Noi şi pădurea

Nu mai ţin minte cum arătau pãdurile de pe aici pe vremea când eram mai mult daci şi mai puţin…ce om mai fi. Mă uit, însã la cum arată acuma. Oare ce le-o fi făcut să ajungă aşa? Pe vremea aia, pădurile erau alcătuite din copaci care înţelegeau să se lase sacrificaţi pentru a deveni baraje în calea năvălitorilor, sau adăposturi pentru cei care îngrijeau pădurile, sau plute. Sigur, acceptau ei să devinã şi lemne de foc, dar atunci se revolta ceva în ei astfel că, dacă le picai în flăcări, te cam prăjeau. Dar acum? Acum, după ce au trecut pe aici ba romanii, ba hunii, ba leşii, ba ruşii, ba grecii, ba turcii, iar ruşii, apoi nemţii şi iar ruşii, iar acum au venit, în sfârşit, şi americanii, acum, zic, cu ce păduri ne-am ales?

Dacă te uiţi mai atent vezi că mai sunt câţiva copaci scorburoşi, din care nu prea mai poţi scoate nimic, iar restul copacilor sunt din ăia din care nu se pot face decât… cozi de topor. Iar ăştia nu fixează nici solul, nu ţin nici torenţii de ape, nu fac nici umbră şi nici măcar nu dau frunze care să îngraşe solul. Ăştia doar cad peste tine când ţi-e lumea mai dragă. Încerci să te adăposteşti lângă unu şi te trezeşti descoperit. Dacă vrei să-ţi faci acoperiş din el, te trezeşti că-ţi plouă-n casă. Plutã? Fii prudent, cã te duci la fund cu pluta fãcutã din ei când nici nu te aştepţi! Lemne de foc? Pãi îţi scot ăştia un fum de nici nu mai poţi respira. Cozi de topor, atât se poate face din ei. Și, uneori, şi beţe d-alea pentru steaguri. Beţe care, după defilare, sunt folosite la cotonogirea „ălorlalţi”. Cam asta s-a ales din pãdurile dacilor, acuma când noi am devenit… ce-om fi devenit.

Cu pantalonii rupţi în fund

Nu ştiu de ce, dar pe mine mama m-a purtat în pantaloni scurţi până prin clasa a V-a. Inclusiv iarna. Singura deosebire între restul anotimpurilor şi iarnã era aceea că iarna îmi punea ciorapi lungi. Pe vreme aceea, uniforma şcolară nu era cu pantaloni lungi şi „veston”, ci era cu şorţ care nu te obliga să ai pantaloni lungi. Primii pantaloni lungi mi i-a adus „Moş Crãciun” pe când eram în clasa a V-a. Erau aşa zişii „pantaloni pană”. În chiar ziua de Crăciun i-am îmbrăcat şi am plecat la săniuş. Iar acolo, la prima căzătură, i-am rupt în fund. Şi acuma, când îmi amintesc, mi se face inima cât un purice de frică. De frica pe care am trăit-o atunci. Cum să mă duc acasă cu pantalonii noi rupţi?!? Aşa de frică mi-era încât am amânat plecarea spre casă până seara, târziu, când n-am mai putut rezista frigului şi foamei. Iar acasă, nu am mai luat binemeritata papară pentru pantalonii rupţi de noi, ci am fost beştelit pentru întârzierea cu care m-am întors.

De-abia acuma îmi dau seama ce descoperire am făcut eu atunci, dar pe care n-am ştiut să o folosesc. O vând alţii, acuma, pe post de „consultanţã politică”! Ce anume am descoperit eu atunci? Am descoperit cum poţi înlocui un scandal cu cauze reale, care ar trebui să se lase cu „papară” binemeritatã, cu altul, nesemnificativ, dar care maschează motivele pentru care ai fi meritat „papara”.

Acuma, dacă mă uit la politicienii de azi, stau şi mă-ntreb dacã şi ei or fi avut pantalonii rupţi în fund. Deşi, ca să fiu sincer, impresia mea este că ei şi-i rup aproape în fiecare zi. Altminteri, nu se explică cerbicia cu care lansează aproape zilnic scandaluri cu care se maschează mârşăvii reale.

P.S. Mă aștept ca tovarășii supraveghetori să raporteze comandantului lor suprem: „Șefu, ia uitați la ăsta, a zis că v-ați rupt pantalonii-n fund și că, dacă vă bagă pe foc, faceți fum”.