Sărbătoarea de la Putna a avut scânteiere şi prin mulţimea de bucovineni îmbrăcaţi în miraculoasele lor costume populare, princiare care au înnobilat evenimentul.
Ospăţul domnesc din Duminica Serbării a avut ca desert cele mai elogioase şi tămâioase discursuri aparţinând d-lui Silaşi, prefect la seminarul greco-catolic din Viena,I.C. Sbiera, redactorul foii Societatea pentru cultura poporului român din Bucovina,A. Mureşanu solul Ardealului, părintele Procopeanu din Dorna, Costinescu şi Stănescu din Arad, episcopul Filaret Scriban şi egumenul Ciupercovici.
În a treia zi a serbării, Luni dimineaţa acelaşi egumen al mănăstirii a dat citire altei mărturisiri de glorie a Marelui Domn. „Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sunt leşii, cari cu sângele lor au roşit pământul nostru; marturi ungurii, cari-şi văzură satele şi cetăţile potopite de foc; marturi tătarii, cari cu iuţimea fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi turcii, cari nici în fugă nu-şi putură afla scăparea... marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuţitul sabiei lui!
Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce limbă e aşa de îndestulată în vorbe, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetăţi, atâtea zidiri de locaşuri sfinte şi atâta înţelepciune, şi în cât au trăit, au înflorit şi voinicia şi fericirea noastră, şi care toate lucrările sale şi le-a pecetluit cu credinţa în Iisus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept şi bun, iar în viaţa sa în parte credincios adevărat” (Necrologul care a grăit astfel de mărgăritare solemne a fost găsit de boierul istoric Eudoxiu Hurmuzachi în Basarabia).
Înflăcăratul Imn al lui Ştefan cel Mare, irumpt din sufletul măiestrit al corului teologic a provocat lacrimi grele clopotelor mănăstirii, dimpreună cu cel al spătarului Buga. După ce au încetat suspinele lui Buga, au răsunat acordurile orchestrei sucevene, prinzând în hore mari şi mici înflăcăraţii veniţi la marea Sărbătoare.
Serbarea de la Putna a străluminat mai ales graţie Rugului Aprins - Mihail Eminescu şi Flăcărilor studenţeşti care s-au înteţit şi au reaprins vâlvătaia în inimile tuturor: Dorul de ţară, Dorul de marii Voievozi, Dorul de Întregire al românilor, Dorul de Libertate şi Adevăr în Patria hărăzită de Dumnezeu, Dorul de cuminecare al tuturor valahilor în dreapta credinţă a Mântuitorului Hristos
„Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român!” (Acad. Ioan.Aurel Pop)
Logosul - Atotcreator a intervenit deseori în Creaţia Sa – Poemul Frumuseţii pentru a mai plămădi un suflet sublim, serafic şi divin. După o scurtă şi binedispusă chibzuială a luat un suflet frumos din Dacia Mamei Lui - Maria, L-a înfăşat în susurul apelor cristaline de munte, care nu seacă şi nu se frâng, L-a încins cu curcubeul profeteselor Sibile înspre suişul mistic al isihasmului carpatin, L-a legănat între doinele şi legendele biruitorilor străbuni, L-a închinat cu pecetea profetului împodobit cu lumina adevărului, I-a cântat baladele dragostei de neam şi psalmii iubirii de Dumnezeu, apoi L-a îmbrăţişat cu Dorul Său sacru, dăruindu-i sabia de foc a Arhanghelului Mihail şi sărutând-ul pe fruntea înaltă, Carpatină și l-a numit Eminescu!
Profetul Daciei Mari, ca toţi marii profeţi dacoromâni ai Mântuitorului Hristos şi ai Maici Sale Preacurate, a trăit permanent în comuniunea sfântă a Neamului întru Vii şi Adormiţii străbuni, sub aura unui luminiş de viaţă, într-o conlucrare permanentă, pilduitoare, prelinsă ca o manifestare firească în rânduiala firii ctitorită de Dumnezeu.
„O, neamul meu românesc! De câte daturi te-a învrednicit Dumnezeu, striga cu lacrimi de sânge marele mărturisitor isihast Virgil Maxim, aflat cu un grup de camarazi, cu Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, deţinuţi politici-religioşi la muncă în localitatea Galda în primăvara lui 1947, de te urăşte aşa de mult satana, că aţâţă pe toţi cei din jurul tău să-ţi frângă aleanul şi dorul după cuminţenie şi sfinţenie?... Ne-am rugat în ceasul Utreniei în templul sfânt al naturii, simţindu-L pe Dumnezeu în toate fibrele fiinţei noastre, în toată creaţia Sa. « Împărat slăvit e codru », auzeam glasul lui Mihai Eminescu prosternat în rugăciune şi, prin desişul frunzarului, pe raza de lumină ce-l străbătea îl vedeam purtat de mână de Maica venerată şi pururea Fecioara Maria, iar în urma lui un alai de lumini vibra deasupra capetelor noastre: suflete dragi ale neamului nostru, sfinţit de Dumnezeu pentru mărturisirea lui” (Virgil Maxim, Imn pentru Crucea purtată, Ed. Antim, 2002, p. 153).
La umbra Strămoşilor, străluminată de aura lor eroico-martirico-sfântă, primim Darul lui Dumnezeu ca existenţă de Neam, Naţiune şi Popor creştin ortodox nemuritor. Întrupându-se întru sublimul serafic al poeziei, creştinul teofor Mihail Eminescu se defineşte pe sine, definind deopotrivă taina filosofiei profetismului său orotdox. Eminescu a făcut din Literă candelă şi din Cuvânt cântare slăvind Dorul de Neam şi Iubirea de Mântuitorul Hristos. „Într-un fel,remarca poetul Tudor Argehzi, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc” (Cf. George Anca, Baudelaire şi Poeţii Români. Corespondenţe ale spiritului poetic. Teză de Doctorat, Conducător ştiinţific - Acad. prof. dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ed. Aime, 2001, p. 244).
Având rădăcinile adânc înfipte în plămada sacră a pământului dacoromân, geniul lui Eminescu s-a înălţat, înălţându-se ca un Luceafăr peste Patria sa adorată, peste cultura ei artistică, înspre spiritualitatea ortodoxă a Duhului. Fiecare cuvânt, fiecare grăire, fiecare însemnare, fiecare maximă, fiecare articol de nuanţă literară, istorică, politică, filosofică, teologică, îmbracă cromatica diafană a unei însufleţiri zguduitoare.
Eminescu este Luceafărul serafic pe care Mântuitorul Hristos împreună cu Milosârda Sa Mamă-Maria-Vlaherna-Carpatina, L-au rânduit şi L-a aprins deasupra Stelelor ce străjuiesc şi luminează celest Dacia Mare - tărâmul carpato-danubiano-pontic, ca să ardă pentru Fiul şi neamul Ei dacoromân. „De ce Hristos este aşa de Mare?, se întreba entuziasmat profetul întrebându-ne totodată şi răspunzând tuturor oamenilor, Pentru că prin Iubire, El a făcut cearta între voinţe imposibilă” (Eminescu, Opere III. Fragmentarium..., p. 38).
Dar dacă vatra unui brav popor este Patria, la fel de importante sunt pentru el frământările şi luptele ce trebuie să devină temelie, scut şi pavăză în faţa năvălirilor duşmane. „Aceste lupte şi frământări se conduc şi se operează de oameni mari, care la romanii şi grecii antici se numeau semizei, iar la noi viteji şi voinici” (Mihai Eminescu, Ortodoxia, O antologie de Fabian Anton, cu o precuvântare de I.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 102).
Paralel cu frământările şi luptele cotidiene în sânul Vetrei străbune trebuie să ardă prin cei chemaţi, prin aleşii, geniile şi profeţii ei, focul tradiţiei, flacăra dreptei credinţe, iubirea sacră cu adevărul şi libertatea ei pentru a se pogorâ harul peste inteligenţa şi înţelepciunea poporului întru creaţia şi dăinuirea Naţiei, a Neamului ortodox.
„Cuvântul tău, adâncuri de fântână,/ Izvor de apă limpede, curată,/ Gândire-adâncă binecuvântată,/ Din cer lumină, sevă din ţărână.// Şi versul ca o piatră nestemată/ A-mpodobit c-un nimb limba română,/ Care ni-e Doamnă şi ne e Stăpână,/ Prin ea trăieşte românimea toată.// Pe-acest pământ, aşa a fost să fie,/ Un dar pentru mulţimile-nsetate/ Un Eminescu, imn şi poezie./ Cuvinte sfinte-n inimă-ncrustate/ Şi glasul îţi răsună-n veşnicie,/ Prin tine, noi sorbim, eternitate.” Suceava, 10 Ianuarie 1999, Dumitru Oniga, Lui Eminescu, din Ciclul Iubiri - sonete, Grupul editorial „Ion Grămadă”, Suceava-2004).
Poetul nemuriri noastre, încheia discursul din anul 1871 cu îndemnul - testament al marelui profet naţionalist Mihail Eminescu: „Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim pe mormintele strămoşilor noştri plini de virtute, şi să ne legăm de suvenirea lor cu credinţa şi aspiraţiile vieţei noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă şi pomenire în viitor!” (Curierul de Iaşi, 22 şi 25 August 1871).
Şi Bunul Dumnezeu a răspuns binecuvântând Serbările generaţiilor anilor 1926, 1957, 1966, 1992, 2004.
În anul 2004, la comemorarea a 500 de ani de la urcarea la ceruri a Domnnului Ştefan cel Mare şi Sfânt am fost prezent prin Delegaţie specială, eu reprezentând Liga Naţională a Luptătorilor Pentru Victoria Revoluţiei - Dec. 1989 şi a Cinstirii Eroilor Martiri în calitate de vicepreşedinte, alături de mentorul meu profesorul teolog Gheorghe Constantin, cu care m-am alăturat pelerinilor ce l-au însoţit pe Arhiepiscopul Pimen în marşul de cinstire al Marelui Ştefan, de la Suceava la Putna.
Din fiecare localitate s-au adăugat frumoşi şi tineri bucovineni, bucovinence în costumele lor princiare, populare dar şi mulţi români veniţi din toate regiunile locuite de români. Ne deplasam pe cinci şiruri, în cadenţă uşoară, cântând, bucuroşi, solemni, fiecare coloană ţinând evidenţa numărului de participanţi.
La fiecare oprire Înaltul Pimen cerea numărul exact al pelerinilor. Pe tot traseul am ales să fac parte din ariergarda participanţilor, parcă simţeam eu ceva... Şi, Minunea s-a împlinit la intrarea în Sfânta Mănăstire Putna, când pelerinii în frunte cu Arhiepiscopul Pimen au atins cifra de 500. Numărul 498 îl ocupa un consătean de-al meu din Stoileşti-Vâlcea, învăţătorul Filip Munceanu, fără să ştim unul de altul, care a scris în timpul marşului poezia Ştefan, Ştefan Domn cel Mare. Numărul 499 era profesorul Gheorghe Constantin, iar pe mine m-a binecuvântat Dumnezeu, Ştefan cel Mare şi Bădiţa Eminescu, să închid mica Oştire cu numărul de răzeş 500.
Serbările - Sărbători s-au continuat la Putna şi în anii 2007, 2011, 2021.
În perioada 14-19 August 2021 sub autoritatea Bisericii Ortodoxe Române, a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, a Academiei Române şi în mod expres a Mănăstirii Putna prin stareţul mănăstirii Arhimandritul Melchisedec Velnic s-a comemorat Serbarea de la Putna - 150. Continuitatea unui ideal.
Toate zilele au fost solemne, frumoase, calde, spirituale, pline de splendoare.
În ziua de Luni 16 August s-a desfăşurat Congresul studenţesc aniversar, realizându-se între orele 16:00-19:00 Dialogul despre identitate şi idealuri cu studenţii al acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române. S-a aprins de zel românesc luminând fastuoasa adunare discursul tânărului Silvian Emanuel Man, preşedintele de onoare al Ligii Studenţilor Iaşi.
„Pentru idealul de la 1871 Eminescu a fost urmărit de serviciile austro-ungare şi marginalizat spre finalul vieţii sale, iar Ciprian Porumbescu a stat în închisoare unde s-a îmbolnăvit grăbindu-i moartea... Studenţii din perioada interbelică şi cei din anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de profesorii lor, fiind împreună elita intelectuală a acestei naţiuni, au suferit bătăi, arestări, unii până la 23 de ani de închisoare, iar alţii au fost chiar ucişi pentru că şi-au asumat să apere prin toate căile integritatea neamului românesc şi a Bisericii noastre strămoşeşti, suferind suplicii asemenea primilor şi marilor martiri ai creştinătăţii. Astăzi, ei sunt cinstiţi de mulţi români drept sfinţi ai închisorilor...
Astăzi nu este doar pomenirea Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ci şi o zi în care ne aducem aminte de creştinii care sunt persecutaţi în această lume, fie de regimuri tiranice prin pedepse demne de actele martirice, fie de regimuri aşa-zis democratice, care îi marginalizează din şcoli, din universităţi, de la locul de muncă, eliminându-i sistematic din viaţa publică pe cei care nu se aliniază corectitudinii politice şi aşa-zisei culturi a anulării.
Nicio mare lucrare nu s-a născut vreodată fără jertfă şi suferinţă. Iar noi, suntem chemaţi astăzi să pornim din toate forţele vii ale tineretului românesc o uriaşă operă de regenerare morală a acestui neam, să ne asumăm să ridicăm din noi o nouă generaţie – neaşteptată – care să întroneze din nou cinstea, respectul, dreptatea în Ţara Românească şi în viaţa fiecărui român, care să fie capabilă să preia frâiele ţării şi să apere punctele cardinale ale civilizaţiei noastre.
Să ne luăm fiecare libertatea şi demnitatea înapoi, ca să putem să ne luăm cu adevărat Ţara înapoi!”.
Cum se putea o ocazie mai bună pentru cei care au gândit viitorul acum 150 de ani – e vorba de viitorul poporului nostru decât această zi de Adormire a Maicii Domnului din viaţa trecătoare pământească şi trecerea ei în viaţa eternă? Era ca o metaforă pentru naţiunea noastră adormită şi necăjită, care trebuia să intre, prin marile fapte ale marilor oameni de atunci, în eternitate. Evenimentele de la Putna de acum 150 de ani găseau poporul român, cel mai numeros popor din sud-estul Europei, risipit în mai multe ţări.
Din fericire, nucleul său, dar nu şi cea mai mare parte a acestui popor, era concentrat, începând cu 1859, în România, formată pe atunci doar din Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Carpaţi şi Prut şi din Bugeac, cele trei judeţe din sudul Basarabiei.
Cea mai mare parte a pământului nostru şi a poporului român se afla sub stăpânirea imperiilor vecine. Tinerii studioşi din România şi din teritoriile româneşti înstrăinate s-au gândit atunci ca, prin cinstirea amintirii celui mai important domn pe care l-au avut românii în Evul Mediu, Ştefan cel Mare şi Sfânt, să stimuleze efortul fundamental al libertăţii şi unităţii naţionale a tuturor românilor. Şi unde se putea mai bine decât în locul nostru sfânt, în Mănăstirea Putna?”.
Să ne rugăm toţi care simţim româneşte să ne fie auzită ruga rămasă drept testament de la marele Eminescu : „Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim pe mormintele strămoşilor noştri plini de virtute, şi să ne legăm de suvenirea lor cu credinţa şi aspiraţiile vieţei noastre”.