Până acum câțiva ani nu m-am gândit că m-am născut la doar 15 ani de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu toate că în primele mele amintiri războiul era mereu prezent. Bunicii, părinții, rudele, vecinii, prietenii de familie povesteau deseori despre război. Atunci însă părea ceva foarte îndepărtat în timp, de parcă s-ar fi petrecut în Evul Mediu, iar nu la doar 15 pași în spatele zilei mele de naștere...
Acum, în fiecare zi, pe ecran, văd fața hidoasă a războiului... rânjetul lui larg, răceala lui de reptilă solzoasă. Și tragediile, de o parte și de cealaltă a liniei de demarcație. Căci guvernele au treaba lor, interesele lor și calculele lor. Dar în spatele tuturor acestora stă scena finală din delicatul film al lui Nikita Mihalkov, „Cinci seri” (Piat Vecerov), film realizat în 1979 și pe care l-am văzut la începutul anilor ’80. Iar această ultimă scenă arată astfel: imaginea, care a fost alb-sepia până atunci, se colorează încet-încet, iar aparatul de filmat se plimbă peste o încăpere foarte modestă, cu mobilă veche, tapetată cu fotografii ale protagoniștilor, Tamara și Sașa, majoritatea fotografii de război, apoi un paravan, un ceas de mână, o măsuță, un fotoliu, un pat...
După ce am văzut filmul, multă vreme am reflectat la acest sfâșietor: „...numai de n-ar fi război... numai de n-ar fi război...”. Și m-am gândit că am avut așa de mult noroc, atâția ani, că n-am avut război...
P.S. Sâmbătă, 7 octombrie 2023, a fost un cutremur devastator în Afganistan, cu 2.400 de morți și mii de răniți... Însă asta a trecut ca o știre oarecare. Pentru că și morții civili, cei buni și nevinovați, au ierarhia lor bine definită în mass-media, iar morții de război sunt întotdeauna mai spectaculoși decât cei din cutremure, după cum și cei din cutremure au propria lor ierarhie, din moment ce aceia din Turcia sunt „mai superiori”, în viziunea presei mainstream, decât aceia din Siria...