Am căutat un loc în care să-mi pot întinde ghergheful minţii şi în care să urzesc imaginea dimineţii de azi. Aşa am simţit, căci o zi liberă în mijlocul săptămînii e ca un fel de duminică apărută cam cînd nu te aştepţi - o extrasistolă care schimbă pasul inimii sau ca o treaptă prea largă, ce te obligă apoi să urci scara, mereu cu acelaşi picior. Deloc neplăcut, dar inedit.

Apoi, ştiam că în parc, nu trebuie să mă prindă ora la care parcul devine oraş sau mai rău, cînd distracţiile devin prea zgomotoase, iar atomii emanaţi de gogoşi, mici şi bere se agregă în molecule sleite, în glutamaţi, impregnînd, deopotrivă, asfaltul şi clorofila. Şi cînd soarele încearcă să strabată cu prea mare insistenţă smogul rumorilor şi al tropăielilor, devenind, la rîndu-i, prea aprig.

Deci, am căutat un colţ împodobit cu verde limpede, de unde să pot privi soarele printre ramuri şi în care apa lacului să nu emane încă nuanţe de baltă. Însoţind doar alergători, cîini şi cîteva biciclete răzleţe, m-am aşezat pe iarbă lîngă un larice cu frunze crude şi translucide, lîngă un castan ce-şi pregătea aricii să devină buzdugane şi o salcie care înca nu ştia dacă să-şi scufunde pletele cu totul în apă. Iarba moale aidoma unui covor persan m-a condus într-un zbor magic, între veghe şi somn, intre participare şi îngăduire, între explorare şi meditaţie. Cadenţei alergătorilor i-a luat locul ritmul diferit al paşilor, scandînd în solo, duet, trio sau cvartet, pornirile şi gîndurile fiecărui trecător. Armonii întîmplătoare, preţioase prin irepetabilitatea lor!

Între timp, vis-à-vis-ul se făcea simţit, căci de pe malul opus străbătea un freamăt ce indica prezenţa umană şi pe care apa lacului îl reflecta ca-ntr-un miraj, cu reprezentări răsturnate şi cu frînturi de imagini, solicitîndu-mi participarea în compunerea unui fel de puzzle, dar lasîndu-mi o oarecare libertate în alegerea pieselor.

La distanţă de zece ori mai mică, în spatele meu, percepeam discuţii tot mai clare, dar evident, trunchiate, între momentul apariţiei şi cel al dispariţiei interlocutorilor. Pentru cîteva secunde mă acordam la ritmul vieţii lor, la colocvii de la banal la critic, de la ilar la sobru, rostite în română, în engleză, germană, italiană, iar, uneori, într-un grai incomprehensibil, dar care frapa şi se explicita prin intonaţie. Erau singurele elemente care scandau timpul.

Ceva asemănător zilelor la mare, pe plajă, atunci cînd din amalgamul vocilor se disting frînturi de dialoguri şi vorbe, pe care briza le aduce şi le risipeşte apoi, în unduiri neaşteptate, stimulînd geneza unor imagini mentale şi idei, iar alteori, facîndu-ma să zîmbesc. Şi aidoma zilelor petrecute pe coaste de munte cînd muzica tălăngilor şi a lătratului cîinilor este presărata de voci omeneşti apărute de pe alte culmi sau din văi adînci, subit, ca dintr-o a patra dimensiune.

Încet-încet, am realizat că deranjasem o autostradă a furnicilor, astfel încît, cerîndu-mi scuze şi recunoscător că nu m-au asaltat, am pornit la drum. Şirurile furnicilor mi-au amintit de calea ferata din apropiere, pe lîngă care am parcurs o bună bucată. Apoi, am dorit să închei itinerarul dimineţii în pitorescul liniilor de tren, de la Triaj. Nu am ajuns niciodată să număr cîte linii de cale ferată sunt, cîte garnituri staţionează sau cîte trec, dar am rămas mereu fascinat de impactul cu acest colt al oraşului, în care se întîmplă cu totul altceva. Indiferent de anotimp sau de vreme. Poate că este un alt fel de parc, poate că este mai puţin artificial decît un parc dintr-un oraş…

Sau poate că eu am crescut în oraş, iar oazele din curţi, grădini sau cele către care tînjesc în vacanţe, nu mă fac decît să iubesc, în cele din urmă, oraşul aşa cum este.