clădirii. Or, la un moment dat, fără ca nimeni din piață să împingă vreo ușă, poarta clădirii dinspre strada Onești s-a deschis ca prin farmec, invitându-i pe „revoluționarii” sosiți cu câteva minute mai înainte cu niște camioane să acționeze, să-și intre în rol.

Să rezumăm, de ce este importantă mărturia mult prea concisă a domnului Vlahos: se confirmă astfel caracterul relativ pașnic al mulțimii adunate la acea oră în fața CC-ului: Lume bună, bucureșteni curioși, veniți fiecare de capul său, să vadă ce se întâmplă, cum reacționează autoritățile la cele petrecute în zilele dinainte. Autoritățile nu mai aveau la dispoziție nici măcar stația de amplificare. Cine o demontase, de a ieșit bietul Ceaușescu cu o porta voce în mână, încercând să ni se adreseze, celor din piață?! Dacă ar fi avut la dispoziție stația de amplificare și ar fi apucat să mai vorbească o dată liber, azi cu siguranță că am fi avut răspunsul la o mulțime de întrebări cu care ne frământăm creierii de 25 de ani. De asemenea, mărturia lui Vlahos confirmă și ce-și dorea lumea din piață și din toată țara: Ceaușescu judecat! Slogan care a căpătat în câteva ore forma definitivă: Ceaușescu judecat Pentru sângele vărsat! Cei „60.000” de români uciși la Timișoara! Așa cum ne informase „Europa Liberă”. Așadar, să fie clar pentru Istorie: dinlăuntrul clădirii C.C. al P.C.R. cineva a dat ordinul ca lumea din piață să fie, literalmente, invitată să intre în clădirea „sacrosanctă” a Comitetului Central, într-un moment când cei doi Ceaușescu se mai aflau în clădire, erau în liftul care-i ducea spre terasa cu elicopterul. Se pare că elicoptrul acela a sosit mai devreme decât trebuia sau poarta s-a deschis cu o întârziere de câteva minute! Altminteri se producea linșajul soților Ceaușesu, conform planului de bază. Nu a existat nicio presiune exercitată din piață, de către cei prezenți, asupra ușilor care s-au deschis pe neașteptate pentru noi, cei din piață! Nimeni nu a împins sau zgâlțâit poarta, poartă de fier, greu de dislocat și cu tancul dacă cei dinlăuntru ar fi vrut să reziste vreunui atac. Dar n-au vrut! Cine n-a vrut? Cine a dat ordin?

P.S. În ultima clipă primesc și următorul comentariu de la același Vlahos: „« Linșajul » este un text foarte bun şi mai ales, totalmente raţional. Dacä adevărul nu se poate deocamdată proba, argumentaţia pare cel puţin verosimilă, aşa cum judecătorii uneori, din lipsa probelor concludente, judecă după indicii, dacă ele sunt, ca-n acest caz, fără echivoc. După mine, după ce am citit articolul, aici se ascunde şi raţionamentul a tot ceea ce a urmat; totala confuzie, ba chiar panica în reacţiile « emanatziilor », deh!, rataseră o ocazie unică de genul « prinde orbul, scoate-i ochii! ». După şansa irosită, cine putea să-şi mai asume responsabilitatea a tot ceea ce urma să se întâmple, mai ales că timpul ar fi lucrat contra criminalilor, căci, oricât de buimaciţi ar fi fost românii, tot ar fi început să-şi pună anumite întrebări. Tocmai de aceea, se prea poate, ar fi apărut şi fenomenul « teroriştilor », care, în orice caz, s-a văzut că a fost conceput « pe picior », în mare grabă şi dezordine, precum reacţioneazä o fiarä turbată după ce-i a scăpat prada, în cazul nostru chiar oferită pe « tavă »". Aşa se poate explica şi destinul Elenei Ceauşescu, căci, dacă prin absurd am accepta că tot rechizitoriu acuzării în cadrul « procesului » ar fi fost adevărat şi probat cu argumente irefutabile, cu ce putea ea să fie încriminată într-un mod serios, din punct de vedere juridic, afară de faptul că era « nevastă »? Nu susţine oare Udrea că habar n-avea ce învârtea bărba-su? Şi procurorii, deşi au de a face cu un caz comandat « de sus », n-au ce să-i facă, decât s-o prindă pentru « peanuts », la fel ca-n cazul lui Al Capone... Totuşi, cine putea fi acela care ar fi avut puterea să sprijine logistic toată poveste, afară de ministrul de interne de atunci, mai ales că este vorbä de clădirea C.C.-ului? Era, poate, un individ « şantajabil »?  Puteţi afla cum o duce familia sa astăzi? Căci de Gorbagiov s-a aflat că « preţul » său a fost 51% din acţiunile la « pizza Hut » care aparţin oficial lui gineri-su”.