Domnul prim-ministru îşi stăpâni cu greu un răget în timp ce un val de mânie neagră urca din străfunduri încercând să-i întunece mintea. Cum exerciţiul era apriori sortit eşecului, deoarece mintea lui nu avea nici o relevanţă, valul se retrase fără nici un rezultat. Totuşi, marele om mugi în surdină pentru a nu-şi periclita suturile celor cinci operaţii estetice şi apăsă pe un buton. Instantaneu în cabinet apăru figura plăcută a directorului de cabinet, domnişoara Ondulina Pomârlan cea care, doar prin simpla sa prezenţă, reuşea să aducă linişte şi armonie.
- Ordonaţi! Spuse şefa de cabinet, zâmbind cu un milimetru mai mult decât îi permitea protocolul.
- Duli, dragă, sunt devastat! Uite ce porcării pot spune cei de la nenorocita aia de comisie de etică universitară referitor la teza mea de doctorat.
Frumoşii ochi ai Ondulinei se rotunjiră mimând perfect o surpriză de proporţii. De fapt ea ştia de două săptămâni despre atacurile din presă la adresa marelui om. Şi nu era deloc indiferentă deoarece şi ea era băgată în aceeaşi ciorbă întrucât conducător de doctorat îi fusese exact actualul prim-ministru, pe atunci doar ministru de interne şi, evident, profe- sor universitar. Beleaua era că între timp, cam în cinci ani, îşi susţinuseră doctorate peste o mie de alţi membri ai partidului condus tot de el, ceea ce, dacă ai fi stat să socoteşti, însemna cam patru doctorate pe săptămână fapt care putea ridica unele întrebări, iar nesuferiţii ăia de jurnalişti, plus cozile de topor din impertinenta de opoziţie făceau gât de ceva vreme.
- Vă ascult cu toată atenţia, rosti calm şi elegant numita Duli, care avea multă experienţă de lucru cu vulcanicul ei şef.

- Uite, tu, ce pot spune nemernicii ăia care acum câteva luni îmi dădeau limbi la greu ca să le aprob fonduri pentru renovarea clădirii. Cică mai bine de jumătate din teză este copiată cuvânt cu cuvânt din alte lucrări, luată cum spun ei: copy-paste, în paştele mamii lor, că parcă cine dracu’ a stat să citească toate chestiile pe care le-am pus noi acolo. Că fie vorba între noi, nici eu nu prea am citit tot fiindcă, ştii, eram între două runde de negocieri cu bandiţii de parteneri care voiau să mă şunteze. De tâmpenia aia îmi ardea mie atunci?! Şi, stai să vezi, cică şi cei pe care i-am ajutat să-şi ia doctoratul au făcut la fel. Păi, cum era eu să citesc toate paginile alea pe care mi le dădeau ei, că doar nu eram nebun! Sunt şi eu un om, mai am nevoie de o recreere, de un guleai, de una, de alta, ştii tu…

- Ia, zi! Ce-i de făcut ca să le băgăm pumnu’ în gură că doar nu suntem la prima nasulie pe tema asta, iar data trecută, tot ei, comisia asta de etică, ce dracu’ o mai fi însemnând nici nu ştiu, dăduse pe trompă chestia aia cum că nu sunt suspiciuni de plagiat. Păi, ce dracu’ facem, bă, ne schimbăm de la o zi la alta!? Ce-i în ţara asta!? Nu mai e lege, nu mai e bun simţ!? Îmi vine să-i strâng de gât pe toţi, să-i arunc în foc şi în timp ce urlă şi se perpelesc să-i întreb şi eu, aşaaa, la mişto:

- Păi, ce avurăţi, băi, fraţilor, cu mine!? Că io-te io vă dădui ba una, ba alta, vă mării salariili, am mai închis ochii când făceaţi legi de capu’ vostru la universitate, vă lăsai să mai ciupiţi şi voi dă la studenţi, ce nu v-ajunge, bă, lacomilor!? Îmi vreţi beregata? E, las’ că vă dau eu de drum!

Ondulina, care avea deja planul conceput, întrerupse delirul şefului şi zâmbind la fel de enigmatic spuse:

- Cred că ar trebui să vă aduc un ceai calmant şi să vă prezint strategia cabinetului în această problemă…

- Îhîîî, unu’ dă plante, aprobă docil prim-ministrul.

Competenta directoare de cabinet se duse în camera din spate, scoase din frigider câteva cuburi de gheaţă pe care le aruncă într-un pahar de cristal iar peste ele turnă generoasă un lichid auriu dintr-o sticlă pe care scria, printre altele: single malţ. Da! Era exact ceea ce îi trebuia bietului om hăituit de meschinele mizerii omeneşti: o băutură revigorantă din plante (porumb, secară, orz, drojdie şi apă provenită din izvoare care străbat roci cristaline, etc…). Se întoarse şi aşeză paharul pe birou cu o eleganţă demnă de marile case ale Occidentului.

Domnului prim-ministru îi luciră ochii şi simţind că pornirile criminale i se estompaseră într-o oarecare măsură, sorbi o gură cam cât jumătate din pahar, oftă brusc relaxat şi spuse blând:

- Te ascult!

- Noi avem pregătit pentru asemenea situaţii planul: Revanşa. Propun aplicarea punctelor unu şi doi ale acestui plan pe care l-am perfecţionat după ultima rundă cu sindica- tele din cercetare. Adică tot papagali din universităţi! Deci, e pe profil!

- Aprob spuse primul şi îi zâmbi directoarei la fel de enigmatic. Treci la treabă şi foloseşte, fără restricţii, tot personalul de care ai nevoie.

Ondulina ieşi din cabinet unduindu-se tulburător, iar primul, liniştit şi încrezător în viitor, respiră uşurat şi căzu, ca să spunem aşa, pe gânduri. Era sigur că draga lui Duli va face exact ce trebuie, nu numai pentru că îi era extrem de credincioasă, dar era şi foarte pricepută. Normal, având în vedere că el o avansase, la numai douăzeci şi cinci de ani, la gradul de colonel şi o numise comandant al forţelor speciale de nord, îi condusese doctoratul în strategii de gherilă politică, apoi o numise profesor universitar la Universitatea de Supraveghere a Teritoriilor, cu specific în zona politicului, iar peste un an o decorase cu cea mai înaltă distincţie a ţării: Crucea de Aur cu Spade şi Aripi în grad de comandor.

Bine, trebuie să recunoaştem că fata avea stil şi vedea meserie, nu glumă! Plus că era de o discreţie şi o modestie… Nu cerea nimic pentru ea! Doar aşaa, din când în când, pentru familie, pentru fraţi, surori sau cumnaţi, că avea cam o sută, în fine, numai lucruri mărunte comparativ cu marile ei servicii executate în slujba patriei.  Iar el, auzi, tocmai el, să fie ameninţat de nişte coate-goale, nişte nemernici fără minte, care se lasă manipulaţi, dar ce zic eu manipulaţi, cumpăraţi de ticăloşii din opoziţie. Bă, nu v-aţi găsit voi prostul! Vă jupoi şi vă dau cu sare, vă dau sclavi la turci, vă halesc, vă… Domnul prim-ministru mai luă o gură de ceai din plantele acelea miraculoase şi se linişti din nou…

Păi, cum!? El care era: general cu patru stele, profesor universitar, conducător de doctorate, prim-ministru, fusese şi prefect al capitalei, ministru al apărării şi ministru de interne, iar acum când era preşedintele celui mai tânăr şi activ partid, cu membri tot unul şi unul, proveniţi majoritatea din „servicii”, deci oameni cu activitate la dosar şi deţineau puterea în mod ferm (nu cunoştea cuvântul discreţionar că l-ar fi folosit!) să fie fluierat de ofsaid. Bă! Nu se poate!

Chemă maşina şi plecă la vila în care locuia fiindcă simţea nevoia să stea la piscină şi să legumească în linişte încă un ceai din plantele acelea atât de binefăcătoare pentru sănă- tatea omului… 

Aparent întâmplător, o serie de ziare, dar mai ales câteva posturi de televiziune specializate pe politică de mahala începură să scrie sau să transmită unele întâmplări mai mult sau mai puţin hazoase din viaţa unor distinşi universitari, cei mai mulţi dintre ei aflaţi în primul plan al dezbaterilor etice despre sus-numita teză de doctorat. Astfel publicul larg află şi se veseli copios de faptul că unul dintre aceşti oameni, în copilărie, furase nuci din pomul unui vecin, iar acesta, acum, se lăuda cu chelfăneala pe care i-o trăsese atunci copilului. Ei, ce poate fi mai distractiv!? Un altul însă, cică nu avusese scarlatină când era mic ci un sifilis congenital pe care doctorii au trebuit să-l ascundă întrucât părinţii lui erau oameni de vază la vremea aceea… Eteee, hopaa!…

Al treilea, se spunea că, pe când păştea nişte capre, fiind el de felul lui din rural, le băga în culturile oamenilor, iar scandalurile se ţineau lanţ, ca să nu mai vorbim de bătăi. Şi aici se găsiseră nişte martori, chiar ceva mai tineri decât cel pus în discuţie, iar farmecul naraţiunii, făcută în binecunoscutul stil şugubăţ al beţivilor din sate, dădea poporului satis- facţii uriaşe. Adică, uite că nu numai noi, ci şi… Ca să nu mai vorbim de povestea celui care, pe timpul studenţiei, făcea blatul cu tramvaiul, iar acum se dădea mare moralist. Bă, ne laşi!? Şi tot aşa, seară de seară, ediţie de ediţie.

Cei vizaţi începuseră să nu mai iasă din casă, la serviciu umblau mai mult pe lângă pereţi, iar colegii începuseră să-i ocolească. Chiar şi aceia care, cu câteva zile în urmă, îi declarau prieteni de o viaţă, modele de virtute şi demnitate civică.

Domnişoara colonel, doctor în ştiinţe, după cinci zile de aplicare a planului „Revanşa”, se prezentă în biroul şefului şi raportă pe scurt rezultatele obţinute. Apoi ceru permisiunea de a trece la punctul B al planului. O obţinu fără nici un fel de dificultate.

Profesorilor care făceau parte din nefericita Comisie de Etică Universitară, deveniţi acum un fel de paria, începură a li se întâmpla tot felul de ciudăţenii. Unul dintre ei constată la sfârşitul zilei de lucru că nu mai are nici un act asupra lui. Plecă acasă pe jos, fiindcă nici permis de conducere nu mai avea, iar aici, în timp ce răscolea totul cu speranţa că rătăcise actele prin casă, descoperi că nu mai are nici măcar certificat de naştere sau de căsătorie. Intră lejer în disperare, nu numai pentru că nu mai putea să-şi ridice salariul, ci şi la gândul calvarului care-l aştepta referitor la declararea dispariţiei şi, eventual, schimbarea tuturor documentelor. Se prăbuşi într-un fotoliu şi  nici nu mai îndrăzni să gândească.

Un altul primi înştiinţarea de la bancă precum că are de achitat o restanţă de câteva milioane la ratele pentru creditul imobiliar, respectiv vila aflată într-un cartier rezidenţial de referinţă. Bietul de el înţepeni! Nu avusese în viaţa lui vreun împrumut, iar apartamentul în care locuia era proprietatea soţiei de peste douăzeci de ani. Dar cum cu băncile nu este de glumit, mai ales că odată cu înştiinţarea primise şi termenul de evacuare, plecă liniştit la spital unde se internă în secţia boli nervoase. 

Alt profesor începu să primească anunţuri de deces. Îi muriră în două zile toate rudele, copiii, soţia care trebăluia pe la bucătărie, sau unii dintre prietenii apropiaţi, de regulă aceia cu care stătuse de vorbă dimineaţă. Bietul om deveni coleg cu cel dator la bancă. Şi tot aşa… Doar că, la un moment dat, domnul rector al universităţii, om care cunoştea câteva dedesubturi, le spuse pe un ton foarte convingător că dacă îşi dau imediat demisia din comisie, toate nenorocirile vor dispărea ca un vis urât. Ceea ce s-a şi întâmplat!

În locul lor a fost numită o altă comisie formată din profesori tineri, oameni cu simţul datoriei, oneşti şi foarte corecţi, cu toţii membri ai partidului aflat la guvernare, deşi asta, precum bine ştim cu toţii, nu are nici o importanţă.

Prima şedinţă a noului comitet se încheie cu verdictul: Teza de doctorat a domnului prim-ministru este un document de o excepţională valoare ştiinţifică şi didactică, care deschide cu generozitate o multitudine de căi în cercetarea dificilei problematici a infracţiunilor cu autori necunoscuţi, adică aceea de care se ocupase. Şi, desigur, este de o originalitate fără cusur, nimeni, dar absolut nimeni, în istoria cunoscută a omenirii, nu s-a mai ocupat de aşa ceva vreodată, fiind deci un document demn de a fi considerat un mare succes planetar al învăţământului autohton. 

Peste o săptămână domnişoara Ondulina fu avansată general cu o stea şi decorată din nou, obţinând de data asta: Meritul Cultural cu Flamuri în grad de Mare Ofiţer. Cu beneficiile materiale de rigoare. Apoi a fost înştiinţată că va trebui să-l însoţească pe domnul prim-ministru într-o vizită de mare importanţă pentru ţară, în insulele Seychelles unde urma să se semneze un tratat comercial de câteva miliarde, întrucât industria autohtonă avea deschiderea necesară, asigurată politic desigur, pentru a exporta pe această uriaşă piaţă chirpici, asta pentru că numai noi mai cunoaştem tehnologia acestui produs ecologic atât de căutat în lume. Deci, să ia şi documentaţia de rigoare. Doamna general se pregăti cum ştia ea mai bine: epilat în zonele intime, coafat, masaje cu pulbere de diamant, saună, sală pentru muşchii fesieri, în fine, tot ce trebuie în asemenea împrejurări speciale.

Ca să rămânem totuşi în zona sincerităţii atât de dragi acestor oameni putem spune că domnul prim-ministru gândise, ca de obicei, simplu, practic şi bărbăteşte: „Bă, io-te c-acu’ o să i-o mai trag şi unui general că de colonei m-am cam săturat!”.

Aranjament grafic - I.M.