IV. „Contribuția personală" la schimbarea situaţiei de la Uniunea Scriitorilor, în anul 1987

În multe emisiuni, interviuri, biografii, ale lui V.M., se subliniază participarea sa activă la fondarea Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia (M.E.N.), la întrunirile de la Uniunea Scriitorilor din Moldova (U.S.M.), încă din 1987. Întreb, chiar dacă știu răspunsul, cum putea el să participe la începuturile acelor evenimente epocale, în timp ce conducea o secție la Muzeul Regional Moscova. Mai mult, cererea de intrare în rândurile U.S.M. a completat-o abia pe 17 februarie 1988 (carnetul de membru al U.S.M. nr.15790 din 30 mai 1988), completând și semnând un formular cu pseudonimul „Matei", indicând și numele său de familie, Maticiuc, și încheindu-l cu o semnătură ministerială făcută cu litere chirilice, la vârsta de 29 de ani, el lăudându-se de multe ori că scrie și citește cu litere latine, de la vârsta de patru-cinci anișori (având astfel de calități la o fragedă vârstă nu pricep de ce a mers în clasa I-a doar la vârsta de 7 ani și 5 luni?). Mai zicând că în 1987 U.S.M. l-a recomandat pentru responsabila funcție de reprezentant la secretariatul Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S., uitând că la acea vreme nici nu era încă membru al U.S.M. Putea fi oare recomandat să reprezinte U.S.M.-ul la Moscova fără să fie membru al acestei organizații? Dar dacă nu putea fi recomandat și totuși a ajuns acolo (tot așa cum a ajuns în Cuba, la Academia Română sau la I.C.R. Chișinău, un sfert de secol mai târziu), apare fireasca întrebare: cine, de ce și cum l-a instalat în acea funcție, fiind cică alungat din doctorantură pentru naționalism și antisovietism?... În plus, acest înfocat „naționalist antisovietic" căpătuindu-se și cu un apartament cu două camere în centrul metropolei sovietice. În alte informații publicate, dânsul zice că acesta a fost un apartament cooperatist care, după cum știm bine, costa enorm ca să-l poată cumpăra un tânăr sărac, lipit pământului, cu nicio rublă de acasă și cu „cel mai mic salariu din sistem" în doar doi ani de activitate la Muzeul Regional Moscova.

Am reușit să studiez mai multe documente despre evenimentele istorice de la U.S.M. din anii 1987-1988 și pot spune cu exactitate că atât pseudonimul „Matei", cât și numele Maticiuc lipsesc cu desăvârșire printre cele ale protagoniștilor evenimentelor de la USM. Numele lui nu figurează nici printre cei 26 de vorbitori la plenara U.S.M., din 30 octombrie 1987, dar nici printre cei (tot) 26 de vorbitori la următoarea Adunare a scriitorilor din Moldova, pe 28 mai 1988. Nici în stenogramele acelor adunări, sau măcar în listele personalului tehnic care a deservit ședințele, numele lui V.M. nu a fost de găsit. Într-o altă declarație, mai rezervată, a lui V.M. se menționa: „În aprilie – mai 1987 mi-am adus şi eu modesta contribuţie la schimbarea situaţiei la Uniunea Scriitorilor din Moldova". Deoarece V.M. n-a fost participant la ele, de unde să știe că istoricele evenimente din „aprilie-mai 1987" au avut loc tocmai ...în luna octombrie a aceluiaș an?

La acea plenară a conducerii U.S.M. din 30.10.1987 a sunat pentru prima dată un apel-bombă către conducerea comunistă a R.S.S.M., al prozatorului, dramaturgului, publicistului moldovean de mare valoare și curaj, Alexei Marinat, născut în satul Valea Hoțului din Transnistria, azi Ucraina, apel în care vorbitorul sublinia: „În satul meu, dar și în întreaga Republică Autonomă Moldovenească, până la război era în vigoare alfabetul latin, care „îmbrăca" de minune limba moldovenească, chiar așa primitivă cum era ea, folosită de noi pentru scriere și comunicare. Cred că pierdem o șansă unică pentru ieșirea noastră pe o arenă mai largă... Cu atât mai mult, că de alfabetul latin se folosesc trei republici sovietice, care nici măcar nu fac parte din grupul limbilor romanice. Dar pentru noi, fiind națiune latină, alfabetul latin nu ne este străin. Decideți, tovarăși conducători ai republicii! Avem doar de câștigat". Alexei Marinat a fost chiar primul vorbitor la acea Plenară, după raportorul Ion Hadârcă, încă nefiind publicat în revista „Nistru" articolul istoric „Veșmântul ființei noastre" de Valentin Mândâcanu (martie 1988) și „Scrisoarea celor 66" din săptămânalul „Învățământul public" (17.09.1988), minunatele articole pe teme ecologice din „Literatura și arta", care în anii de grație 1987 și 1988, au pornit marea bătălie pentru Limba noastră cea Română. Alexei Marinat, a fost Omul și Eroul, trecut prin malaxorul Gulagului, cel care cu adevărat a meritat să fie decorat, fiind încă în viață, sau post mortem, de către președintele Băsescu cu cele mai înalte distincții ale Statului român și nu puzderia de semnatari (care atunci frecventau grădinița de copii) ai unei nevinovate sesizări la Curtea Constituțională privind Limba Română!

V.M., care-și făcea semnătura cu litere rusești, spune într-o emisiune că a venit de la Moscova, ca împreună cu „grupul celor patru" (sic!), să-l sfătuiască pe Alexei Marinat, „care nu avea ce pierde", să inițieze această luptă? Halal de așa sfătuitor... Numele lui V.M. nu figurează nici printre cei 41 de membri ai Sfatului Mișcării Democratice pentru Susținerea Restructurării, propuși de către Adunarea intelectualității de creație și științifice din capitală (Grupul de inițiativă), care a avut loc pe data de 3 iunie 1988, el zicând că a stat la baza Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia. Cum poate „curajosul" de azi să se laude cu fondarea M.E.N., dacă el nu a scris atunci nici mai târziu măcar un articolaș în sprijinul limbii române și alfabetului latin și n-a avut curajul să semneze cel puțin Scrisoarea deschisă (17.09.1988) a celor 66 de intelectuali în favoarea oficializării limbii române și a revenirii ei la alfabetul latin?

Iată ce zicea unul din puținii noștri bărbați de mare curaj, unul din adevărații inițiatori ai Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, regretatul patriot Andrei Vartic, la Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din Moldova, pe data de 28 mai 1988, rostită ca și majoritatea dintre luările de cuvânt în limba rusă, pentru cei câțiva participanți la Adunare sosiți de la Moscova: „Пришло время сделать то, что сделали все люди, которые верят в перестройку... Пришло время создать в Молдавии Демократическое движение в защиту перестройки. По-моему, мы сделаем большое преступление против молдавского народа, против перестройки, если уйдем отсюда без создания координационного фронта. Это самое большое требование времени... Не надо ждать ни одной минуты... Надо действовать быстро, надо действовать сегодня". Această chemare a lui Andrei Vartic pentru crearea neîntârziată a unui front comun în sprijinul Perestroicii lui Gorbaciov a dat startul înființării Frontului Popular din Basarabia ocupată de ruși.

Peste șase zile, la 3 iunie 1988, tot în sala mare a USM, în cadrul unei adunări a intelectualității, a fost constituit „Grupul de inițiativă al Mișcării Democratice pentru susținerea restructurării", care peste un an de zile, pe 20 mai 1989, s-a transformat în legendarul Front Popular din Moldova (F.P.M.). Abia la acest congres de constituire a F.P.M. V.M. a nimerit în Sfatul F.P.M., ca poet și secretar al „Societății de cultură moldovenească din Moscova" (sic!, de ce nu în calitatea cu care se lăuda - de „înalt" reprezentant al U.S.M. la Uniunea Scriitorilor din U.R.S.S.? - n.n.). După cum se știe, la prima ședință a Sfatului F.P.M. din 20 mai 1989, imediat după congres, a fost ales Comitetul executiv al Sfatului F.P.M. în următoarea componență: Ion Hadârcă, Nicolae Costin, Andrei Țurcanu, Gheorghe Ghimpu, Pavel Gusac, Iurie Roșca, Iurie Plugaru, Anatol Șalaru, Mihai Ghimpu (Proces-verbal nr.1 al Sfatului F.P.M. din 20 mai 1989). V.M. n-a fost ales în Biroul Permanent chiar dacă soția sa menționează în biografia lui că: „este membru în Consiliu și în Biroul Permanent, purtător de cuvânt al formațiunii". V.M., într-adevăr, poate fi găsit doar în lista „purtătorilor de cuvânt", a celor care vor stenografia ședințele Sfatului F.P.M., deşi era încă antrenat în diverse activități în metropola sovietică.

În aceeași ordine de idei ne întrebăm: cine-i autorul primului Apel al F.P.M. „Către cetățenii R.S.S.M.", adoptat la Congresul I de constituire a F.P.M., din 20 mai 1989, în care negru pe alb se menționa: „Scopul nostru nu este obținerea puterii politice și de stat în republică, ci obținerea suveranității economice, sociale și culturale a R.S.S.M. ca stat egal în cadrul U.R.S.S., organizarea și activizarea maselor în vederea exercitării reale a voinței poporului și creării condițiilor necesare promovării libertăților democratice"[6]. Cum așa: „ca stat egal în cadrul U.R.S.S."?! Cine oare a propus acest deziderat „stringent" al M.E.N., atunci când la manifestările din Piața Biruinței și cele de la Teatrul de vară, deja flutura un uriaș placat de vreo zece metri pe care era scris cu majuscule „UNIRE!"? Să fi fost oare acel autor „naționalistul și antisovieticul" purtător de cuvânt?

La 31 august 2015, de Ziua Limbii Române, în Grădina Publică „Ștefan cel Mare" din Chișinău, V.M. s-a lansat într-un nou discurs public mincinos, în care vorbitorul a indicat un nou termen al venirii sale din „surghiunul" de la „Noul Ierusalim", în decembrie 1986, ca împreună cu „grupul celor patru" să-i dea indicații lui Alexei Marinat, să iasă la tribuna Congresului U.S.M., să ridice problema alfabetului latin. Reamintesc: întradevăr Alexei Marinat a făcut acest lucru numai că un an mai târziu, pe data de 30 octombrie 1987, și nu în decembrie 1986, la indicația prețioasă a lui V.M. și a „grupului celor patru", grup care n-a existat vreodată.

V. „Dublu academician" cu trei doctorate neterminate

Despre păcatul pastișatului în opera poetului V.M. s-au scris pagini întregi de ziare și niciunul din autorii acelor pagini nu a fost chemat în instanță. Pentru mine este suficientă concluzia poetului George Meniuc expusă acum trei decenii, pe care am văzut-o în manuscris pe data de 12.12.2007 în biroul regretatului poet Anatol Ciocanu de lângă Sala cu cămin a Uniunii scriitorilor, și publicată în 2010 în cartea „George Meniuc: Pagini de corespondenţă", apărută sub egida Muzeului Literaturii Române „M. Kogălniceanu" din Chişinău. Iată ce-i scria G. Meniuc la Moscova lui N. Romanenco, pe data de 6 iulie 1986: „Un tânăr, Matei Valeriu, mi-a trimis un manuscris. Versuri. ÎI cunoşti, ai relaţii cu el. Manuscrisul arată cum nu trebuie să înceapă un literat. Ba mai mult. Am rămas cu impresia că el n-are talent, scrie sec şi-l pastişează pe Nichita Stănescu, fără a poseda ceva, o trăire şi gândire a sa. De obicei, aşa încep grafomanii, încât nu mai ştii cum să scapi de ei"[7].

Două luni mai târziu Meniuc din nou îi scria lui Costenco: „A trecut pe la mine Matei ca să-şi ia manuscrisul. Părerea mea despre debutul său ţi-am trimis-o în copie. El a venit la mine „numai pentru cinci minute" (pentru că îl aştepta sora, în altă zi n-a binevoit să vină). El n-are vocaţie, poet n-are să fie niciodaţă, dar cu manuscrisele lui are să umble pe la Uniune şi redacţii. Îi trebuie biletul de scriitor în buzunar. Ştiu că îl simpatizezi, îl susţii, îi telefonezi şi la Chişinău. Mie mi-a lăsat o impresie negativă [...]"[8]. Nici viitoarea carieră a lui V.M. n-a fost trecută cu vederea în acea corespondență: „În ce priveşte cine îţi va lua locul la Uniunea Scriitorilor (din U.R.S.S. - n.n.), chestiunea mă lasă indiferent. Eu poate voi mai trăi un an-doi şi alte probleme mă preocupă. Un Valeriu Matei sau altcineva, ce importă! În tânărul acesta (după părerea mea, f. capabil) am observat un tupeu neplăcut, asta o să-l ajute să ajungă departe! El nu e unicul, mai sunt şi alţii pentru care modestia nu-i acceptabilă..."[9]. Aici e de menționat sau chiar de subliniat că redactorul sau redactorița cărții de corespondență, sau poate machetatorul cărții la tipografie, a procedat necinstit, „redactând", exact ca în prefața lui Vieru: după părerea mea, f. capabil (așa-i publicat în cartea de corespondență), ceea ce ar însemna că este părerea lui Meniuc, pe când în scrisoarea-document găsim alt sens: după părerea ta, foarte capabil, adică după părerea lui Costenco. Cuvintele de mai departe despre tupeul neplăcut confirmă concluzia mea.

Pe tema pastișatului cei interesați de istoria literaturii române din Basarabia se pot documenta din următoarele surse bibliografice:
1. Tiberiu Manolache. Ne-„Facerea" Poemelor. („Sfatul Țării", 5 februarie 1994);
2. Andrei Hropotinschi. Scriitorul total Valeriu Matei(1). „Moldova Literară", 21 august 1996;
3. Andrei Hropotinschi - Tiberiu Manolache. Scriitorul total Valeriu MATEI (2). „Moldova Literară", 4 septembrie 1996;
4. Emilian Galaicu-Păun. „Carte (de recitire), cinste cui te-au scris". Emilian Galaicu-Păun. Poezia de după poezie. Ultimul deceniu. Editura Cartier. Chișinău, 1999, p.128-132;
5. Mircea V. Ciobanu. Despre polemici, CV-uri şi subsolurile Lubiankăi. Jurnal de Chișinău, 7 decembrie 2012; 6. Stan Escu-Cimbirschi. Texte alese hazardat, interpretări personale, subtilități subversive[10].
Și unica piesă a lui V. M., „Prologul" (semnată și de S. Saca ), a fost dovedită ca pastișă după opera lui Radu Boureanu. Cu toate acestea, lucrarea dată a avut parte și de o cronică favorabilă scrisă de criticul Mihai Cimpoi, și publicată în ziarul „Moldova socialistă" din 9 decembrie 1987, după care a mai urmat o recenzie, a Angelinei Roșca, publicată în revista „Nistru", nr. 11, 1988, p.155, în care se sublinia: „Se întâmplă lucruri paradoxale. Oamenii sunt într-atât de însetați de istoria Patriei lor, încât sunt gata să aplaude până și la un spectacol ca „Prologul", care n-are nimic comun nici cu istoria, nici cu arta"... Dacă ar fi să-l credem pe V.M. el s-a lăudat într-un interviu pentru săptămânalul Alianța Moldova Noastră, din 25.08.2006, că a mai scris o piesă sugerată de învinuirea lui Grigore Eremei că V.M. i-a sustras agenda atunci când i-a cotrobăit cabinetul pe 23 august 1991. Iată ce spunea V.M.: „Acesta mă acuza de faptul că în acea zi de 23 august eu i-am sustras, chipurile, agenda. M-am gândit: Eremei deținea toată puterea pe care ar putea-o avea vreodată un om și din toate acestea el dorea să-și recupereze doar agenda... Nimic de zis: era o idee minunată pentru o piesă despre un tiran! Și eu am scris-o, lucru pentru care îi sunt recunoscător până azi lui Eremei"). Am îcercat să găsesc și să parcurg și eu acea piesă despre presupusul dictator Grigore Eremei dar n-am avut acest noroc: piesa dată n-a văzut-o nimeni și, se pare, nici n-a fost scrisă...

Nu doresc să intru mai adânc în aceste ape poetico-dramaturgice, totuși, mă voi referi la un caz elocvent în acest sens și pe care nimeni nu l-a observat. În luna iunie a anului 1991, Parlamentul de la Chișinău a organizat o conferință internațională cu tema „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia", unul dintre organizatori era însuși V.M. După acea conferință s-a publicat o carte intitulată „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia. Culegere de documente", Chișinău, Editura Universitas, 1991. V.M. semnase pentru această carte o prefață de două pagini, text pentru care își atribuise drepturile de autor. Dar cartea mai consta și din 42 de documente selectate, traduse și redactate de istoricii Ion Șișcanu și Vitalie Văratec. Ei își atribuiseră dreptul de autor la acest compartiment. Numai că atunci când V.M. și-a înaintat candidatura la titlul de membru de onoare al Academiei Române a uitat să specifice acest lucru, atribuindu-și dreptul la întreaga carte. Mai mult, peste 21 de ani de la acea conferință, în anul 2012, V.M. a reeditat acea carte (trecând pe primul loc numele lui Ribbentrop), cu titlul „Pactul Ribbentrop-Molotov și agresiunea sovietică împotriva României. Culegere de documente (1939-1991)", la editura ploieșteană Libertas, incluzând în ea încă vreo 16 documente pe lângă cele 42 din prima ediție și 10 caricaturi cu Hitler și Stalin din presa vremii și a lumii.

Volumul include și Declarația de Independență a Republicii Moldova, probabil pentru a ne aminti cine pretinde că este autorul acestui document epocal, dar și pentru ca volumul cărții să pară mai mare. În această ediție, pe foaia de titlu se menționează: „Selecția, traducerea și îngrijirea textelor, prefață și note de V.M., membru de onoare al Academiei Române", astfel, drepturile de autor aparținând, evident, doar unuia dintre autorii din anul 1991, acesta fiind nimeni altul decât V.M. Au rămas cu buzele umflate, Ion Șișcanu și Vitalie Văratic sau, poate, cedarea acestor drepturi le-a fost răsplătită cu generozitate? Nu se știe însă cât vor costa aceste drepturi, atunci când deținătorii lor din 1991 vor descoperi acest furt intelectual, cartea fiind de negăsit în bibliotecile și librăriile din Republica Moldova, este ascunsă de public pentru ca să nu iasă la iveală acest furt intelectual (Probabil din aceleași considerente, și alte cărți semnate de V.M. nu sunt de găsit nici în librării, nici în biblioteci).

E de menționat, de asemenea, că în iunie 1991 V.M. a adunat de la participanții la acea conferință comunicările lor, amăgindu-i că Parlamentul de la Chișinău va finanța publicarea lor într-un volum. Nici azi, după 25 de ani, volumul promis nu a mai văzut lumina tiparului și nici măcar comunicările nu li s-au întors autorilor. Am așteptat și eu să apară acest volum ca să-mi împrospătez memoria cu prețioase informații de la conferință, în primul rând cu cele din comunicarea marelui nostru istoric și patriot, prof. Gh. Buzatu, care a așteptat 22 de ani, până în ultima clipă a vieții sale, volumul promis sau măcar textul comunicării sale la conferința de pomină. Marele patriot a plecat la Domnul fără a-și vedea publicată comunicarea, iar „micul organizator" de pe Bâc își trăiește viața în alte interminabile și rentabile promisiuni. Și retipărirea la Chișinău a volumului ieșean al lui V.M., „Elegiile fiului risipitor", cu titlul „Cruciada Balcanică", poate fi considerată ca un autoplagiat, ambele ediții având același număr de pagini și, practic, aceleași poezii (doar 40 de poezii noi, 10 la sută, din circa 400 inserate în volum, 360 fiind preluate din „Elegiile fiului risipitor"), modificată fiind doar foaia de titlu pe care apare editura chișinăuiană, „Mesagerul", proprietate privată a familiei Matei, în loc de editura ieșeană, Princeps Edit. La Salonul Internațional de Carte din anul 2015, organizat de Biblioteca Națională a Republicii Moldova, V.M. a prezentat o nouă carte autoplagiată, întitulată Ecuațiile disperării, apărută la Editura bucureșteană Tracus Arte, carte premiată de către Ministerul culturii, condus de consăteanca soției sale. Această carte „nouă" cu poezii istorice, include doar trei poezii nepublicate până acum, din totalul de 174 de poezii. În ultimii cinci ani, 2010-2015, V.M. a tipărit trei cărți (2010, 2013, 2015) cu aceleași poezii, trei cărți autoplagiate și toate premiate...
- Va urma -
------------------------------------------
[6] ziarul Deșteptarea, nr.1, p.1. Chișinău, 20 mai 1989).
[7] p. 359-360.
[8] p.363.
[9] p.364.
[10]vezi:http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/investigatii/1690/texte-alese-hazardat-interpretari-personale-subtilitati-subversive/