Revin la tema titlului „Nu am eu tras primul, ci ultimul!”: ideea că aș fi tras primul induce și riscul potențial de a conchide, superficial, de către unii că eu aș fi un fel de cap al răutăților, un provocator, care aș fi stîrnit scandalul, fiindcă aș fi declanșat ostilitățile contra jidanilor inocenți!

Da, am tras ultimul, dar după ce am inventariat cele mai oribile agresiuni jidănești contra românilor băgați în pușcării între 1945-1964, din vremea Ane Pauker (supranumită „Stalin cu fustă”!), urmate de acțiunea odiosului șef-rabin Moses Rosen prin care a împiedicat publicarea volumului al IX-lea al „Operei” lui Mihai Eminescu. Apoi, după retrovoluția din decembrie 1989, Moses Rosen a organizat supravegherea presei românești pentru a măsura „antisemitismul” conținut în ea. Prin 1993-94, am primit din partea conducerii S.R.I. - și nu a „superiorilor săi din fosta Securitate”, cum dezinformează Michael Shafir, ca mincinos calificat în cei 40 de ani cît lătrase la „Radio « Europa liberă »” contra României - ordinul de a face un articol pentru a demasca acțiunea lui ilegală, pe care l-am intitulat „Moses Rosen Antiromânul” și l-am publicat în revista „România Mare” - după cum relevasem și în interviul dat d-lui Ovidiu Nahoi, menționat mai sus.

Legat de Moses Rosen, trebuie să spun că îmi era o cunoștință literară mai veche. După absolvirea Facultății de filosofie, secția sociologie, a Universității București, am fost repartizat de Guvern la Centrala Industriei de Confecții București (C.I.C.B.), unde am lucrat ca sociolog industrial timp de 18 ani - pînă am fost concediat cu art. 64, lit. „t” din Legea 5/1978, republicată în 1982, articolul contra oponenților regimului, în baza căruia nu puteau da în judecată întreprinderea întrucît erai concediat „cu aprobarea adunării generale a oamenilor muncii”. Adică „adunarea generală a oamenilor muncii” se substituia Justiției: era, prin terorismul său, un articol de lege unicat pe plan mondial!

Ceea ce m-a surprins profund și neplăcut a fost faptul că parcă nimerisem într-o sinagogă laică: întreaga ierarhie de conducere era formată în cvasitotalitate din jidani; mai erau și cîțiva ingineri români, de „imagine“. Întrucît eram un spirit dialectic - adică distingeam cu acuitate contradicțiile din realitatea socială -, încă din facultate am devenit cunoscut ca un tip cu un dezvoltat spirit critic; iar, pe alocuri, eram și un pic frondeur - așa cum îi stă bine unui tînăr. Așa că, deoarece în biroul în care fusesem plasat erau, cu excepția a două-trei inginere, numai jidoavce, și cum eu, ca un intelectual liberal ce eram, puteam citi cîte ceva ca să mă documentez continuu, într-o zi am adus la serviciu să studiez cartea lui Moses Rosen „În lumea Torei”; pe care, ca să fac o pauză, la un moment dat, am închis-o, desigur, cu titlul deasupra, ca să se vadă ce „studiez”.

În biroul nostru lucra și un tehnician, „domnul David”. Era destul de vîrstnic, aproape de pensionare și, cu experiența lui îndelungată de viață și cu statutul său de jidan, m-a apostrofat brusc, văzînd cartea lui Moses Rosen: „De ce citești, domnule, cartea porcului ăstuia?!”. Și a pronunțat mai apăsat cuvîntul „porcului”. Deși, de obicei, îmi păstram prezența de spirit - mai ales că, înainte de facultate, satisfăcusem serviciul militar (un an și patru luni!), aveam, pe atunci, gradul de sergent, calitatea de comandant de autotun și, deci, eram „un bărbat în toată firea” -, firește, reproșul dur, vehement și neașteptat al „d-lui David” m-a siderat. Mi-am revenit, totuși, repede, și am încercat să mă apăr:

- Bine, dar este șef-rabinul dvs.!

- Și ce dacă: tot porc este!

Din respect față de verdictul său categoric și pentru că, în fond, îmi făcusem numărul, am băgat cartea în servietă și nu am mai adus-o la birou. Incidentul se petrecuse după scandalul provocat de „porcul” șef-rabin Moses Rosen, cu interzicerea volumului al IX-lea al Operelor lui Mihai Eminescu și știam că este o jigodie de jidan. Adusesem la birou cartea lui Moses Rosen doar pe post de hîrtie de turnesol. Și mă lămurisem jubilînd, dar și foarte contrariat: cum îndrăznea un oarecare tehnician să-l insulte în așa hal pe șef-rabinul lor, și încă în mijlocul unui mediu saturat de jidani, cum era C.I.C.B., o sinagogă laică dogmatică?! Mai ales că șef-rabinul Moses Rosen era poreclit „satrapul roșu” chiar în mediul intelectualilor jidani?!

Dactilograma articolului „Moses Rosen Antiromânul” o făcusem la birou și - din păcate -nu am păstrat o copie, iar originalul fusese dus la redacția revistei de către purtătorul de vorbe al S.R.I., Nicolae Ulieru[37], poreclit „Mister No comment!” Tot el încasase banii care mi se cuveneau mie, ca autor al articolului! Dacă îl recuperez din revista „România Mare”, am să-l republic, întrucît este un document istoric.

Între timp au apărut și alți denigratori ai Culturii și Istoriei României, precum unul despre care opinia publică a cam uitat, H.R. Patapievici - ai cărui părinți, după cum relevă generalul (r) Aurel Rogojan, au fost agenți ai N.K.D.V.-ului trimiși în Germania, Austria și plantați, în final, în România -, acel Patapievici care i-a scandalizat pe români fiindcă a scris,  în cartea sa „Politice”, ediția 1996,  că Mihai Eminescu ar fi „scheletul nostru din debara”, de care, evident, trebuie să ne debarasăm; că suntem „un popor cu substanţă tarată […]. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare” (pag. 34);

că „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” (pag. 63); că „în toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut ...” (pag. 64); că „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”[38] (pag. 64); și alte asemenea mizerii, mizerii pe care, firește, Silviu Vexler le escamotează. În campania denigratorilor României s-au înregimentat și mulți iudei ashkenazi virulenți, ca Radu Ioanid-Sperjuru’, Michael Shafir - care nu a scăpat ocazia să mă înjure copios pe tema cărții mele[39]: Lya Benjamin, Liviu Rotman, Randoph L. Braham și alții.

Misiunea de măsurare a gradul de antisemitism prin supravegherea ilicită a mass media românești, comisă de șef-rabinul Moses Rosen, a fost preluată de I.N.S.H.R. „E.W.“, condus de Alexandru Florian. Au devenit notorii acțiunile I.N.S.H.R. „E.W.“ de denigrare a personalităților Istoriei, Culturii, Spiritualității României[40], pentru a diminua valorile românești și a fi înlocuite cu non-valorile iudaice. Agresiunile comise de I.N.S.H.R. „E.W.“ sunt dublate de escrocul vamal cu dosare penale mușamalizate Maximilian Marco Katz[41]. Firește, acțiunile acestora au fost susținute de celelalte organizații jidănești, îndeosebi F.C.E.R., condusă de Aurel Vainer - înlocuit, evident, de Silviu Vexler - și A.E.R.V.H., condusă de veterinarul Liviu-Ștrul Beris.

În aceste trei decenii post-decembriste, România a fost agresată continuu de organizațiile iudaice interne și externe, iar rezultatul acestui război atipic a fost transformarea țării într-o neocolonie ruinată industrial, economic, agricol, financiar. Ca atare, noi, românii, suntem în stare de legitimă apărare în propria noastră țară din cauza agresiunii economice, financiar-bancare, culturale, imagologice, axiologice, cultice, psihologice, informative și informaționale comise de finanța iudaică internațională. O reacție de apărare – repet, de legitimă apărare - este absolut necesară. Activitatea mea publicistică, sintetizată în cercetarea istorico-politologică „Holocaustul - Gogoriță diabolică. Extorcarea de « bani de holocaust »”, este expresia materială, concretă a acestei apărări necesare. Faptul că - pe urmele multor autori români și, îndeosebi, occidentali - le-am demascat escrocheria propagandei holocaustice în mod absolut și incontestabil este atestat de reacția furibundă a organizațiilor jidănești interne, manevrate de cele externe. Așadar, eu nu „am tras primul”, ci ultimul - pentru apărare legitimă în disperare de cauză!

Simptomatic este că, de exemplu, Yuri Slezkine o citează pe Hannah Arendt, care, la rîndtul ei, în citează pe Karl Marx, care enunțase această celebră axiomă de un antisemitism exponențial: „The chimerical nationality of the Jew is the nationality of the merchant, of the man of money in general.... The social emancipation of the Jew is the emancipation of society from Judais”[42] Naționalitatea himerică a jidanului este naționalitatea negustorului, a omului venal în general .... Emanciparea socială a jidanului este emanciparea societății de iudaism”[43]. Explicînd pe românește limbajul hegelian al lui Marx, aceasta înseamnă că jidanul se  poate emancipa social atunci cînd societatea întreagă se va elibera de jidănism! Or, iată că, după 180 de ani, Silviu Vexler și ciracii săi vor să ne impună nouă, ortodocșilor, talmudismul lor, respins cu toată energia încă de Marx! Este inacceptabil!

Condamnarea mea, prin încălcarea tuturor reglementărilor interne - Constituția, în primul rînd - și externe - Declarația Universală a Drepturilor Omului -, a dus la trezirea la realitate[44] a multor români. Prima consecință notabilă este că președintele Asociației „Neamul Românesc”, dl Vasilică Militaru, a descoperit că așa-zisul Institut Național de Studiere a Holocaustului din România „Elie Wiesel“ (I.N.S.H.R. „E.W.“), care, în esență, este antinațional și antiromânesc, mai este și înființat ilega[45] Ca atare, trebuie desființat - așa cum s-a și cerut printr-o petiție[46] -, dar și obligat să restituie banii pe care i-a încasat ilegal de 15 ani!

Recent, Partidul „Noua dreaptă” a organizat o manifestație de sprijinire a mea și, printre altele, a etalat o lozincă inspirată și premonitorie, dar care sper că nu se va realiza: Pentru că a scris o carte, a fost condamnat la „moarte”[47]! Amintiți-vă că judecătorul Ion Stan, fost președinte al Comisiei parlamentare de control al S.R.I., a fost condamnat la doi ani de închisoare cu executare; dar a murit[48] după trei luni de la ieșirea din pușcărie. Evident, de bine ce fusese tratat în închisoare! Mai mult! Judecătorul Stan Mustață, grav bolnav, a murit[49] în ambulanța care îl transporta de la spitalul închisorii din București la o „pușcărie de maximă securitate” din Giurgiu; evident, în mutau acolo ca să fie tratat mai bine! Recent, Codrin Ștefănescu a relatat că Liviu Dragnea este tot mai bolnav, așa că nu este exclus ca, în viitorul apropiat, să moară și el în pușcărie.

Așa cum am mai arătat, în urma probelor și argumentelor aduse, în ancheta penală de anul trecut s-a disjuns „infracțiunea“ reprezentată de publicarea studiului „Holocaustul - Gogoriță diabolică. Extorcarea de « bani de holocaust »” și urmează ca această „infracțiune” să fie cercetată ulterior. Procurorul Florin-Oprică Cîrciumaru a tergiversat pînă acum să reia ancheta penală, fiindcă a așteaptat decizia de condamnare pronunțată, în 4 februarie 2021[50], de instanța Judecătoriei Sectorului 3.

Firește, Oprică Cîrciumaru mă va trimite iarăși în judecată la instanța penală, deși, dacă ar fi corect, ar da N.U.P., deși, dacă ar fi fost corect, trebuia să dea N.U.P. și pînă acum. Dacă pentru două articole de patru pagini și o broșură-pamflet de 80 de pagini m-au condamnat la 13 luni de pușcărie, atunci pentru 808 pagini, de format in-octavo, îmi vor da maximum: 10 ani de închisoare cu executare. Și, pentru că mai am, deja, această condamnare penală, a doua condamnare nu va mai fi cu amînare, ci cu executare imediată, după care va urma „rețeta contra judecătorului Stan Mustață” de „îngrijire a sănătății” pînă cînd, cum am spus recent într-un interviu[51], „aș da ortul popii”!

Vedeți ce țară frumoasă și ce Justiție independentă avem?!

Stimați români! Nu credeți că, pentru a ieși din această nenorocire, ar fi bine să puneți de o revoluție, în baza celui de-al treilea Considerent al Declarației Universale a Drepturilor Omului[52], care consfințește dreptul cetățeanului la insurecție?!