22 noiembrie 2011. Antoine de Saint-Exupéry nota cu puţin înainte de moarte: „îmi urăsc epoca”. Nu avea dreptate, pentru că poţi judeca epoca ta, o poţi critica  -  vitupera, chiar  -, o poţi condamna cu toată asprimea, dar n-o poţi urî, fiindcă faci parte din ea şi ea face parte din tine, în asemenea măsură încât, la rândul meu, sunt nu numai izolatul şi însinguratul scriitor de care vag aţi auzit, ci şi sfârşitul războiului al Doilea, abolirea samavolnică a monarhiei, proclamarea Republicii Populare Romîne (apoi Române), naţionalizarea brutală din 1948, Sovromurile şi A.R.L.U.S.-ul, colectivizarea agriculturii, comunismul cu faţă inumană al lui Gheorghiu-Dej şi cel naţionalist al lui Nicolae Ceauşescu, războiul din Coreea şi cel din Vietnam, criza rachetelor din Cuba urmată îndeaproape  -  în chip de represalii  -  de asasinarea preşedintelui Kennedy, războiul rece şi coexistenţa paşnică, primul om în spaţiul cosmic, primii paşi pe Lună, invazia din Cehoslovacia, cincinalul în patru ani şi jumătate, perestroika, implozia (controlată de serviciile secrete) a U.R.S.S.-ului, lovitura de Stat (sau de palat, pusă la cale şi dirijată tot de ele) de la noi din 1989 cu cortegiul ei de crime şi fărădelegi nepedepsite, prăbuşirea turnurilor gemene newyorkeze, războiul asimetric cu terorismul  etc. etc. Toate acestea şi multe altele fac parte, la pachet, din mine, după cum eu, ca subiect cunoscător pătimitor, mă regăsesc în ele chiar şi când îmi trezesc antipatie şi scârbă. Nu te poţi feri de epoca ta, fiindcă eşti în mare măsură epoca ta. Dacă o deteşti, te urăşti pe tine însuţi, ceea ce este un nonsens.

Dar epoca aceasta care mi-a fost sortită merită să fie niţel disecată, fiindcă prezintă fapte extraordinare, atât în bine, cât şi în rău: în mai puţin de 15 de zile s-a jucat soarta omenirii în partida de zaruri atomice de la fruntariile Statelor Unite cu insula Cuba, iar victoria patetică a preşedintelui american a fost scump plătită de acesta cu viaţa. Primii mei ani de Facultate (1962-1963) au fost puternic marcaţi de ameninţarea nucleară globală, devenită o sinistră certitudine când sovieticii s-au aventurat, sfidând o întreagă lume paralizată de neputinţă, să-şi plaseze în Cuba comunistă, drept în coasta Americii,  rachetele SS-4 cu câte trei megatone de încărcătură multiucigaşă. Acţiunea, perfect coordonată şi mascată cu profesionalism, a fost dată în vileag doar de avioanele-spion americane U-2 survolând la mare altitudine ostilul teritoriu cubanez, iar responsabililor de atunci cu securitatea Statelor Unite nu le-a venit să-şi creadă ochilor văzând şantierele în lucru şi silozurile adăpostind elementele celor 40 de rachete cu rază medie de acţiune, gata de asamblare.

A urmat un penibil balet diplomatic (pe faţă) la O.N.U., organizaţie  devenită în gura parşivilor diplomaţi sovietici Gromîko şi Dobrînin O, nu! atunci când au negat realitatea zdrobitoarelor dovezi incriminatorii, dar şi unul mai dibaci (pe tăinuite), mult mai dur, mai eficient, mai cinic, mai pragmatic, pe coridoarele şi în saloanele Casei Albe, ale Departamentului de Stat şi ale Ambasadei sovietice, o macabră coregrafie pe buza prăpastiei, ai cărei protagonişti au fost fraţii John F. şi Robert (Bobby) Kennedy, Robert McNamara, Adlai Stevenson, Dean Rusk, Averell Harriman ş. a. din partea americană, şi tovarăşii Nikita Hruşciov, antemenţionaţii diplomaţi hârşiţi Dobrînin şi Gromîko, plus ambasadorul Zorin şi superspionul Fomin, rezidentul K.G.B. cu cea mai înaltă calificare în capitala americană. Papaşa-spion a deschis un culoar secret de comunicaţie cu însuşi Secretarul General al P.C.U.S., prin intermediul căruia au ajuns la Washington condiţiile sovietice pentru dezamorsarea crizei prin dezasamblarea şi retragerea rachetelor: promisiunea solemnă a S.U.A. că nu vor invada niciodată Cuba şi nu îl vor mătura de pe scenă pe Fidel Castro; în subsidiar se menţiona şi o reanalizare a prezenţei rachetelor americane Jupiter în Turcia. Soarta lumii urma să se joace în următoarele 48 de ore…

Între timp, însă, S.U.A. instituise un embargo sever asupra Cubei declarate în carantină, unde nu trebuia să mai acosteze nici o navă sovietică cu armament. Forţarea blocadei maritime echivala cu o declaraţie de război, ceea ce au şi încercat să facă  -  din fericire, fără succes  -  două vase sovietice aflate pe ruta spre insulă şi botezate “Gagarin” şi (ironia sorţii) “Bucureşti”. Kennedy ascultase în sfârşit de sfatul încercatului şi experimentatului diplomat Acheson, potrivit căruia ruşii nu admiră decât acţiunea şi nu respectă decât forţa. Cu o mână de fier şi cu cealaltă de catifea, a reuşit să-i stăpânească până şi pe marii comandanţi militari (“şoimii”) care doreau făţiş războiul, atât ai lui cât şi ai inamicului din Biroul Politic. De fapt, după eşecul ruşinos de la Golful Porcilor, americanii nu mai intenţionau nicidecum să invadeze Cuba, aşa că una din condiţii era îndeplinită. Rămânea a doua, care a fost şi ea respectată cu stricteţe în decursul următoarelor şase luni. Frustrarea cubanezilor la aflarea acordului survenit între Cei Doi Mari nu a cunoscut limite; în manifestaţii „spontane” strigau până la răguşeală sloganul: „Nikita, Nikita,/ lo que se da no se quita” (Nikita, Nikita,/ ce se dă nu se mai ia). Dar astea erau doar vorbe de clacă.

Cu preţul vieţii unui singur pilot american (Anderson) doborât de o rachetă antiaeriană rusescă deasupra insulei, pacea lumii a mai căpătat o păsuire, un respiro de încă 50 de ani. Curând însă, la socoteală avea să se adauge marea şi oribila povară a asasinării preşedintelui american care “îndrăznise” să-i sfideze pe ruşi, obligându-i să-şi ia jucăriile ucigaşe din perimetrul de securitate sud-estică şi să plece. Uniunea Sovietică, aflată la apogeul puterii ei după ce lansase primul om în cosmos şi se zbătea să întreacă Statele Unite la toţi parametrii economici, nu putea îngădui o asemenea „umilire”. Şi atunci, tăcutele, eficientele, atotputernicele servicii secrete au intrat în acţiune.

Păşim aici pe un teren minat. Deşi pe vremea aceea, în România, toată generaţia mea a ştiut instinctiv cine şi de unde dăduse ordinul apăsării pe trăgaci, lucrurile rămân învăluite în mister şi adevărurile nu se rostesc. Va veni şi momentul lor, negreşit, dar asta se va întâmpla probabil peste alte cinci decenii. De ce? Simplu: pentru că nimeni nu vrea să ştie adevărul cel atât de incomod, ca să nu zicem primejdios.

Lumea întregă, cu Statele Unite în frunte, şi-a dus mâinile la ochi, la urechi, la gură, precum statuetele acelea orientale cu maimuţe. Lumea n-aude, n-a vede, n-a greul pământului. Aceasta este regula  jocului. Sigur că probe nu există, fiindcă nici un serviciu secret care se respectă nu lasă neşterse urmele unei asemenea crime planetare, însă indicii, supoziţii, capete de fir care se potrivesc, se leagă şi se înnoadă, au fost, sunt şi vor fi.

Acum de curând, ex-generalul Pacepa, ex-tataia-spion al ex-R.S.R.-ului lui ex-Ceauşescu pe care l-a trădat ex-trădându-se cum numai ex-K.G.B.-iştii ştiu s-o facă, şi-a declarat certitudinea tardivă că în spatele asasinatului secolului au stat întunecaţi casapi kremlinezi cu multe stele pe umăr  -,  dar cine să-l mai asculte şi cine să-l mai creadă pe ex-Pacepa cel atât de compromis, al cărui nume era pronunţat în ţară, imediat după defecţiunea-i menită să-l satanizeze pe comandantul lui suprem în ochii Occidentului: „Pa. Ce pa!”. Ca în basmul cu Petrică şi lupul, acum chiar când spune adevărul nu mai e crezut.

Din criza Caraibelor, ambii protagonişti majori au avut de pierdut: JFK a fost samavolnic ucis de una sau mai multe “cârtiţe” aflate “în adormire” pe teritoriul american până la primirea unui anumit semnal de la Moscova, unde Hruşciov a fost destul de repede înlăturat din toate funcţiile şi tras pe linie moartă sub învinuirea promovării unei politici aventurist-voluntariste. Şi cum, după propria lor mărturisire, tovarăşii nu ies din politică decât cu picioarele înainte, este lesne de imaginat prin ce infern a trecut apoi fostul Secretar General până la săvârşirea sa din viaţă după alţi câţiva ani. Dar aici se deschide o neaşteptată ferăstruică spre marile adevăruri morale biblice: stă scris acolo, în Noul Testament, cu litere de foc: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

Rămânem sideraţi la gândul că Cei Doi Mari, pe care totul îi despărţea pe plan pământesc uman, se vor fi întâlnit şi îmbrăţişat în plan divin ca fii ai lui Dumnezeu, pentru că au fost cu adevărat până la urmă, în condiţii extreme, făcători de pace şi au garantat omenirii un nou interval de aspiraţii, pofte, cruzimi, prostii, bucurii şi suferinţe. Aceşti doi oameni păcătoşi, ba chiar covârşiţi de păcate, au avut la un moment dat în mână soarta întregii lumi şi au ştiut cum să procedeze. Asta nu li se poate nega, nici răpi.

Şi ca să încheiem totuşi cu un zâmbet amuzat, vă invit să vă imaginaţi (cu mare efort, recunosc) scena de un comic grotesc, neverosimil, a întâlnirii reale dintre cele două Prime Doamne ale lumii de atunci, Jacqueline (Jackie) Kennedy  -  feminină, frumoasă, rasată, cochetă, elegantă  -  şi tovarăşa Nina Hruşciova  -  masivă, greoaie, otova, stângace şi stingherită în haine care stăteau pe ea ca pe un cuier, etalând farmece de mulgătoare fruntaşă la colhozul „Tot înainte pe-ale comunismului culmi”.

Asta îmi aminteşte de o snoavă din perioada aceea: cică tovarăşii juşti cu munci de răspundere din Comitetul Central şi Biroul Politic al U.R.S.S. nu pricepeau în ruptul capului ce găseau capitaliştii decadenţi la spectacolele lor de striptease; pentru a-şi face cât de cât o idee, au selecţionat o stahanovistă devotată liniei Partidului dintre grăjdăresele unui sovhoz fruntaş pe ramură şi au adus-o aşa cum era, trupeşă, diformă, înfofolită, cu doniţa-i de lapte cu tot, într-un Zil închis, la Kremlin, punând-o să se despoaie şi să danseze pe masa mare de mahon din sala de consiliu, pe un potpuriu de balalaice.

Zdrahoana s-a fâstâcit,  s-a ruşinat grozav, dar după ce i s-a explicat că face asta spre binele clasei muncitoare şi al tovarăşilor din prezidiu, şi-a aruncat întâi pâslarii din picioare, apoi broboadele de pe umeri, trecând la descheierea mai anevoioasă a pufoaicei; ajunsă aici, tovarăşii s-au declarat lămuriţi şi au expediat-o înapoi la munca de jos, comentând apoi între ei în ce hal de descompunere şi de putrefacţie au ajuns imperialiştii dacă le place aşa ceva!

Notă - Din ciclul „Omul ca iarba” – Pagini de jurnal, vol. III, Inedit