Nu știu dacă în presă sunt ofițeri acoperiți sau nu, dar mi s-ar părea o mare neghiobie să nu fie!

E periculos să faci pe prostul

Isteria care cuprinde periodic presa noastră pe subiectul ofițerilor acoperiți din presă mi-a produs, pe rând, stări de ușor amuzament, de ilaritate și, apoi, de îngrijorare. M-a amuzat surprinderea mimată de unii ziariști, care singuri își zic formatori de opinie, devoalându-și astfel intențiile reale, la aflarea veștii nemaiauzite (!) că în presă s-ar afla ofițeri acoperiți. Uneori este periculos să faci prea mult pe prostul pentru că așa poți rămâne pentru tot restul vieții. Nu vorbesc nici metaforic nici ironic. Cine se poate lăuda că în viața lui nu s-a purtat uneori prostește? Că a fost, cu alte cuvinte, prost? Că a și recunoscut, bătându-se cu palma peste frunte și zicând „Doamne, cât de prost am putut să fiu!".

Desigur, așa cum fiecare am fost uneori proști, au fost și situații în care am fost deștepți, foarte deștepți, poate chiar geniali. De cazurile noastre de prostie încercăm, cum e și firesc, să scăpăm cât mai repede. Să eliminăm efectele, să le îndreptăm, să evităm greșelile făcute și să ne comportăm inteligent. Cu cât ne străduim mai mult cu atât avem mai multe șanse de reușită. Dar, atenție!, teorema este valabilă și într-un sens și în celălalt. Dacă la cazurile fortuite de prostie noi mai adăugam și cazurile în care ne comportăm voit prostesc, pentru a induce în eroare pe cineva, există riscul de a rămâne proști de-a binelea, reușind până la urmă să ne convingem chiar pe noi înșine de propria prostie, așa cum unii actori ajung să se creadă personajele interpretate. Deci, ca să nu mai lungim vorba, m-a amuzat în mod cinic, pentru că normal ar fi fost să compătimesc, surprinderea revoltată și mimată a celor care făceau pe proștii zicând că ei nu au auzit de ofițeri acoperiți în presă. Și chiar dacă nu ar fi auzit, pentru că ar fi avut dificultăți cu auzul, ziaristul sau formatorul de opinie, cum vrea el să își zică, se presupune că este o persoană inteligentă, cu putere de pătrundere, de analiză și sinteză, cu observație fină, înzestrat cu abilitate și viziune anticipativă. Nu? Atunci, hai, să nu mai facem pe proștii, pentru că am văzut cât de periculos este, și să ne gândim logic unde am vedea noi utilitatea unui ofițer acoperit dacă nu în locurile sensibile ale societății în slujba căreia lucrează și de care este plătit? În pădure? La sortat cartofii? Pe câmp, la alergatul după rozătoare, ori la dresarea greierilor de curse?

Sau poate că presa nu este un loc sensibil? Sau poate că presa nici nu este folosită pentru a induce anumite stări de spirit în rândul maselor și pentru a forma anumite opinii tocmai de către acești „formatorii de opinii"? Nu o dată corifeii închipuiți ai dreptății și libertăților civile ai presei așa-zis libere și-au exprimat înfierbântat dorința morțișă de a scăpa de prezența serviciilor secrete din presă și au cerut nici mai mult, nici mai puțin decât ca, prin lege, să se interzică folosirea ofițerilor acoperiți români, în cazul în care aceștia ar exista. La această fază amuzamentul inițial a luat forma ilarității pure și mi-am pus întrebarea cât la sută o fi mimarea prostiei și cât la sută o fi prostia veritabilă. Cine poate crede că urmărirea și supravegherea activității dintr-un domeniu oarecare nu se poate realiza decât prin intermediul unor ofițeri acoperiți? Chiar există cineva care nu a citit nicio carte polițistă sau nu a văzut niciun film de spionaj? Nu a văzut armata de informatori recrutați din mediile respective, mulți dintre ei veniți singuri să își ofere serviciile în schimbul unor avantaje materiale? Sau tocmai aici este problema? Ofițerii acoperiți le iau pâinea de la gură unora și le reduce posibilitatea obținerii câștigurilor suplimentare, pentru că numai cu scrisul și cu datul cu părerea, nu prea te mai descurci astăzi în presă.

Și mai periculos e să te întorci cu spatele

Dar, dintr-o dată, râsul mi-a înghețat, dându-mi seama că furia este îndreptată doar împotriva ofițerilor români. Nimeni nu zice nimic, ferindu-se ca dracul de tămâie, să pomenească ceva despre posibilitatea ca în presa noastră să existe ofițeri acoperiți ai unor servicii secrete din țări străine. Iar facem pe proștii? Se reclamă sentențios ca "ofițerii acoperiți români din presă să fie retrași în unități". Da? Să stea acolo, dacă se poate închiși cu gratii, pentru ca ofițerii serviciilor străine și agenții lor recrutați din țară, adică dintre ai noștri, să poată zburda în voie? Păi, aici, nu cred că mai poate fi vorba de prostie, cred că este vorba de altceva, de rea intenție, ca să folosesc un eufemism. În felul acesta vom avea noi o presă independentă, liberă și necenzurată, purtătoare a ideilor de progres? Doar în felul acesta presa noastră va putea fi etică, morală, corectă, nedominată de interese, cu comportamente deontologice și respectoase față de persoane? În felul acesta ne vom promova și apăra ideile, valorile? Ne vom corecta erorile din-înăuntru și vom stăvili demolările din-afară? Da..., vor zice unii, dar presa românească nu poate fi independentă dacă este controlată de guvern, prin intermediul instituțiilor sale.

Lăsând la o parte faptul că independența este ca o stare fizică ideală, o valoare socială convențional stabilită de-a lungul istoriei, mă îndoiesc foarte tare de faptul că presă făcută de trusturi private din țară sau din străinătate, finanțată de centre economice și politice din țară sau din străinătate, penetrată de servicii străine ar fi mai independentă decât o presă nu făcută de guvern, ci doar observată de guvern prin instituțiile sale de specialitate pentru a o apăra de trădători, de vânzători, de profitori și adversari.

Balanțele se echilibrează cu greutăți diferite

A,...ni se pare că aceste instituții ale noastre nu își îndeplinesc datoria cum trebuie și că încearcă să își facă uneori de cap, simțindu-se înarmate cu prea multă forță? E posibil. Sincope de acest gen se întâmplă și la alții și se întâmplă în mod periodic. În istoria lor, fața unor pericole crescute, pentru a se apăra, societățile se văd obligate să își înzestreze instituțiile sale de forță cu puteri sporite, cu resurse materiale, umane, legislative, de simpatie sau de sprijin moral. După respingerea pericolului și revenirea la normalitate, forța investită în instituțiile respective poate deveni supradimensionată și atunci, din lipsă de solicitări specifice pe măsură, ele se pot întoarce chiar împotriva unor segmente sau indivizi ai societății care le-a creat și înzestrat. În aceste situații, tot pentru a se apăra, de data aceasta împotriva posibilelor abuzuri ale instituțiilor sale de protecție, societatea vine și le reformează în sensul reducerii și reorientării atribuțiilor acestora. Nu aruncă patul pe geam desființându-le, pentru că ar rămâne în pielea goală în frig și în ploaie, cu sistemul imunitar anihilat.

Se spune cu multă însuflețire că „un popor își are conducătorii pe care îi merită", dar nu se spune cu aceeași însuflețire că un popor are instituțiile pe care și le făurește, pe care știe să le folosească și să le oprească de la tentații. Reclamațiile de abuz de putere al unei instituții de forță națională, vor trebui însă verificate cu multă atenție, pentru că acestea pot fi, în realitate, acțiuni ale unor instituții similare străine adverse menite în a-i debilita capacitatea. Acestea, printr-o campanie de presă susținută și bine dirijată vizează reducerea credibilității și gradului de susținere al instituției noastre din partea societății, până într-atât încât să o facă să devină incapabilă de a face față unor lovituri pregătite să afecteze tocmai societatea pe care o are de apărat. În această lume aflată în stare de fierbere, gata să dea pe afară, chiar în apropierea noastră, nu este greu de imaginat că există țări ce ne-ar dori fără servicii de informații sau cu ele aflate la pământ, incapabile de reacție.

Presa a încetat de mult a mai fi mass-media, adică mijloc de informare în masă, și a devenit unul dintre cele mai eficiente mijloace de control și de dirijare a mulțimilor, folosind în acest scop o gamă întreagă de tehnici, metode, mijloace și strategii. Unele sunt evidente, sar în ochi și pot fi observate de către oricine. Vă mai aduceți aminte de evenimentele din decembrie 89? De isteria teroristo-securistă? De cei 60 000 de morți de la Timișoara? Vă mai aduceți aminte de armele nucleare care ar fi fost deținute de Saddam Hussein? Și exemplele ar putea continua. Toate s-au dovedit a fi fost acțiuni de presă dirijate, pentru a induce o anumită stare de spirit în rândul maselor, care să justifice anumite acțiuni ulterioare. Vă imaginați că alegerile parlamentare sau prezidențiale ar putea fi câștigate fără ajutorul presei? Vă imaginați că diferențele religioase din secolul al XXI-lea, când credința scade, ar putea fi exacerbate la nivelul la care se află acum, fără influența presei? Că unele măsuri luate de liderii politici ar putea fi acceptate de opinia publică fără cooperarea presei?

Mai rău e fără rău

Și atunci ce facem? Cădem în cealaltă extremă și omorâm presa? Spânzurăm ziariștii? Legăm câinii peste bot să nu mai latre? Nu! Fără presă nu se poate. Nu se mai poate. Este oglinda noastră care ne reflectă realitatea. Chiar dacă ne transmite o imagine deformată, precum oglinzile din parcurile de distracții, este totuși o imagine pe care putem să o interpretăm, luând seama, desigur, la ce a devenit presa și încercând să o tratăm ca atare. Cu rezerva cuvenită și cu atenție. Putem să încercăm să vedem cine este în spatele unui ziar sau al unui post de televiziune, cine îl plătește pe ziarist. Putem încerca să nu credem imediat în ceea ce auzim sau ce citim, să observăm cum și în ce sens este prezentată știrea. Putem să consultăm surse diferite și să le confruntăm, să încercăm a ne forma propria opinie a evenimentelor și nu să înghițim pe nemestecate opiniile „formatorilor de opinii". Să conștientizăm faptul că noi suntem adevărata țintă a presei, că în presă informația e marfă, armă și ramură de măslin. Putem încerca să citim printre rânduri, așa cum o făceam și înainte de '89.

Putem, de asemenea, să observăm cine sunt cei mai vehemenți critici ai presupușilor ofițeri acoperiți din presă, să ne întrebăm de ce o fac, cui servesc, dacă propunerile lor ne sunt utile sau dăunătoare. Putem să ne gândim ce am avea de câștigat dacă ele s-ar adopta și ce am avea de pierdut. Putem, pentru că nimeni nu ne oprește. Dacă nimeni nu ne oprește, să mai vedem atunci și cine are libertatea să ne muște cel mai ușor și nepedepsit pe stradă sau în casă, cu sau fără motiv, să vedem cine ne apără mai mult și cine ne hărțuiește mai puțin. Și din nou, dacă nimeni nu ne oprește, să încercăm să ne reglăm singuri tacheții de la cilindrii motorului, să reducem defazajele, consumul și să mărim forța lui de tracțiune, pentru că în orice țara nevoie este și de presă și de servicii de informații.

Grafica - I.M.