„Pământul să odrăslească verdeaţă: iarbă purtătoare de sămânţă, după felul şi asemănarea ei, şi pom roditor care după felu-i să dea rod cu sămânţă în sine pe pământ!”  (Logosul Hristos, Facerea 1,11)    

„Să răsară pământul!”, semnifică puterea de zămislire prin porunca Creatorului.

Vatra străbună dăruită de Dumnezeu, acestui Neam ales, ştiind dintru început prinosul său de jertfă şi de iubire privind Cerul etnic de Profeţi, Eroi, Martiri, Mărturisitori şi Sfinţi, are rolul princiar de Matcă-Regină, prin naşterea, creşterea, educaţia, formarea, perfecţiunea, desăvârşirea Omului întru însuşirile cardinale, naturale, iar prin conlucrare cu harul Duhului Sfânt prin atragerea şi asumarea virtuţiilor religioase, înrădăcinând astfel în sine înrâurirea spirituală a Persoanei, apoi a comunităţii care poartă gena religioasă monoteistă prin comuniune şi creaţie.

După ce Atotcreatorul a săvârşit Creaţia Sa, prin Voia sa minunată, încununându-l şi întronizându-l pe Om ca Rege al ei, i-a sădit o grădină-regat, Paradeisos, numită şi Eden, care prin frumuseţea şi armonia ei divină oferea Omului-Rege, bucurie, încântare, splendoare, desfătare, întru tendinţa spre desăvârşire. În Grădina-Paradeisos izvora un râu împărţit în patru braţe. „Numele unuia era Fison (Danubius/ Istru?!); acesta înconjoară toată ţara Havila/ Vilaha/ Valahă, în care se află aur,... bdelliu şi piatră de onix.” (Facere, 2, 11-12)

Dacoromânul, respectiv creştinul ortodox de mai târziu poartă în sine, alături de gena religioasă ancestrală şi efigia vetrei străbune cu sistemul ei metafizic, care se reverberează într-o simfonie a spațiului, partitură ce redă amprenta de maiestate, impresia de infinit, zborul mistic spre a-i aduce spiritual desmărginirea.

Manifestarea gândirii Mântuitorului Hristos în mijlocul naturii Sale, dată omului spre administrare, îi dă acesteia strălucirea divină prin care Omul trebuie să intre în relaţie, în conlucrare cu ea. Nu, supunând-o, exploatând-o, dând-o altora, străinilor de obicei s-o jefuiască tâlhăreşte, ci apărând-o ca pe o fiinţă dragă, stabilind astfel un raport de reciprocitate: omul să apere natura tot la fel cum natura îl apără pe om!

Geograful George Vâlsan într-una din comunicările sale grăia din flacăra sufletului său: „Îţi vine să strigi, cu poetul Amiel (1821-1881): „Mamă a minunilor, misterioasă şi iubitoare Natură, pentru ce nu trăim noi mai mult în tine? Nu am putea, în zilele grele de azi, să găsim o alinare în priveliştile atât de variate şi de ademenitoare ale ţării noastre? Nu se ridică din ogoarele de grâne, din munţi, din toate aspectele cu viaţă bogată ale pământului nostru o îmbărbătare care să ne facă să uităm necazurile?”. George Vâlsan nu anticipase însă dezastrul total pe care l-au adus politicienii şi naşii lor de afară întregii noastre naturi binecuvântate de Dumnezeu. „E bine să ne lăsăm ademeniţi de agitaţia sterilă, când împrejur natura ne spune: nu vedeţi că eu sunt tot frumoasă şi îmbelşugată şi darnică? De ce vă temeţi când sânul meu vă este deschis? De ce vă chinuiţi, când eu mă bucur?” (George Vâlsan, Frumuseţile pământului românesc, Comun. la radio, iunie 1932.)

Desigur că, natura pământului valah ne fascina, ne îmbrăţişa, ne strângea la pieptul ei ca o Mamă. Ne alina, ne cânta, ne legăna, ne hrănea, ne îmbărbăta, ne apăra, dar strigătul geografului nostru era în anul 1932, când Natura încă mai era suzerană în ţara ei suverană.

Dar, astăzi?! Astăzi, Natura nu mai este! Astăzi, nici Ţara Românilor nu mai este a lor! Doar, România tainică va rămâne veșnică!

Neociocoii, fie ei neomarxişti, neonazişti, neofascişti, rezişti, crescuţi din altoiul otrăvit al ateismului barbar au prădat totul: Natura, Omul, Poporul şi Ţara. 

„Oltenia de sub Cer” are tradiția etosului moralo-cosmic, are taina ei primordială şi nemuritoare, are chemarea ei angelo - cosmogonică, are folclorul ei imperial, suveran peste lume, are misterele ei inefabile, are alegerea întru suişul mistic al jertfei marioforice, are comicul ei adânc în tâlc şi-n terapie, are memoria ei eternă prelinsă din mireasma diafană a creaţiei, are cavalerismul ei purces din obârşia celestă a Cavalerului trac, are doinele ei în care pulsează zvâcnirea geniului eminescian spre demnitate, are legendele ei în care se reflectă Icoanele mărturisitorilor, eroilor și martirilor, are realitatea ei de poveste ca frumusețe întru absolut şi mai are Crucea cu care străbate Golgota suferinţei prin jertfă întru Învierea Neamului!

„Realitatea - buchetul de flori al perenităţii noastre în interiorul căruia legenda este petala ficţiunii, iar povestea nuanţa culorii. Legenda - stâlpul iniţial al tradiţiei, crucea de pe care numele originar nu se mai poate şterge, izvorul al cărui curs se-mplântă în realitatea apei neamului, puntea dintre trecere şi ceea ce vine. Legenda!... Legenda - realitate şi dovadă, sit arheologic şi artefact inestimabil. Comoara heperbolizată a tezaurului naţional concret, aureolă peste vestigii, specie îndepărtată a unui fermecător gen proxim. Legenda - un poate peste ceea ce, cândva, s-a putut şi acum nu se mai poate, ecoul miraculos al unui strigăt de peste timpurile începutului.” remarcă, înmiresmându-ne marele narator creştin ortodox Grigore Stamate, (Grigore Stamate/ Teodor Petre/ Ion Samoilă, Personalitatea şi Personalităţile Gruiului, vol. II, Axioma Print Bucureşti, 2013, p. 14)

Realitatea-Povestea-Legenda sunt magii pelasgi care ne călăuzesc înspre călătoria spre cer, aşa cum a apărut romanul celebrului scriitor, apologet al Ortodoxiei şi Dacoromânismului,Mihail Diaconescu, „carte care mărturiseşte relaţia mea sufletească cu străbunii din veac şi cu valorile lor nepieritoare, aşa cum s-au păstrat ele în lumea satelor de unde eu am pornit în lume.” (Mihail Diaconescu, Istorie şi Valori, Bucureşti, Ed. Ministerului de Interne, 1994, p. 419)

Eu, sunt prin naştere vâlcean, deci văr primar cu olteanul şi văr cu armânul, dobrogeanul, moldoveanul, bucovineanul, basarabeanul, ardeleanul şi bănăţeanul. M-am născut în sânul celest al satului, tărâm îmbrăţişat de dealuri şi păduri, de grădini şi livezi, de culturi de porumb, grâu şi viţă de vie. Eram absorbit de mic de vraja pământului, aşa încât cea mai mare parte a copilăriei mele am umblat desculţ, nu din pricini materiale, familia mea cu ascendeţă în dacii liberi şi stăpânitori de moşie, era între cele mai înstărite familii ale zonei respective, ci din atracţia de cuminţenia pământului, cel care ne dă înţelepciunea, hrana, bucuria şi tămăduirea.

 „Pământul e ţărâna pe care o călcăm, dar este şi ce se ascunde dedesubt, e forma sub care se înfăţişează (munte, vale, şes), e apa care îl udă, îl acoperă, îl pătrunde (deci e râu, lac, mare, apă subterană), mai e aerul care îl învăluie, care îi împrumută lumină şi umbră, culori mângâioase sau violente, nori şi ploaie, vânt, furtună sau viscol. Mai e vegetaţia care îl îmbracă atât de splendid şi variat. Mai sunt vieţuitoarele care îl animează, de la turmele care pasc pajiştile, până la peştii care populează apele şi, în sfârşit, mai e omul care îl stăpâneşte şi se bucură de toate darurile acestui pământ.” (George Vâlsan, Geografia fizică)

Copil fiind, mă jucam prin ţărâna caldă, arzândă şi mâncam deseori fructele căzute jos, fără să le spăl. N-am fost bolnav niciodată! Din contră am crescut viguros ca stejarul şi tare precum cremenea carpatină. Uneori, când era prea cald, mă aşezam cu spatele gol pe pământul îmbietor, simţindu-i în nări aburul răcoros de ţărână străbună, urmărind cu ochii uimiţi cum se destrăma din cicoarea cerului câte un nouraş de spumă, peste care se pogora trilul inegalabil şi princiar al Ciocârliei.

Alteori, alergam pe câmp, tot desculţ, prin iarba mătăsoasă şi rece, ascultând cântul magnific al Ciocârliei. O priveam smerit şi bucuros cum se ridica de pe ogorul reavăn ce promitea belşug şi cum se oprea la un moment dat în aer, bătând precipitat din aripi, ca toaca la mănăstire, închipuind o cruce din spice de grâu aurit, proiectată pe cerul de deasupra mea. Apoi, în cercuri tot mai strâmte, se ridica mai sus, spre înalt, abia mai văzându-se şi pogora ca săgeata pe pământ, iarăşi cântând.

Doamne! Câtă splendoare de cer şi pământ, de tril şi de bucurie mi-a adus Dumbrava fascinantă a copilăriei în vatra satului unde se înfiripa veşnicia?! Nicăieri, în lume, poate, ca în Oltenia de sub Cer, nu este o fuziune mai deplină, mai perfectă între om şi natură, între credincios şi biserică, între tradiţie şi prezent, între liturghie şi cântare, între curaj şi răbdare, între jertfă şi iubire, între realitate şi Legendă, încât nu ştii unde începe una şi unde se sfârşeşte cealaltă ! În Oltenia de sub Cer, trăirea în sublimul serafic - Liturghia, întâlnirea cu splendoarea naturii şi crearea de frumos întrupează conştiinţa de sine a spiritului.

Oltul

 „Drumeţ, bătut de gânduri multe,/ Ne laşi atît de greu pe noi,/ Îmbrăţişându-ne câmpia,/ Te uiţi adesea înapoi./ Aşa domol te poartă firea,/ Căci duce unda-ţi gânditoare,/ Durerea unui neam ce-aşteaptă/ De mult o dreaptă sărbătoare.// Demult, în vremi mai mari la suflet,/ Erai şi tu haiduc, moşnege,/ Când domni vicleni jurau pe spadă/ Să sfarme sfânta noastră lege;/ Tu, frate plânsetelor noastre/ Şi răzvrătirii noastre frate,/ Urlai tăriilor amarul/ Mâniei tale-nfricoşate.// Cum tresăreau încremenite,/ În jocurile lor buiestre,/ Oştiri cu coifuri de aramă/ Şi roibi cu aur pe căpestre./ Cînd la strigarea ta de tată/ Grăbeau din codri la poiene,/ Strîngînd săcuri la subţioară,/ Feciorii mândrei Cosânzene. (Octavian Goga, Poezii, Biblioteca Şcolarului, Ed. Tineretului, 1966).

Aranjament grafic - I.M.