Umanismul Renaşterii

Cea dintâi mişcare culturală din epoca Renaşterii a fost umanismul, care a reprezentat o revoltă împotriva lui Dumnezeu şi a învăţăturii cu privire la natura divină a omului. Considerând că adevărata afirmare liberă şi armonioasă a omului a avut loc în păgânism, umanismul Renaşterii a reactualizat credinţe şi practici păgâne. Cu toate că umanismul l-a pus în centrul lumii pe om, declarând că doreşte afirmarea plenară a acestuia, promovarea demnităţii valorii şi dezvoltarea posibilităţilor nelimitate ale omului şi chiar desăvârşirea fiinţei umane, dezvoltarea liberă a personalităţii umane, în realitate l-a condamnat la o viaţă limitată în cadrele lumii naturale, lipsindu-l de orizontul infinităţii şi perspectiva veşniciei.

Umanismul este o răzvrătire împotriva adevăratei naturi a omului şi a lumii, o fugă de Dumnezeu, o negare a tuturor realităţilor existenţei umane, înveşmântată în limbajul opusului tuturor acestora. De aceea, subumanismul nu este un obstacol în realizarea umanismului; subumanismul este culmea şi scopul umanismului. Prin urmare, iraţionalismul zilelor noastre nu este decât o demascare a iraţionalismului iluminist, dezvăluindu-l ca pe o încrengătură a minciunii şi decepţiei, aşa cum este în realitate. Subumanismul ne învaţă că umanismul iluminismului, care divorţează de Dumnezeu - ultima raţiune, nu este în fond raţional. Subumanismul este consecinţa practică a negării teoretice a chipului lui Dumnezeu în om, iar iraţionalismul este consecinţa practică a pretenţiei teoretice a omului că poate fi raţional fără Dumnezeu.

Iluminismul

În secolul al XVIII-lea, supranumit secolul luminilor, secolul lui Voltaire şi al lui Diderot, omul modern hotărăşte că a venit vremea să-şi declare autonomia faţă de Dumnezeu şi Biserică, că îşi este lege lui însuşi şi este stăpân al lumii şi al istoriei, pentru a-şi pune în aplicare planul de dominaţie universală. Îmbrăţişând materialismul şi ajutat de revoluţia ştiinţifică, în acest secol, omul modern renunţă la Duhul dătător de viaţă şi se condamnă la moarte.

Cauza principală a acestor mutaţii este rezultatul unor concepţii materialiste despre univers, lipsite de suportul lor interior şi spiritual în Dumnezeu, capabil să menţină împreună cerul cu pământul, lumea văzută cu cea nevăzută sau lumea naturală cu cea supranaturală. A rezultat o concepţie mecanicistă a universului, care supravieţuieşte până astăzi în teologia eterodoxă, o concepţie care are în vedere numai lumea văzută, separată de cea nevăzută. În aceste condiţii, nu este de mirare că s-a pus în circulaţie teoria dublului adevăr, a unui adevăr supranatural şi spiritual, şi a unui adevăr natural şi ştiinţific, care avea să ducă la conflictul dintre religie şi ştiinţă. Autodivinizarea omului a atins cote nemaiântâlnite în ideologia creată de el şi aceasta pregătea experienţele cele mai tragice pe care le trăieşte omenirea după Hristos.

Modernismul (evoluţionismul, marxismul, nihilismul şi secularizarea)

Darwin, Marx şi Nietzsche  sunt campionii epocii moderne în lucrarea acesteia - ideologică şi practică - de nimicire a persoanei umane. Evoluţionismul lui Darwin a fost una din premisele materialismului dialectic elaborat de Karl Marx. Această concepţie despre lume se sprijină pe cele mai generale legi ale mişcării şi dezvoltării naturii, societăţii şi gândirii de pe poziţii profund atee. La dezvoltarea materialismului dialectic va contribui apoi V.I.Lenin. Deşi susţinătorii materialismului dialectic pretind că el constituie o metodă ştiinţifică de cunoaştere şi transformare revoluţionară a lumii şi, prin aceasta, a omului însuşi, în realitate, această concepţie a

constituit fundamentul marilor ideologii care, în numele promisiunilor luminoase pentru viitorul umanităţii au comis cele mai crunte campanii de decimare psihică şi fizică a omului. În gelozia lor faţă de valorile creştine şi voind să-L elimine cu totul pe Dumnezeu din preocupările omului, Marx şi Engels s-au dovedit a fi pe linia modernităţii. În fine, Marx, Engels, Lenin şi alţi iluştri reprezentanţi ai modernismului au creat platforma ideologică pentru crimele în masă de care sunt vinovate comunismul şi nazismul, cunoscute în istorie ca cele mai inumane ideologii[1].

Ideologia epocii moderne se străduise şi reuşise să facă din om un dumnezeu, iar fascismul şi comunismul au creat cadrul potrivit ca aceşti dumnezei – fiindcă erau prea mulţi - să se încaiere. Dar această încăierare şi nimicire a urmat după ce oamenii moderni, potrivit lui Nietzsche, L-au „ucis pe Dumnezeu” în inimile lor şi, ca urmare, „Dumnezeu este mort”.

Misiunea principală şi cea mai evidentă a programului nihilist este distrugerea Vechii Ordini, care a reprezentat temeiul, susţinut de adevărul creştin, în care aceşti oameni îşi aveau rădăcinile. Aici intră în joc violenţa, virtutea specific nihilistă.* Suferinţele provocate de nihilism omului modern sunt incalculabile, fiindcă după darwinsm şi marxism, nihilismul lui Nietzche a fost cel care a oferit ultimele şi cele mai preţioase motivaţii celor puternici, pentru a distruge ceea ce este vechi, inclusiv pe om.

Nihilismul, sub forma lui pură, reprezentat prin revoluţionarul rus Neceaev l-a inspirat pe Lenin şi ca urmare, acesta a recurs la exercitarea în mod nemilos a puterii şi a început primul experiment european de succes al unei politici lipsite cu totul de principii. Nihilismul l-a inspirat şi pe Hitler, aşa încât Europa şi chiar lumea întreagă a putut trăi prin experienţa vieţii fără Dumnezeu.

Roadele darwinismului, marxismului şi nihilismului - expresii ale epocii moderne şi creaţiei ale omului modern - au zguduit lumea şi conştiinţele umane. Prin aceste ideologii omul a demonstrat la ce grad de nebunie poate ajunge, dacă  în centrul realităţii numai este considerat Dumnezeu drept Creatorul  omului şi al istoriei.

Nietzsche ne invită, ca şi Mefisto pe Faust, să fim dumnezei în această lume. Căci fructul acestei lumi este duce şi gustos şi supraomul preconizat de el poate gusta fără teamă din toate fructele paradisului pământesc - dar nu toţi oamenii, bineînţeles - ci numai cei convertiţi la anticreştinism şi împărtăşiţi cu sângele dionisiac al noului zeu păgân, care grăieşte prin gura proorocului Zarathustra. Dar, lăsându-se amăgit de astfel de slujitori ai Satanei, omenirea a căzut în capcana nebuniei acestora. Căci, deşi L-a izolat pe Dumnezeu în Cer ca să rămână el stăpân absolut pe pământ, crezând că fără Dumnezeu va fi liber, omul a devenit robul propriilor patimi şi al legilor omeneşti, care i-au complicat cumplit viaţa şi-l conduc la sinucidere.

Paradisul pământesc, promis de Lenin, Stalin sau Hitler - obsesia paranoică a rasei pure fiind, ca şi materialismul marxist, o formă de idolatrie a materiei - s-a transformat într-un infern planetar, fără precedent în istoria omenirii, soldându-se cu milioane de morţi, lagăre de concentrare, camere de gazare şi alte mijloace de exterminare în masă, a căror încoronare au fost bombele atomice de la Hiroşima şi Nagasachi. Milioane de oameni, creaţi după chipul lui Dumnezeu, au fost exterminaţi ca viermii şi ca furnicile, într-un timp record, datorită progreselor remarcabile ale ştiinţei şi tehnicii moderne, care, întunecate de duhul satanist al distrugerii, au confirmat în proporţii industriale pactul de sânge prin care omenirea căzuse în captivitatea omorâtorului de suflete.

Astfel, lumea a descoperit cu groază că raţiunea omului, nu este doar o sursă de fericire, ci şi de cruzime şi fărădelegi, de ură şi de răzbunare, de suferinţe crunte pe care omul le provoacă semenilor săi.

Gândirea modernă a ieşit de sub tutela lui Dumnezeu, a făcut din lumea creată de El scena luptei împotriva tuturor, a concurenţei sălbatice, un mediu din care lipsesc valorile creştine: mila, iubirea şi iertarea, comunicarea şi fidelitatea, iar aceasta în condiţiile aşa-numitei păci. Crezând că va fi om deplin sau că se va afirma ca om fără Dumnezeu, omul s-a dezumanizat, fiindcă, despărţindu-se de Hristos, a fost cuprins de întuneric.

Pentru a ne da seama de consecinţele şi riscurile modernităţii pentru viaţa Bisericii şi cea a omului contemporan, vom pune în evidenţă trei mutaţii principale pe care modernismul le-a introdus în cultura contemporană.

În primul rând, modernitatea a transformat centrul de gravitaţie al lumii de la Dumnezeu la om, astfel că omul se simte atât de autonom în faţa Divinităţii, încât consideră voinţa lui Dumnezeu ca un fel de atentat împotriva propriei lui libertăţi. În această concepţie antropocentristă, omul se realizează prin el însuşi, fără ajutorul lui Dumnezeu.

În al doilea rând, modernitatea a introdus o separaţie artificială între domeniul public şi cel privat, care se manifestă prin tendinţa de a elimina religia din viaţa socială şi de a transforma societatea într-un domeniu rezervat, cu precădere, preo-cupărilor de ordin economic, care îl determină pe om să uite de valorile  spirituale, care îl înalţă spre asemănarea cu Dumnezeu, şi să se lanseze într-o cursă frenetică după bunurile materiale ale acestei lumi, care nu vor fi niciodată capabile să stăvilească setea lui după eternitate.

În al treilea rând, modernitatea a separat omul de natura înconjurătoare şi l-a transformat în stăpânul absolut al naturii, considerând că rolul omului este cel de a impune naturii propriile lui legi, diferite de cele ale lui Dumnezeu, şi de a modela şi exploata natura potrivit dorinţei lui de profit şi dominaţie pământească, ducând la apariţia crizei ecologice contemporane şi putând duce la subminarea vieţii şi existenţei umane.

Adunarea generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Canberra (1990) consideră că modernismul şi secularizarea sunt rezultatul unei fatale erori teologice, care a confundat transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Sa din creaţie. Cu alte cuvinte, Duhul lui Dumnezeu a fost eliminat din creaţie, iar cosmosul, ca şi omul, a devenit autonom[2].

Cu toate acestea, au început să apară semne de speranţă acolo unde ne aşteptam mai puţin, în domeniul fizicii fundamentale, care a depăşit existenţa lucrului în sine şi a relaţiilor mecaniciste dintre lucruri, de cauză şi efect, promovate de fizica clasică. Noua fizică a descoperit că nu există lucruri în sine, ci toate se află într-o relaţie de reciprocitate, pentru a construi acea ordine interioră şi profundă a universului de care vorbeam mai sus. Sigur, există opinia că rezultatele fizicii cuantice pot fi interpretate şi folosite de fiecare, după bunul său plac, aşa cum se şi întâmplă în realitate[3].

Omul nu a fost creat ca să vorbească cu sine însuşi şi să se secularizeze, ci ca să fie partener de dialog al Creatorului său şi inel de legătură între Dumnezeu şi lume, cu rădăcini adânc înfipte în realitatea cosmică, dar şi în cea treimică, ca să transfigureze creaţia în Hristos. În această viziune teologică, lumea nu mai rămâne închisă în ea însăşi, ci deschisă transcendentului, cu toate consecinţele care decurg de aici. Cu alte cuvinte, aceste consideraţii vor să arate că datorită creştinismului s-a trecut de la o concepţie panteistă despre lume, care confundă Divinitatea cu lumea şi teroriza omul prin sacralitatea ei, la o concepţie deistă care desacralizează lumea şi redă omului libertatea faţă de ea.

Dar ce este mai grav în această concepţie deistă care izolează Divinitatea în transcendent, constă în faptul că atribuie cunoaşterii lui Dumnezeu o simplă dimensiune intelectualistă şi face abstracţie de implicaţiile ei morale şi spirituale asupra întregii fiinţe umane, adică atât asupra sufletului, cât şi a trupului. În felul acesta cunoaşterea lui Dumnezeu devine o problemă de ordin teoretic şi speculativ care nu mai interesează poporul.

Autonomia creaţiei ca rezultat al izolării Divinităţii în transcendent a dus inevitabil la autonomia omului şi raţiunii umane faţă de Dumnezeu[4]. Scolastica sub influienţa aristotelică, evidenţiază şi mai mult caracterul autonom al universului printr-o concepţie mecanicistă, bazată pe existenţa lucrului în sine şi pe legăturile exterioare dintre cauză şi efect, care face abstracţie de prezenţa lui Dumnezeu în universul fizic şi fundamentează autonomia lumii în raport cu Dumnezeu. Totuşi, în această concepţie, ordinea supranaturală nu era considerată ca fiind opusă celei naturale, ci avea rolul de a contribui prin graţia divină la perfecţionarea naturii[5].

Epoca luminilor a modificat sensul autonomiei pe care creaţia o avea în teologia apuseană, transformând-o într-o autonomie care neagă existenţa lui Dumnezeu şi calitatea Lui de Creator şi Proniator.

Postmodernismul şi consecinţele sale

- Criza ecologică

Autonomia raţiunii umane, proclamată de iluminism, este rezultatul autonomiei creaţiei faţă de Dumnezeu. Mergând mai departe, în aceeaşi direcţie, putem spune că atât izolarea Dumnezeirii în transcendent cât şi autonomia creaţiei faţă de Ziditorul ei au determinat omul să ia locul lui Dumnezeu pe pământ şi să domine lumea în numele Creatorului. Nestăvilita poftă de putere a fost cea de a face omul asemene  lui Dumnezeu. Astfel fiinţa umană a invocat puterea lui Dumnezeu ca să dobândească o justificare religioasă pentru propriile lui interese, iar această concepţie a fost menţinută în creştinătatea europeană şi americană (de Bisericile apusene) care rămâne şi ea vinovată pentru criza lumii de azi. 

În virtutea poruncii de a stăpânii pământul, omul a crezut că este chemat să impună lumii văzute propria lui ordine. Aşa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei interioară, raţionalitatea creaţiei, tot astfel omul, în calitate de chip al lui Dumnezeu, are rolul să impună lumii ordinea lui exterioară. Acestă tendinţă îşi găseşte expresia adecvată în sistemul kantian după care omul nu este chemat să scotă legile din natură, ci să impună naturii legea sau ordinea izvorâtă din mintea lui în care sunt date aprioric categoriile gândirii (cauzalitate, spaţiu, timp). Este adevărat că datorită acestei ordini pe care omul a căutat să o impună naturii văzute, a reuşit să realizeze un imens progres ştiinţific şi tehnologic care, deşi de multe ori s-a întors împotriva omului (bomba atomică), totuşi a contribuit şi la bunăstarea omului (condiţii civilizate de viaţă, combaterea maladiilor, prelungirea vieţii).

Dar nu este mai puţin adevărat că această ordine pe care omul a căutat să o imprime lumii a intrat în conflict cu ordinea aşezată de Creator la baza întregii creaţii şi a produs imensa criză ecologică, care poluează natura şi omul. „Este îngrozitor să gândeşti, spune Consiliul Mondial al Bisericilor (C.B.E.), că specia umană care a intrat în scena istoriei şi a creaţiei cu numai 80.000 de ani în urmă, atunci când istoria planetei depăşea 4 miliarde de ani, a fost capabilă să ameninţe şi să submineze baza însăşi a vieţii într-o perioadă de 200 de ani, de la începutul epocii industriale”.

Desprinderea omului şi a creaţiei din relaţia lor cu centrul de gravitate dat în Dumnezeu a favorizat explozia unui pluralism religios şi cultural atât de contradictoriu în esenţa lui, încât produce confuzie şi dezorientare în mintea, sufletul şi inima credincioşilor. Aceasta este cauza apariţiei atâtor secte şi curente filozofice care asaltează neîncetat Biserica şi societatea. Progresul spectaculos înregistrat în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei a agravat ruptura dintre om şi Dumnezeu, fiindcă lumea a fost concepută ca o maşină uriaşă care funcţionează fără Dumnezeu.

Asistăm la o reîntoarcere a omului la panteismul precreştin, care închide omul în imanenţa lumii create, fiindcă face abstracţie de transcendenţa lui Dumnezeu. Pe această cale omul, care se simte mândru de cuceririle lui ştiinţifice şi tehnologice, de dominaţia lumii văzute, îşi pierde libertate interioară şi devine sclavul unor forţe iraţionale, spirite şi patimi, care îi transformă viaţa interioară într-un adevărat coşmar şi-l desfigurează din punct de vedere spiritual. 

- Globalizarea şi componentele sale

Dispoziţia pentru apropiere şi comuniune cu semenii este înnăscută omului. Iar aspiraţia spre comuniune la scară mondială constituie cea mai înaltă expresie a predispoziţiei omului pentru apropierea faţă de semeni. Astfel, devine uşor de înţeles ecoul pe care-l găsesc în mulţi oameni teoriile despre unitatea mondială, care apar din timp în timp, şi ideologiile politice, cum ar fi cea care se referă la globalizare, promovată în vremea noastră de „noua ordine” mondială.

Epoca noastră este părtaşă la disputa dintre cele două tendinţe: globalizarea şi autolimitarea. Pe de o parte, se înlătura graniţele şi se unifică lumea, în timp ce, pe de altă parte, se dezvoltă proceduri introvertite şi autolimitări naţionaliste sau naţionale, despre care se credea de multă vreme că s-au diminuat.

În primul rând, globalizarea nu este altceva decât o reînviere a foarte recent apusului comunism. Dacă ideologia comunistă avea în centru colectivul, în detrimentul individului, în noua societate globalizată se are în vedere crearea unei naţiuni universale, în care rolul persoanei este din ce în ce mai neînsemnat.

Cu toate că pare să-i unească pe oameni în exterior sau să favorizeze apropierea reciprocă a acestora, eliminând barierele despărţitoare şi facilitând comunicarea, în realitate, globalizarea duce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul religiilor, la omogenizarea înfăţişării şi comportamentului oamenilor; de fapt, la anihilarea omului ca persoană şi chiar a adevărului însuşi despre persoană. Această ideologie vede lumea ca pe un material omogenizant, nesocotind principiile, valorile şi particularităţile sale, dimpotrivă, consfinţind domnia atotputernică a banului. Globalizarea conduce, astfel, la formarea unui om nou, care nu mai are nimic sfânt.

În al doilea rând, globalizarea favorizează internaţionalizarea violenţei, deschizând calea noilor forme ale crimei organizate, lărgirea prăpastiei dintre bogaţi şi săraci, exploatarea celor slabi, exterminarea celor nedoriţi, conducând la pierderea sensibilităţii oamenilor din societatea contemporană.

Anastasios Yannoulatos remarcă faptul că „eforturile de apropiere şi coordonare internaţională, care semănau întru început unei ploi binefăcătoare care fertilizează lumea întreagă, acum se dezvoltă în furtuni şi inundaţii care ameninţă fiecare colţ al pământului cu puhoaie năvalnice” [6].

Prăpastia dintre statele bogate şi cele sărace se adânceşte, întrucât cele sărace devin sursă de materie primă pentru cele bogate, devin mediu de exploatare, şi totodată piaţă de desfacere, iar forţa de muncă migrează tot mai mult dinspre ţările sărace spre cele dezvoltate. Pe de altă parte, creşterea masivă a consumului de bunuri duce la o exploatare iraţională a resurselor naturale, având consecinţe catastrofale ireversibile în plan ecologic. De asemenea, este limitată puterea instituţiilor democratice în statele care nu sunt în top din punctul de vedere al dezvoltării economice. Acestea sunt obligate să acţioneze conform directivelor altor centre internaţionale sau unor curente mondiale.

Globalizarea, promovată de noua ordine mondială, constituie numai o înşelătoare faţă a universalităţii. În timp ce pare că-i uneşte pe oameni în exterior sau că favorizează apropierea reciprocă a acestora, că elimină barierele despărţitoare dintre ei şi facilitează comunicarea, în realitate îi aduce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul religiilor, la omogenizarea înfăţişării şi comportamentului omului, la americanizarea modului de viaţă. Punctul culminant al acestui proces negativ este anihilarea omului ca persoană şi chiar a adevărului însuşi despre persoană[7].

- Va urma -

---------------------------------------------
[1] Citirigă, Pr. Conf.Dr. Vasile, Taina omului şi tragedia lui în epoca postmodernă, în „Ortodoxia”, nr. 3-4, anul LVII (2006), p. 33-34.
[2] Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p.15.
[3] Ibidem, p.8.
[4] Idem, Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, în “Studii Teologice”, nr. 1-3, anul XLVI (1994), p.37.
[5] Sterea, Pr. Conf. Tache, Secularizarea şi crizele contemporane, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LX (2003), p.18.
[6] Yannoulatos, Anastasios, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 217.
[7] Mantzaridis, Prof. Georgios, Globalizare şi universalitate, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002,p.6.