Am avut șansa să trăiesc mult. Poate prea mult. Am văzut și am îndurat multe. Pot să afirm că singura perioadă din viața mea când grijile mă ocoleau și necazurile nu mă priveau, a fost prima copilărie, adică până la vreo șapte-opt ani. A venit apoi războiul. erau ani grei când singurul meu frate, Emil, a murit pe front, luptând pentru dezrobirea Basarabiei. De atunci, viața în familia noastră a fost alta. Bombardamentele din primăvara și vara lui 1944 ne-au gonit într-un refugiu greu de suportat pe care copiii nu-l prea înțelegeau. Auzeam: „Du-i, Doamne, la Ploiești"! În pivniță, cu lumânări sau lampă de gaz, cu haine groase, perne, pături, câte ceva de mâncare. Spuneam rugăciuni printre bubuiturile asurzitoare ale luptelor aeriene sau ale bombelor ce explodau mai aproape sau mai departe. Până auzeai sirena anunțând încetarea bombardamentului. Apoi au venit rușii „eliberatori". În casa în care locuiam, se amenajase o ascunzătoare, pentru mama și pentru mine , unde ne ascundeam când ne călcau grupuri de soldați ruși beți și puși pe fărădelegi. Frica era atotstăpânitoare, porți încuiate, uși ferecate, ferestre acoperite cu draperii groase. Întuneric.

Ne-am trezit cu persoane necunoscute care primiseră „repartiție" în casa în care locuiam. Ne-am înghesuit în două camere, fără baie, fără bucătărie, cu un WC de serviciu în curte- folosit cândva de grădinarul care avea grijă de flori. Tata a fost dat afară din magistratură, am rămas fără nici un venit. Eram elevă. Ca toți cei care treceau prin situații similare, tata mergea în fiecare duminică la talcioc și vindea lucruri de valoare din casă. S-au dus argintărie, bijuteriile mamei, tablouri, covoare, veselă icoane de argint și tot ce se mai putea vinde pe nimica toată. Cu banii căpătați, tata mergea la piață și cumpăra o „litră" de ulei de culoare maronie, de la țăranii care mai aveau prese pe acasă. Numai mama știe cum reușea, din puținul ce-l avea, să ne facă de mâncare. Boli netratate, istovire, frig, necazuri nenumărate, au luat-o prea repede de lângă noi. În august 1951, la 51 de ani, am condus-o pe ultimul ei drum. Eram studentă în anul I la Facultatea de istorie a Universității bucureștene.

Au fost, cu toate lipsurile și necazurile de acasă, cinci ani frumoși. Îmi duceam viața între Facultate, șantiere arheologice și Muzeul de arheologie unde toată iarna sortam, șpălam ceramica adusă de pe șantier, făceam descrierea ei după normele științifice învățate. Credeam că, având note maxime, voi avea o carieră strălucită în arheologie. N-a fost să fie așa. Împrejurări vitrege, „dosarul" prost m-au aruncat departe, într-un loc unde nici nu se știa ce este arheologia. În anii ce au urmat am luat-o de la început. M-am re-specializat în istorie contemporană. A început să-mi placă, mai ales că documentele ce le studiam îmi dovedeau că istoria era altfel decât aceea care se scria de către falșii istorici sovietici și prosovietici care bântuiau arhivele unde noi, românii, nu căpătam aprobare să intrăm. Îi datorez enorm profesorului Andrei Oțetea, director al Institutului de istorie „Nicolae Iorga" al Academiei, care, după un concurs foarte exigent, m-a primit în Institut și m-a învățat pur și simplu carte, m-a învățat metoda de cercetare pe care în arheologie nu o practicasem. De atunci a început, de fapt, cariera mea de cercetător și „lupta" pentru scoaterea la iveală a adevărului istoric. Pentru cine crede că a fost ușor, trebuie să spun că se înșeală. Am înfruntat cenzura, nedreptățile regimului de dictatură, ingerințele ivite la tot pasul, obstacole de tot felul, printre care trebuie să amintesc prigoana celor de la secția de propagandă a C.C. al P.C.R., Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, istorici și ei, dar care blocau cărțile la secție până le copiau în întregime și le publicau sub semnătura lor. Aș putea să scriu romane polițiste despre felul cum reușeam să ne publicăm cărțile aproape în clandestinitate.

Fiecare adevăr scris și publicat era o victorie.

A venit apoi peste noi marea vânzoleală din decembrie 1989. Institutul unde lucram a fost desființat prin ordinul din 7 martie 1990 al prim ministrului Petre Roman care urmărea să fie puse la „adăpost" miile de documente privitoare la actvitatea lui Walter Roman și a tovarășilor săi din „ilegalitate", a celor parașutați de la Moscova. Așa am ajuns șomer. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care mă cunoștea, a reușit să obțină, cu mare greutate, pentru mine un post de cercetător la Institutul de studii sud-est europene al Academiei Române. Acolo domneau însă, ca și la Facultatea de istorie a Universității din București, produsele Pieții Universității cu veleități de democrați și „victime" ale regimului ceaușist - lucru complet fals. Atmosfera era sufocantă iar cercetarea era copleșită de politic.

Am plecat la Universitatea „Ovidius" din Constanța unde, prin concurs am obținut postul de profesor la disciplina Istoria contemporană a României. Scoaterea mea la pensie în 2004 și marginalizarea care a urmat din motive legate de dorința de parvenire a unora pe care-i ajutasem să se afirme, a însemnat sfârșitul unei cariere de aproape 60 de ani. Am crezut că după 89, lucrurile se vor schimba în bine în țara aceasta. N-a fost așa. Știe toată lumea avatarurile din perioada așa-zis post-decembristă. Tragic este faptul că, deși nu mai avem președinte „pe viață", avem parte de personaje care s-au întrecut în a dărâma România de acolo unde, de bine, de rău, se afla, și au dus-o cu mulți, mulți ani înapoi. în toate domeniile.

Ceea ce m-a făcut să consider că paharul meu este deja mult prea plin este oroarea de a asculta astăzi pe incultul K.W.J. spunând că el „comemorează" unirea Principatelor Române din 1859! Comemorarea o faci mata la biserică și aprinzi , eventual, o lumânare, pentru cei care au realizat atunci Unirea, nu în palatul regilor României !. Dacă ai ajuns acolo printr-o nefericită întâmplare, măcar poartă-te decent și nu mutila istoria românilor pe care nu o știi deloc! În gura dumitale care sfărâmă pietre, nu au loc numele lui A.I. Cuza și ale oamenilor politici care au dus România înainte spre progres și civilizație!

După o viață zbuciumată, eu și alții ca mine, vrem liniște și siguranță, vrem să putem lucra - atât cât ne va îngădui Dumnezeu pe acest pământ românesc- vrem să ne bucurăm de soare, de lumină, vrem să vedem copiii sănătoși, râzând , vrem să nu ne stâlcești dumneata istoria pe care am dezvăluit-o semenilor noștri cu mari eforturi și uneori chiar sacrificii! Ia-ți dumneata valiza și domnița și du-te sănătos să locuiești în cele șase case cumpărate din meditații date câtorva mii de copii, de-a lungul câtorva zeci de ani!