Investigația a fost finalizată la sfârșitul anului 2015. În rezultatul acesteia au fost developate zece pete albe în biografia trucată a lui Valeriu Matei. Ele, desigur, sunt mai multe, dar mai mărunte. Pentru a le developa pe toate ar trebui să scriu o carte. Doar interviul din 31.03.2002 cu „navetistul de la transporturi" din perioada doctoratului ieșean al „navetistei de la filologie" ar ocupa multe zeci de pagini. Sperăm însă că și acestea sunt suficiente pentru a înțelege ce hram poartă acești promotori ai românismului de paradă, acești români mascați și totodată... „luptători înverșunați pentru idealul reîntregirii Neamului Românesc", unul dintre ei fiind protagonistul investigației noastre. Publicarea investigației, însă, am tot amânat-o, sperând că Valeriu Matei își va lua o pauză ca să-și tragă sufletul, și ca să ne lase și pe noi să facem același lucru. Mai mult, chiar îmi doream să nu fie nevoie de publicarea ei ca să rămân doar cu plăcerea primei mele experiențe de investigație jurnalistică, la aproape șapte decenii de viață, dar n-a fost să fie. Valeriu Matei s-a lansat cu noi discursuri radiofonice și publice mincinoase, cum ar fi cel din emisiunea de la V.B. (26 decembrie2015) în care protagonistul a luat-o din nou razna, declarând că în cele 365 de zile și nopți ale anului 2015 cei patru angajați ai I.C.R.-ului chișinăuian au realizat 360 de acțiuni culturale, în mediu câte una pe zi, sau câte 90 pe cap de I.C.R.-ist (statistici umflate, exagerate, de tot!!!, adevărată „ocikovtiratelstvo" - noțiune inventată în 1983 de Andropov). S-ar părea că cei patru angajați de la I.C.R. nu au nici sâmbete, nici duminici, nici concedii, nici zile de naștere sau onomastice, nici mese de pomană și nici copii/nepoți de educat etc. Cum să nu te întrebi pentru ce întreținem noi cu milioane un minister al culturii, dacă cei patru angajați I.C.R.-iști realizează mai multe acțiuni culturale decât întreg Ministerul moldovean al culturii? Scriitorul Ion Anton a și menționat la înmânarea premiului „Grigore Vieru-2016" că I.C.R.-ul moldovean „este cel de-al doilea Minister al Culturii, dacă nu chiar primul, de când în fruntea instituției a venit scriitorul Valeriu Matei" („Literatura și arta", 21.04.2016).

Adăugăm aici și plictisitoarele „momente poetice" din ultimul an, cu poezii proprii citite cu vocea răgușită la Vocea Basarabiei, indicând obligatoriu și anii când au fost scrise, subliniind îndeosebi perioada de „luptă eroică" cu imperiul răului în „surghiunul" din Noul Ierusalim... O noutate absolută fiind și participarea lui Valeriu Matei, în calitate de artist al scenei, de Ziua culturii române, la un spectacol-parodie la legendarul Cenaclu Flacăra fondat și condus cândva de regretatul poet Adrian Păunescu, în care „artistul nostru" a recitat, a fluierat, a cântat până și-a pierdut vocea. Și pentru că bani pe contul I.C.R.-ului mai erau, la 21 aprilie, „ministrul celui de-al doilea minister al culturii" a organizat la Teatrul poetic A. Mateevici un nou spectacol poetic cu genericul „Vecernie Regală". (Și pe 14 ianuarie curent a avut loc un spectacol cu acest generic uimind cele câteva zeci de spectatori veniți la Teatrul A. Mateevici din Chișinău). Dar cele două ore de viol informațional, ore de autolaude și minciuni inimaginabile, ale emisiunii din 9 aprilie 2016 (cu înregistrări de la întâlnirea din 29 martie 2016, cu elevii Gimnaziului din Dumbrăvița, Sângerei), au pus punct la toate. Protagonistul s-a lăudat că el ne-a desprins de imperiul răului numit U.R.S.S., la tratativele de la Novo-Ogoryovo, în 1991, contrazicându-și cuvintele menționate puțin mai sus: „Noi nu am cucerit independența - ea ne-a fost oferită de către Rusia (poate la cerința lui Valeriu Matei? - n.n.)...)". Amintim că la acele tratative au participat delegațiile doar a nouă republici sovietice: Federația Rusă, Ucraina, Belarus, Kazahstan, Uzbikistan, Azerbaidjan, Tadjikistan, Kârgâzstan, Turkmenistan, fără Republica Moldova. Oare din care delegație a făcut parte „desprinzătorul" nostru de imperiu la acele tratative?

Tot în acea emisiune Valeriu Matei și-a șters picioarele de memoria celui mai mare rapsod basarabean din perioada ocupației sovietice, Nicolae Sulac. I.C.R.-istul cică a dorit la un moment (cine l-ar crede?) să finanțeze editarea unui C.D. cu muzica lui Nicolae Sulac, dar cât n-a dorit el de mult n-a putut selecta 12 din sutele de cântece interpretate de rapsod pentru a-i edita un C.D. Zicea că n-a descoperit nicio perlă folclorică autentică în afară de cântece de tipul „Frumoase-s nunțile-n colhoz". Așa să fie oare? Valeriu Matei bun la toate încă n-a înțeles cine a fost Sulac pentru basarabeni în perioada ocupației sovietice, n-a înțeles că piesele de autor interpretate de Sulac demult au devenit folclorice, inclusiv cele colhoznice, și nu vor putea fi șterse din memoria colectivă. Dacă poeziile lui Valeriu Matei sunt mai bune ca cele pe care le cânta Nicolae Sulac, cum de nu s-a găsit un compozitor să compună măcar un cântecel asemănător celui interpretat de Sulac despre nunțile colhoznice? Are el, Valeriu Matei, vreo poezie cu o încărcătură emoțională de nivelul celei întitulate „Pe pământul nostru drag" sau „Așa-i viața omului" și câte altele?

Oare nu-i era mai ușor lui Valeriu Matei să recunoască cinstit că și azi continuă să se răzbune pe regretatului rapsod și pe fiica sa, Doinița, care i-au încurcat să pună mâna pe întreaga clădire de pe strada Alexandru cel Bun 42 (nu doar pe cei 320,1 m.p.), în care și-a dat obștescul sfârșit fostul Partid al Forțelor Democratice pe care el l-a condus până nu l-a văzut înmormântat iar clădirea privatizată? (Această privatizare fiind poate și motivul lichidării partidului?). O altă noutate deocheată anunțată de Valeriu Matei în emisiune a fost „descoperirea" variantei a opta a textului Declarației de Independență a Republicii Moldova, pe care chipurile tot el a scris-o (ca și pe celelalte șapte) în noaptea din preziua proclamării Independenței, în realitate existând o singură variantă de text, pe care n-a scris-o pretinsul autor, ci, în primul rând, Aurel Preda, invitat de la București. Acestea au fost penultimile picături, care au umplut paharul răbdarii mele și care mi-au definitivat decizia de a publica, cu prima ocazie, rezultatele chinuitoarei investigații, truda care mi-a răpit prea mult timp pe care-l puteam folosi mai productiv, pentru realizarea altor proiecte frumoase românești.

Nici în Sâmbăta Mare, la emisiunea din 30 aprilie 2016 (cu reluare a doua zi, de Paști), Valeriu Matei nu și-a lăsat radioascultătorii să se pregătească în voie de noaptea Învierii și să serbeze Paștele, transmițându-le înregistrarea radiofonică a întâlnirii din 26 aprilie a „dublului acad." cu gimnazienii din satul Mirești-Hâncești și vernisarea expoziției „George Călinescu - scriitor, istoric şi teoretician al literaturii române". În pauzele dintre povestirile sale despre opera și personalitatea marelui critic și istoric literar le punea copiilor pe urechi noi kilograme de macaroane, uitând (?) că emisiunea va fi transmisă în Sâmbăta Mare, iar în reluare chiar în Ziua de paști. Din emisiunea dată am mai aflat o noutate absolută, precum că Valeriu Matei „a avut prilejul să studieze la Biblioteca Vaticanului documente străvechi din istoria românilor în latină și în greaca veche", limbi pe care încă nu le posedă ca și germana sau engleza în timpul „studierii" documentelor din dosarul Pactului Ribbentrop-Molotov... Și aceste descoperiri m-au convins a câta oară că boala asta leac nu are, boala sacului cubanez plin cu minciuni și laude având un singur leac, o singură metodă posibilă de tratament: transplantul de celule sănătoase în creierul cu celule mincinoase, o operație ușoară și eficientă. Operația dată se numește scoaterea la suprafață a adevărului din ascunzișurile întunecate ale politicului moldovenesc infect, făcând investigații jurnalistice serioase și punerea lor la dispoziția cetățenilor plătitori de impozite, dar și a protagoniștilor acestor investigații, pentru o mai bună învățătură. Anume acesta a fost scopul investigației mele jurnalistice, ea fiind prima în viața mea, și la care am muncit ani de zile și nopți de insomnie, fiind convins că (scuze, mă autocitez!): ele sunt „necesare pentru binele lui, pentru binele nostru, în ajutorul unor critici și istorici literari, onești și obiectivi".

Trebuie să recunoaștem că cele două calități ale lui Valeriu Matei, cea de bun orator având și o bună memorie, i-au făcut pe unii, dar l-au făcut și pe el să creadă că-i atins de geniu. (Spunea cândva un coleg de partid, mai călit, într-un cerc mai restrâns, despre alți doi din colegii săi mai tineri: „Nu cred că oamenii care posedă astfel de calități pot rămâne neobservați de anumite organizații, autohtone sau străine". „Călitul" a spus mai multe atunci dar subiectul acestui material fiind altul ne oprim aici!). Numai că aceste două calități fiind exploatate la maximum de purtătorul lor în scopuri egoiste, de căpătuire, i-au jucat festa. Să recunoaștem și că saltul fulminant al lui Valeriu Matei, a fost posibil cu sprijinul lui Mircea Cosma, fostul președinte al organizației județene Prahova a P.S.D., fost președinte al C.J. Prahova, azi condamnat penal, la opt ani, punând pe tapetul penal și ambii săi copii, Vlad și Andreea, tot pentru corupție, nemaiîntâlnită la copiii altor politicieni (cică legendara ordonanță nr.13 îi viza și pe Cosmeștii prahoveni?). Asta chiar dacă M.C. a fost unul dintre cei mai buni administratori de județ pe care i-a avut România modernă, doar că afacerile de peste 2 milioane de euro i-au demolat „statuia sa de marmură". Așa se întâmplă atunci când nu ai simțul măsurii, atunci când muști din mărul lăcomiei infinite! Valeriu Matei fiind legat și el atât de strâns de cei trei prahoveni, a nimerit în capcana corupției prahovene cu toate că avea mult mai multă experiență față de cei doi copii ai lui M.C.

Greu de zis ce i-a legat pe acești doi prieteni la cataramă, M.C. și Valeriu Matei, dar relația lor a fost una de invidiat. Nuștiu cu exactitate ce i-a legat, dar, în acest sens, există multe legende. După cum zic unii, prietenia lor s-a închegat încă de la Moscova, din perioada "surghinului" lui Valeriu Matei la Noul Ierusalim. Știu de la un fost ghid că M.C. a călătorit mult prin U.R.S.S. în perioada sovietică, și că acestuia de fiecare dată i-se încredința funcția de conducător de grup, având la Prahova funcții înalte la UTC sau la partid... Comportamentul (sau rolul?) său însă în aceste excursii era unul de "naționalist român" neînfricat. După aceste „ieșiri naționaliste" ale lui M.C. ghizii aveau de scris explicații pe multe pagini șefilor acoperiți din INTURIST, iar M.C. peste scurt timp revenea cu succes în U.R.S.S., în fruntea altor grupuri de turiști. De aceea nu m-am mirat prea mult atunci când am aflat că M.C. a fost ales de patru ori lider al județului Prahova, în industria petrolieră a căruia, după Decembrie 1989, au activat cei mai mulți vorbitori de limbă rusă. Alții presupun că începutul a avut loc din perioada multiplicării și inaugurării prin localitățile celor două state românești mult peste o sută de copii de busturi ale personalităților istorice ale Neamului Românesc (la prețul celor originale, desigur, un fel de spălături ale bugetului Fundației culturale „Mihai Viteazu" din Ploiești, președinte al cărei este M.C.). Cea mai simpatică părere este cea legată de șarmul și agerimea minții „navetistei de la filologie", care a fost capabilă să-i apropie atât de mult pe acești doi bărbați... Mai există o părere, cea din tabăra a patra, specializată în sexologia masculină, cu care nu doresc să pierd timpul care devine mult mai prețios atunci când ajungi membru de onoare în „Clubul celor de vârsta a treia". Dar poate toate patru variante luate la un loc au fost prezente în procesul de apropiere a acestora, cine știe cu precizie?

Personal, i-am cunoscut mai bine patriotismul lui M.C. o singură dată în viață, atunci când i-am înmânat la hotelul „Dacia" din Chișinău un exemplar de carte, „Cotul Donului - 1942", iar el, apreciind-o patriotic, m-a rugat să tipăresc încă două mii de exemplare de carte pentru veteranii prahoveni ai celui de-Al Doilea Război Mondial. După ce am tipărit doar 1.500 de exemplare de carte cu bani împrumutați nu mi-a mai răspuns la apelurile mele telefonice. O singură dată mi-a răspuns secretara lui dar când a aflat care-i buba n-a mai reacționat la următoarele apeluri. Am depozitat tirajul suplimentar în garaj alături de celelalte cărți pe care le mai aveam acolo din primul tiraj, dând afară bătrâna Toyotă, pe trotuarul din fața blocului până vor veni vremuri mai bune. Până la urmă o parte din acel tiraj suplimentar mi-a fost de folos pentru ce ar trebui să-i fiu recunoscător omului: cu acest tiraj suplimentar am putut să ajung cu prezentări de carte în aproape o jumătate din județele României, un exemplar de carte ajungând și pe masa lui Victor Ponta, premierul având curajul să inițieze construcția, apoi și inaugurarea, pe 25 octombrie 2015, de Ziua Armatei Române, a primului Cimitir românesc din zona Stalingradului, în memoria eroilor români, căzuți acolo pentru că ne-au dorit nouă, basarabenilor și nord-bucovinenilor, să fim liberi de communism. Adevărat, că Memorialul a fost inaugurat la Rosoșka, lângă Volgograd, pe teritoriul unui grandios Memorial german, unde au fost reînhumați un sfert de million de ostași germani și nu la Cotul Donului, la 100 km de acest cimitir, unde s-au prăpădit 156 de mii de ostași români. Iar de-ai nostri, din cei 156 de mii de ostași români prăpădiți la Cotul Donului, au fost reînhumați la Rosoșka doar 90, care au fost dezgropați la Serafimovici, unde au luptat alături de ostașii italieni.

Valeriu Matei a riscat de mai multe ori cu onoarea sa, atât cât o mai avea, pentru a-l proteja pe marele său amic, tot așa cum și-a protejat în 1999 amicii săi bănoși din hotelul Moldova, punând pe tapet fracțiunea parlamentară, partidul pe care-l conducea și chiar întreaga sa carieră politică (Asta, da, prietenie!). Iată un singur exemplu cum l-a protejat pe M.C. într-o luare de cuvânt la Ploiești (informație din ziarul Curierul National, din 19 august 2014), întitulată, Mircea Cosma, trimis în judecată de DNA, elogiat de scriitorul moldovean Valeriu Matei: „Directorul I.C.R. Chișinău, Valeriu Matei, distins poet și scriitor, l-a elogiat pe președintele C.J. Prahova, Mircea Cosma, cercetat sub control judiciar pentru luare de mită și abuz în serviciu. Valeriu Matei a avut numai cuvinte de laudă pentru politicianul prahovean, afirmând într-un interviu acordat presei locale că Mircea Cosma „a stat la originea relațiilor ample dintre Basarabia și Prahova, fiind un exemplu care merită să fie preluat și de alți politicieni". Dar "ce folos de lauda de ...tine care nu miroase-a bine", dacă n-o poți anexa, ca mărturie favorabilă, la dosarele D.N.A. cu tematică prahoveană.

Se amăgesc amarnic cei care cred că mi-a fost ușor să întreprind această investigație, s-o pun cu multe amănunte pe hârtie apoi s-o mai fac și publică: În clipa când am postat pe blog prima parte a acestui text (28.01.2017, ora 23.00), pulsul meu s-a dublat, iar hipertensiunea mi-a amintit că nu m-a părăsit încă, mărindu-se simțitor, și n-am închis un ochi toată noaptea, riscând a doua zi să conduc Toyota mea de vârsta unei fete mari de 19 anișori. A doua zi mi-au și reproșat unii cititori că nu-i momentul, nu-i bine să ne batem între noi, unioniștii, având acum un dușman atât de perfid precum este Igor Dodon, proaspătul președinte românofob al celui de-al doilea stat românesc, Republica Moldova.
- Dar când se va putea? - i-am întrebat; Nu s-a putut când creșteau copiii noștri mulți dintre care deja ne-au părăsit din cauza (in)activității unor iscusiți și lacomi românofoni-"unioniști" și a activității productive a românofobilor-unionaliști și acum să așteptăm ca și ceilalți copii și nepoți, să mai crească, să termine studiile ca să țină și ei calea străinătății? Iar noi, rămașii acasă, să culegem în continuare roadele luptei "eroilor unioniști" cu imperiul răului? Dodon are pe limbă ceea ce are și în creerașul său, dar câți "de-ai noștri", procedează invers: vorbesc frumos despre Unire dar mintea lor fiind ocupată cu sumele în „Roni" sau Euro și cu Ordine naționale, „Steaua României", în grad de Comandor sau măcar de Ofițer...

Pe mine nu mă mai miră activitățile acestor ziși „unioniști", cu pașapoarte diplomatice, care se supără cumplit atunci când vameșii, la trecerea frontierelor U.E., încearcă să le verifice portbagajele limuzinelor luxoase, ei bătându-se cu pumnul în piept că sunt diplomați I.C.R.-iști și, chiar, academicieni, și nu pot fi înjosiți în halul acesta. Cel mai mult mă miră cum ajung ei în aceste funcții înalte gestionând bugete de milioane de Euro în favoarea personală și să nu știe nimic de aceste hoții structurile secrete românești. Este imposibil să crezi că acestea pot fi coparticipante la multe fapte negre în defavoarea Statului Român.

Închei aceste rânduri cu un citat împrumutat din articolul „Arta de a nu dispera niciodată", semnat de Valeriu Matei și publicat în săptămânalul „Literatura si Arta", acum zece ani (22.02.2007), și dedicat unui profesor de la A.S.E.M. la jubileul său de 50 de ani: unii, pentru „...a-și camufla inconsistența profesională, s-au făcut ba fotografi ambulanți, ba genialogiști hazardați, adunându-și însăilările publicistice redactate vârtos de alții în broșuri de un diletantism aparte". Articolul a fost scris nu pentru a-l bucura pe jubiliar ci pentru a scădea elanul celor care se ascundeau sub noțiunea de ,,unii cu inconsistența profesională" și cu „însăilările publicistice redactate vârtos de alții", pe care i-am recunoscut, dar atunci, n-am reacționat la mușcătura „țînțarului de Cazangic", ca mai târziu să-mi pară rău. Îmi aminteam de acea „mușcătură", de fiecare data când ascultam minciunile și autolaudele din cele peste o sută de emisiuni din, deja, fostul ciclu, ,,Ora de cultură", de la postul de radio „Vocea Basarabiei", pe care, cu greu, dar cu atenție și mare răbdare, le-am ascultat, fiindu-mi de ajutor în efectuarea acestei investigații (psiho)jurnalistice.

În fine, nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze de la cititori pentru unele greșeli gramaticale în paginile pe care le-am scris, comise din cauza că n-am dorit șă le vadă până la publicare și alți martori, fie ei redactori profesioniști sau, pur și simplu, prieteni, investigația fiind pregătită și realizată în mare taină, pentru orice eventualitate.

Anexe:

Ne-„Facerea" poemelor - Tiberiu MANOLACHE. Ziarul „Sfatul Țării", 5 februarie 1994

Scriind dramaturgie, roman istoric, poezie, Valeriu Matei face figură de scriitor total și intră zgomotos în literatură, acoperind dintr-odată toate cele trei genuri. Învinuit ades de oțioasă lene, nu pot decât admira această teribilă forță de muncă a unui tânăr scriitor, dar mereu aceste „dar" - uri adversative! - cel puțin deocamdată, cantitatea lucrează - mi se pare - în defavoarea calității; în toate cele produse până azi de Valeriu Matei pune sub semnul întrebării. Cu o fervoare aproape violentă, dar cu argumente imparabile, Angelina Roșca pune sub semnul întrebării atât piesa „Prologul", cât și spectacolul realizat după ea (vezi Nistru, nr. 11,1988); romanul mi se pare insuficient sub mai multe aspecte, iar în ce privește poezia, chiar dacă facem abstracție de obișnuita încrâncenare a lui Gh. Mazilu (vezi Tinerimea Moldovei, 16 noiembrie,1988), ezit să cred că e un succes al tânărului condeier. Până una-alta, „Stâlpul de foc" (1) înscrie totuși o performanță - pare să fie cea mai voluminoasă plachetă de când s-a inaugurat seria „Debut" (1974) (pentru comparație: în mod obișnuit cărțile de poezie din respectiva serie numără între 60-90 de pagini, volumul lui V.Matei, dacă am număra bine, are 120 de pagini).

Diletantul din mine îmi amintește că există undeva în filozofie un capitol în care se spune despre măsură, cantitate, calitate și trecerile succesive între cele două din urmă. Ce păcat că uităm să ne împrospătăm memoria filozofică. „Stâlpul de foc" e compartimentată în două cicluri mari: „Sentimentul trezirii" și „Elegiile fiului risipitor", care par a fi scrise de două mâini diferite, dacă nu chiar de doi autori diferiți. Primul compartiment pune în evidență atitudinile civice ale personajului liric și agitația metafizică a acestuia, al doilea - tribulațiile pasionale și - cum se califica înainte la noi net și sec - „frământările sufletului" unui eu pândit de tristețe și de solitudine. E o compartimentare, aș zice, tematică și, cu ușoare excepții, autorul nu deviază de la concepția unui sau altui ciclu. Diferite sunt și discursurile poetice, structura imaginii, limbajul, atitudinile. Nu știu de unde vine acest decalaj între structuri: s-ar putea întâmpla că e o diferență pur cronologică între cei doi Matei adunați între coperțile acestei cărți. „Elegiile..." au fost scrise, probabil mai demult, deoarece poartă însemnele unui lirism juvenil, cu toate caracteristicile de rigoare, poemele primului ciclu fiind de dată mai recentă. Această supoziție a mea e susținută și de un recent grupaj de poezii publicat în „T.M", decembrie 1988, care pare să aibă filiații cu „Sentimentul trezirii". Diferența dintre cele două compartimente ale cărții ar putea fi însă și de altă natură și veți vedea mai jos la ce mă refer.

Rămânem pentru început în perimetrul „Elegiilor...". Dacă prin elegie înțelegem numai lamentație, atunci ciclul ilustrează specia lirică. Din câte știu însă, elegia presupune și meditație; oricum, dacă ne referim la câteva modele esențiale, astfel se prezintă bine cunoscuta „Elegie..." a lui Gh. Asachi și - ca să fim arealul poeziei moderne, nu mai puțin cunoscutele elegii ale lui R.M.Rilke sau N.Stănescu. Nu cred că tânărul scriitor a vrut să ne propună niște elegii-tip, mai curând titlul redă o stare a spiritului, neglijând tiparele speciei. Nu văd nimic în aceasta, chiar dacă sub genericul respectiv e inclusă și romanța (vezi pag. 84), care, fiind un cântec de „inimă albastră", e totuși o depărtată rudă a elegiei, și pastelul („Miraj") sau, mai bine zis, „aproape pastelul", cum îmi sugerează însuși autorul într-un titlu foarte specific: „Aproape elegie" (pag. 67). Deci, genericul mai nimerit al compartimentului ar fi fost „Aproape elegiile fiului rătăcitor". Oricum, repet încă o dată, nu contează convenționalismele speciei, ci ceea ce spui.
Dacă ar fi să aleg un motto, pentru acest ciclu s-ar potrivi extraordinar de bine aceste două versuri din poezia „Stare": „...alerg în noapte către nu știu cine/ și strig la cerul răvășit și surd", deoarece personajul liric e un indecis și un înstrăinat - „Ca niciodată părăsit şi singur" (pag.106), umbră - „fără loc şi soartă (105), - „vechi călător spre tărâmul de mâine", „blestemat de ursită" (ambele din „Iubire"). Acest inventar al jelaniei romantice n-ar fi deloc complet fără „multe speranţe şi vise care mor" (pag. 66) sau „ochi robiţi de patimi" (78), clişee care mă ucid de două ori, în primul rând, fiindcă sunt puse în gura unui bărbat, în al doilea rând, fiindcă sunt rostite la sfârşit de turbulent secol XX. În acest „spectacol de umbre", regizat în stil retro, având un vocabular vetust şi naftalinizat, din care nu lipsesc însângerările dramatizatoare („sângeră destinul", „amurgul sângerând"), poetica negrului şi a glacialităţii (hăul negru, abisul, negura, pustiul de gheaţă, pustiul de suflet, agonia, delirul), plângerea aştrilor („Stelele-s plânse"), recalcitranța zeilor („turbă zeii"), foarte puţine sunt credibile. E multă, e mult prea multă literatură aici şi prea puţin sentiment trăit. Una din două: ori autorul nu ştie să se smulgă de sub tirania elementelor livreşti, ori ceea ce ne spune sunt sentimentele Emmei Bovary împrumutate din vechi romanţuri. Cam ce ar trebui să înţelegem din această abilă caligrafiere a cuvintelor frumos rotunjite: „Păsări de noapte peste zări cufundate în vis/poartă de aripi nesomnul trecutelor clipe,/ va fi multă ziua ce vine, mi-am zis/ ziua care va moşteni focuri pe cripte" (pag.75)? Sau din această lamentaţie cumulând cele mai şterse şi mai plate impacienţe ca sentiment şi cele mai banale înnodări de cuvinte ca vocabular: „În lungul vastelor nisipuri/se-ntoarnă zbuciumul în sine,/sub nopţile ce cad în picuri/ lumina visului apune,// Ecoul vocii unui suflet/ se despleteşte-n zbor înalt/o pasăre topită-n ţipăt/când ceruri multrâvnite cad.// Doar amintirea... faţa zării/trist leagănă lumina-n ape./ Te strig mereu prin valul mării!/// Acum, când nu mai eşti aproape,/ rămân doar clipele uitării/ durerea visului să-ngroape" (pag.83)?

E multă gesticulaţie romantică (de altfel, un romantism fals înţeles) şi puţină inspiraţie: „E frig, e frig în casa din stele./ nu pot aripile să le ridic./ Zilele poartă stindarde rebele./ Nimeni. Niciunde. Nimic,// Timpuri. Fapte fără sens,/ Forţă neîndurătoare./ Nu mă primeşte cerul imens,/ nu mă acoperă veşnica mare,// nu mă înăbuşă aprigul chin,/ stânci în cădere nu mă strivesc./ Neguri spre casa din stele vin - / le simt, le aud, le privesc" (pag.92.) Autorul încearcă uneori să se retragă din aceste simple naivităţi şi, complicând discursul, dă în tenebrele sinuoase ale la fel de simplelor abracadabre: „Spre izvoarele orei cobor şi pun semne/ la hotarul dintre veghe şi vis - / (atenţie la următoarele două versuri!) galbene frunze pe limba duratei, steme/ pe ornicul ascuns în iris" (?!).

Citind acest ciclu, ai de multe ori ciudata senzaţie că poeziile sunt scrise de o mână flască, feminină, scrisă pe hârtie parfumată, într-un boschet ascuns de ochii lumii de vrejurile unor liane exotice, acoperind pitoresc locul însingurării. O mână scrie, alta mișcă uneori alene din evantaiul multicolor. Sunt tentat să cred anume așa când citesc poezii frizând sentimentalismul deșuet: „În această lumină de taină/ai să auzi cum sună durut/adormită în ziduri o Ană/acolo-n schitul demult părăsit, /Numai jertfa de mai amintește/că furtuna bătut-a în vele,/ adă floarea de vis și-o sădește/ în pustiul tristețelor male." (pag.71). Imaginația la fel ține de un pitoresc, aș zice, feminizat. După ce autorul pune în capul „Elegiilor..." o proză liricizată, pigmentată cu sentimentalisme (pag.62), ce se încheie cu celebrul vers eminescian „Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri...", care dacă înțeleg bine, ar trebui să fie un fel de cheie-sol pe portativul acelorași elegii, ecoul din „Trecut-au anii..." are o reverberație specifică în una din poeziile ciclului: „E frunza-întomnată o plapumă pe șesuri" (pag.100). Intenția și semantica acestui vers sunt altele decât în bine cunoscuta poezie, dar atât structura, cât și dispoziția emanată îți amintesc involuntar de primul rând din celebrul sonet și după viguroasa și bărbăteasca imagine „...anii ca nori lungi pe șesuri", această „plapumă" domestică și oarecum banalizată de clișeul școlăresc din compunerile despre toamnă - „frunza s-a așternut ca un covor multicolor" (aici „plapuma") - nu te poate nicidecum câștiga estetic.

Ciclul are şi poezii rezistente: „Aproape elegie", parţial „Miraj", „Conştiinţă în vid"... „Imagini", „Fiul rătăcitor", „Toamnă" etc. Găsesc şi imagini foarte reuşite, deosebindu-se net de ceea ce am citat mai sus: „Stelele, scapără asemenea cuţitelor/mânuite de tocilarii bătrâni", „Şi mai stai, mai rămâi pentr-o clipă/ să privim răsărind peste lac/ cornul lunii întors a risipă/ într-o pace venind din alt veac", „Cu teamă trec peste frunzişul veşted/şi-n orice ram e dulcea-ţi unduire/, şi moartea la ureche îmi vorbeşte", „Treceam prin ploaie-nvălmăşit şi ud,/străfulgerat de-atingerea cu zeii,/ când am văzut cum tava Salomeii/ luci în faţa mea argintu-i crud". Îmi plac foarte mult aceste rânduri, dar nu mă grăbesc să le elogiez, ci las în dreptul lor un uriaş semn de întrebare (iarăşi veţi vedea mai jos de ce). Dacă respectivul ciclu ar fi fost scuturat bine de tot ce e moft liric, de tot ce e literaturizare şi s-ar fi lăsat în el doar poezia adevărată, cartea ar fi „slăbit" simţitor ca volum, dar ar fi câştigat la fel de esenţial în calitate. Înţeleg din cuprinsul plachetei că lui V. Matei îi plac mult expresiile latine... Să nu fi învăţat şi una scurtă şi la îndemâna oricui: Non multa sed multum?

Primul compartiment („Sentimentul trezirii") e mult mai sobru, mai unitar (într-un alt registru sunt concepute „De ţară", „Ultimele ştiri", „Metamorfoza lui Iuda" şi alte câteva, acestea deosebindu-se prin clamoare şi printr-un prea verbios patos civic), mai concis şi mai bogat în poezie, din care ar fi de exclus doar „Dragoste", declaraţie retorică aproape fără nici o calitate estetică. Judecând după acest ciclu, aş fi gata să cred într-o revelaţie şi nu numai pentru poezia tânără, ci şi pentru întreaga noastră poezie. Poetică de aici se apropie extraordinar de conceptul modernității lirice și nu e deloc de mirare că unii au rămas străini imaginisticii și mesajelor emise din acest tip de poezie. Deși - repet! - îmi plac piesele incluse în „Sentimentul trezirii", nu mă încumet, totuși să analizez sau să evaluez și iată de ce: am impresia că V. Matei își „construiește" poezia după „schemele" poetice ale altcuiva. E vorba de poetica inovatoare a lui Nichita Stănescu, din care debutantul nostru preia masiv și fără ezitări. Nu e vorba de imagini aparte preluate incidental printr-o „șicană" a memoriei - chestii de acestea se întâmplă în poezie – și dacă nu sunt lăudabile, nu știu pe cât sunt de condamnabile, nu e vorba nici de o poezie, două, trei, cinci influențate sau aservite de o poetică superioară cum e cea a lui N.Stănescu, ci e cazul unei preluări metodice și deliberate a formulelor poetice nichitstănesciene.
Mă refer mai întâi la vocabular şi - mai ales - la acele emblematice pentru opera lui N.Stănescu „Necuvinte" - care, cred, au valoare de unicat în poetica universală. După apariţia celor „11 elegii (Cina cea de taină)" (1966), dar mai ales a „Necuvintelor" (1969), în poezia noastră „răsărea" pe ici-acolo câte un ne-cuvânt (mai ales „nemoartea"), dar incidental şi „fără sistem". Nu ştiu de ce, însă la noi ele au fost înţelese ca nişte curiozităţi mai mult lingvistice, judecând după felul de a le plasa în text: pur şi simplu se ataşa particula NE - la un substantiv sau la un adjectiv şi astfel acestea erau înglobate în vers. Iată câteva exemple de la V.Matei care, se pare, îşi face din ele un sistem: „Rupere-n două-n timpane a sunetului,/ a nevăzutului..." (pag.45), „Suspină nevăzutul turnat pe-nguste pagini" (pag.81), „... cuvintele topite prin nerostire" (pag.58), „cum suferă tristeţea nerostită" (pag.99), „Cădere lină/spre nefiinţă..." (pag.7), „mereu evadând „spre nemoarte" (pag.9), „cocorii nedormirii" (pag.39), „nenăscuţii prunci" (pag.39). Tot de vocabularul poetic nichitstănescian ţin şi cuvintele care alcătuiesc distincte şi des utilizate „nuclee metaforice" în opera marelui scriitor: sfera, punctul, zeul, privirea, ochiul de zeu, vidul, contemplarea, elementele mitului sau ale antichităţii etc., etc. Ţin să fac o precizare: ar fi absurd să se găsească „influenţe" doar pe baza utilizării aceluiaşi cuvânt de doi scriitori. Astfel am ajunge la aberaţii. Când zic „influenţă", mă refer nu numai la frecvenţa utilizării unui sau altui cuvânt, ci şi la modul incorporării lui în imagine, la structura imaginii însăşi.

Încerc să demonstrez. Iau drept exemplu o imagine la care Valeriu Mateirevine des şi care nu e deci întâmplătoare pentru poezia dumnealui. Citez din poemul „Neliniştitul": „să mă simt despicat de răbdare". În opera „unicului Nichita" metafora de acest tip (ruperea în două a întregului, ruperea a ceva abstract) apare perpetuu şi e de esenţă tipic stânesciană. Iată un exemplu: „... sufletul/mi se rupe în două/ dinspre frunte spre umbră/ cu un aer despicat de bătaia... cormoranilor" („Focul şi gheaţa"). În versul lui Valeriu Matei trupul e „despicat de răbdare", în poezia lui N.Stănescu despicat de bătăile de aripi ale cormoranilor (gen de păsări acvatice) e sufletul. Evident e că tânărul scriitor preia formula stănesciană a imaginii, chiar dacă termenii sunt alţii (trupul – sufletul, răbdarea – aerul) (bătaia de aripi). Că apropierea dintre model şi ceea ce ne propune debutantul nu e incidentală ne-o demonstrează însuşi Valeriu Mateiprintr-un alt vers, de astă dată din poezia „Cădere": „rupe-mi-aş văzul de arcul tăcerii" (vă voi demonstra mai jos că „arcul tăcerii" e tot de origine stănesciană). Iată o imagine similară din N.Stănescu: „... ruperii-n două a lumii ca să-mi pătrundă prin ochii, doi" („A patra elegie"). Formula e aceeaşi: la poetul român – „ruperea lumii", la Valeriu Matei– „ruperea" văzului, termenul „văzul" fiind, probabil, sugerat de „ochii" din metafora modelului. Ca să fiu şi mai convingător, citez o altă imagine stănesciană în stare să vă „explice" în continuare atât originea „ruperii" în două, cât şi imaginea „arcul tăcerii". Extrag exemplul dintr-o altă poezie a scriitorului român („Mişcare în sus"): „tăind la jumătate arcul culorilor". Și un ultim exemplu – vă rog să mă iertaţi pentru insistenţă... - din acelaşi „cuib" metaforic şi de o evidenţă care te lasă meditativ: „Rupere-n două-n timpane a sunetului,/ a nevăzutului" (Valeriu Matei, aceeaşi „Cădere"). Alăturez deci imaginea omoloagă, de astă dată iarăşi din „A patra elegie": „... ruperii-n două a sunetelor/ lumii/ ca să-mi lovească timpanele, două". E de prisos, cred, să vă amintesc de unde vine şi „nevăzutul" de la finele citatului de mai sus din V.Matei.

Ce să mai adaug? Zic şi eu, cum am aflat, dintr-un recent detectiv al lui Iu.Semionov că zic şi „americanii: „No comment". După cum aţi văzut, debutantul ia rar o imagine a modelului în stare „pură", de cele mai multe ori el combină, asamblează, schimbă termenii, metaforele lui „trăgându-se" una pe alta din vocabularul şi poetica stănesciană într-o „tristă-nlănțuire de inele ", cum ar zice chiar Valeriu Matei, recurgând la un vers al său. Vreau să vă demonstrez cât e de greu totuşi acest travaliu combinatoriu. Citez din Valeriu Matei („Cântec"): „Plonjez prin spectrul verde-al primăverii,/ alunec peste vechile zăpezi,/ în iole cenuşii pe faţa mării/ spre nopţile în care te visez". Nu zic despre alunecarea pe zăpezi (debutantul apelează des în poezia sa la „elementele" frigului) că şi-ar afla originea fie în „Măreţia friguui", fie în „Elegia a opta, hiperboreana", fie în altă parte, poetul român având nenumărate metafore axate pe aceleaşi elemente – mi-ar fi foarte greu să demonstrez. Nu zic despre iole pe faţa mării (cuvântul e rarisim în poezie şi l-am întâlnit de vreo două ori în poetica lui N.Stănescu, o dată în „Adolescenţi pe mare") – mi-ar fi la fel de greu să demonstrez ceva: ar putea fi o simplă coincidenţă de vocabular. Dar vreau să mă opresc la verbul „a plonja", care formează un „nucleu metaforic", destul de fecund în arta poetică a scriitorului român. Propun două exemple: „şi voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,/ luându-şi drept limită animalele mării" („Elegia a opta, Hiperboreana"), „şi brusc plonjez spre înălţime/ ca într-o prăpastie de aer,/ lăsându-mi umbra să planeze/asemenea norilor de ploaie,/ când visurile-aproape treze..." („Către iarbă"). Evident nu e nici o asemănare între citatul din V.Matei şi cele două din N.Stănescu. Poate doar apropierile dintre cuvintele mării – mării, alunec – planez, visez – visurile, dar ele pot fi şi incidentale: o simplă coincidenţă de vocabular. Nici chiar folosirea aceluiaşi „nucleu metaforic" a plonja nu ne permite parcă să găsim similitudini. Fiţi însă atenţi la expresia stănesciană plonjez spre înălţime, care se înrudeşte cu alte metafore ale poetului român: scăpat în sus, curg în sus sau, cum mai spune în „Respirări" – coborârea în sus. Le vom „descoperi" şi la Valeriu Matei: cad spre înalt („Cădere"), se smulg spre înalt („Stâlpul de foc"). Acum să recitim ultimul fragment din N.Stănescu: „... plonjez spre înălţime/.../ umbra să planeze/ asemenea norilor de ploaie", alăturând totodată un citat din V.Matei din „Stâlpul de foc": „Se smulg spre înalt pădurile arse,/ nouri de nea să le îngroape" (a propos, „Pădure arsă" e titlul unui poem de N.Stănescu, poezia lui Valeriu Matei se numeşte „Stâlpul de foc" - mă rog, tot o coincidenţă).

Când pun însă alături plonjez spre înălţime (N.Stănescu) – se smulg spre înalt (Valeriu Matei) şi norilor de ploaie (N.S.) – nouri de nea (Valeriu Matei), ideea simplelor coincidenţe pierde parcă din siguranţă. Nesiguranţa îmi creşte însă când citesc la debutantul nostru penultimul vers din poezia „Cădere": „Cad spre înalt cu pământul şi iarbă" – deci e vorba de aceeaşi plonjare spre înălţimi, de o cădere în sus, după care mai citesc la N.Stănescu în poemul „Mişcare în sus" despre acelaşi zbor al personajului liric spre înălţimi: „Pe dunga lor, săgeata trupului, în sus,/.../ tăind la jumătate arcul culorilor", după care iarăşi recitesc două versuri din Valeriu Matei, aceeaşi „Cădere": „Dungi negre - limită a inimii mele/.../ rupe-mi-aş văzul de arcul tăcerii". Iarăşi „coincidenţe": mişcare în sus – cad spre înalt, dunga - dungi, tăind la jumătate - rupe-mi-aş arcul culorilor – arcul tăcerii.
Interesant e altceva – cele două nuclee metaforice (ruperea în două a ceva şi căderea spre înalt) pe care le-am luat la întâmplare s-au intercalat în acelaşi context, s-au „găsit" unul pe altul, s-au „înlănţuit". Vă mai ofer două „verigi" pentru această „tristă - nlănţuire", vorba poetului nostru, care se leagă nemijlocit de cele două. Imaginea lui Valeriu Matei „arcul tăcerii" îmi aminteşte de alta similară, tot a dumnealui, din poezia „Femeia din vis": „arcul suflerului", care l-a rându-i îmi aminteşte - nu incidental! - de o imagine a lui N.Stănescu din „După înălţarea zidului" (a propos, şi cuvântul „zidul" alcătuieşte în poetica marelui român la fel de răspândite „nuclee metaforice", ca, de altfel, şi în lucrările debutantului): dar asta ar fi a treia „verigă", or, eu v-am promis doar două). Deci, „arcul sufletului" (Valeriu Matei) îmi aduce aminte de „arcul surâsului" din sus-pomenitul poem stânescian, care, - curios! – are ca ax metaforic tot un vis, tot o femeie: „Vezi, şi eu am avut un vis./ Vroiam foarte mult să mă desprind, să mă arcuiesc,/ să fac un salt//.../ Tu treceai pe sub platani... dând la o parte.../ fâşiile strălucitoare pe care luna/ le strecura printre frunze....// De-aceea te-am ajuns din urmă,/ împodobind tăcerea dintre noi/ cu vorbe întâmplătoare/ curios să-ţi zăresc arcul surâsului". Citez acum din Valeriu Matei („Femeia din vis"): „Cine atinge cu degete de gheaţă/arcul sufletului meu rebel,/ că-n vise mi se face deodată dimineaţă/ şi-alerg spre deşteptare ca printr-un vechi tunel?//.../ Cuvintele se-adună în stânga mea, în dreapta/e partea de lumină în care nu mai eşti,/ e spaţiul tăcerii din care nu-mi răspunzi,/ femeia mea din vis...". În primul rând, ambele poezii au acelaşi ax metaforic. În al doilea rând, există alt şir de „corespondenţe" (de arcul sufletului – arcul surâsului, nu mai zicem nimic), iată însă altele: imaginea „alerg spre deşteptare ca printr-un vechi tunel" e tot de provenienţă stănesciană. Pentru cei ce nu cred dau la subsol câteva metafore create de autorul „Necuvintelor", având ca centru imagistic" cuvântul „tunel"(1), alăturând însă versului matein una din ele: „Cu spăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj,/ .../ când m-am trezit eram chiar pe câmp" („Nord3"). Puse alături, cele două imagini, cred, nu mai au nevoie de comentarii...
Expresia în dreapta, în stânga, privind orientarea în spaţiu sau gruparea elementelor în spaţiu se întâlneşte destul de des la N.Stănescu. Iată un exemplu: „O, lucrurile deschid un ochi pironilor şi-l clatină în dreapta şi în stânga după cuvinte" ("O, lucrurile!"). Să citim acum următorul vers din „Femeia din vis": „Cuvintele se adună în stânga, în dreapta/e partea de lumină în care nu mai eşti". Mă întreb: prin ce neobişnuit concurs de împrejurări se succed totuşi atâtea elemente comune unei poezii şi alteia: visul, femeia din vis, arcul sufletului (Valeriu Matei) – arcul surâsului (N.S.), partea de lumină (din care femeia e exclusă) (Valeriu Matei) – fâşiile strălucitoare („părţi de lumină"), deci pe care luna le strecura (şi în care femeia e prezentă (N.S.), cuvintele (Valeriu Matei) – vorbe (N.S.) spaţiul tăcerii (Valeriu Matei) – tăcerea (N.S.) cuvintele şi spaţiul tăcerii (Valeriu Matei) – vorbe, împodobind tăcerea (N.S.)?: de în stânga, în dreapta, tunel nu mai pomenesc.

Vroiam să vă arăt a treia „verigă", dar e prea mult şi renunţ. Căci există şi a patra, şi a cincea ş.a.m.d. Cineva mi-a spus că aceste asemănări ar putea fi determinate de memoria fenomenală a lui Valeriu Matei şi „corespondenţele" ar fi o reminiscenţă din lecturi. Înclin să cred că nu e aşa şi încerc să argumentez. De cele mai multe ori Valeriu Matei dă o orientare opusă expresiei sau metaforei (decât în textul stănescian). Iacă cum schimbă „direcţia": „Mişcare în sus" (N.S.) - „Cădere" (Valeriu Matei), v-am reamintit titlurile poeziilor despre care am vorbit mai sus. Schimb acţiunea: „stau palid şi trist, fumegând" (N.S. „Semn 5") „fumegând alerg printre voi" (Valeriu Matei „Stare"). Schimbă „ploile" metaforei: „Lancea căldurii sparse gheaţa iernii" (N.S. „Mişcare în sus") – „lănci de gheaţă atârnă pe la streşini" (Valeriu Matei „Ovidiu"), „Norilor de ploaie" (N.S. „Către iarbă") - „Nouri de nea" Valeriu Matei „Stâlpul de foc": aţi aflat mai sus în ce fel de relaţii se află aceste două sintagme aşa că nu citez imaginile în întregime), „Cu spăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj" (N.S. „Nord 3": din „Antimetafizica" înțelegem că „tunelul oranj" e fiorul morții sau chiar moartea însăși, deci personajul liric a trecut „cu spăimântătoare viteză" spre moarte) - „alerg spre deșteptare ca printr-un vechi tunel" (Valeriu Matei „Femeia din vis"), „aerul saturat de păsări" (Valeriu Matei „Sfera"), „Brutala stare de a fi" (N.S. „Metamorfozele") - „bolnave de starea de a fi" (Valeriu Matei „Zbor"), „antichitate/ dintr-un secol viitor" (N.S. „Lași mirosul"), - „viitorul trecutului" (Valeriu Matei „Tristul cântec al formelor"). Schimbă, pur și simplu, termenii formulei poetice: „Cruce pe care vom răstigni un ecou" (N.S. „Desen pe o aripă") – „crucificată-i lancea lunii" (N.S. „Atelier"), „zbor răstignit în văzduh" („Contur"), „umbra stelei răstignite" („Am vârsta", ultimele trei exemple din Valeriu Matei), „Cade peste mine umbra mării" (N.S. „Trecerea de la noțiuni...") - „cade umbra tăcerii peste" (Valeriu Matei „Spre sară..."). Toate aceste „deturnări" ale metaforei nu mi se par întâmplătoare: întrezăresc în schimbările operate de debutant nu numai un subtil procedeu de a „devia" de la model, ci şi un sistem, dacă vreţi. Mi-e cunoscut felul acesta de a face literatură - l-am mai întâlnit, şi tot la Valeriu Matei, dar în altă operă.

Participarea lui la crearea metaforei (care este esenţială pentru arta poetică) e minimă, el e doar „asamblorul" elementelor create de altcineva. Cred că vă puteţi da lesne seama că cea ce face Valeriu Matei nu e o descoperire de genul Boil-Mariott în materie de poezie. Accidentalul trebuie exclus măcar din motiv că debutantului nostru îi place să repete imaginile stănesciene, neuitând totuşi să le „adapteze", după modelul descris mai sus: Valeriu Matei: „Moartea-şi rezema/... fruntea/ şi,/... se sprijini de inima-mi" („Dans"). Uşor modificată, o regăsim în „Dă-mi liniştea..." „lumina reazămă-ţi de-al meu creştet". Iată şi modelele – Stănescu: „Îşi sprijini tâmpla de inima mea..." („Poem"), „rezemându-se doar/ în propria lor inimă" („Grup de înotători"), „... chipul tău.../ lasă-l... răzimat / între două bătăi ale inimii mele" („Sunt un om viu"). Deşi schimbă ingenios termenii, modifică structura (nu putem spune că Valeriu Matei e lipsit de dexteritate sau chiar de talent în această muncă destul de grea, totuşi...), ideea poetică rămâne aceeaşi ca în opera modelului. Mai mult: tânărul nostru nu se sfieşte să se apropie chiar de versurile şi imaginile emblematice pentru creaţia lui N.Stănescu.

Se ştie din poezia „Căutarea tonului", cât şi din alte opere, ce preţ punea autorul „Necuvintelor" pe următoarele versuri: „Tristeţea mea aude nenăscuţi câini/ pe nenăscuţii oameni cum îi latră" („Cântec"). Valeriu Matei trece şi pe aici: „Claxoanele vibrează în străzile pustii/ şi fluieră sirene la nenăscuţii prunci" (pag.39). Şi pe aici: „A venit toamna acoperă-mi inima cu ceva,/ cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta" (N.Stănescu „Emoţie de toamnă"), căci iată cum sună această imagine în poezia lui Valeriu Matei - atenţie! „Iarna": „Peste inima mea/aştearnă-se părul tău ca o năframă". Procedează identic şi în cazul unei alte metafore la fel de distincte pentru poetica scriitorului român. Citez din „Pomul" (Valeriu Matei): „Mă las păscut de cal şi cerb", aducând drept „martore" şi câteva din binecunoscutele expresii nichitstănesciene: „cal nibelung.../ vrea să mă pască" („Balada"), „Las... (cu) mai asurzit de iarbă/ şi mai păscut de cai fantastici" („Ciudă pentru prea puţinele sentimente..."), „trupul înfrigurat/... da-l-voi cu însumi să mi-l pască iezii" („Tonul"). De asemenea în cazul acestei inconfundabile formule poetice create de mâna eternului Nichita: „despărţea privirea de ochi/ cuvântul de idee,/ raza, de stea" („Semn I"), care, desigur, are ecouri şi în scrisul lui V.Matei: „E ca şi cum ai despărţi/ văzutul de văz" (pag.58) sau „Se despart imaginile de lucrurile ştiute" (pag. 68).

Dacă am găsi aceste „reluări din N.Stănescu doar în cartea de debut, am zice că poetica stănesciană a fost doar o ispită de moment, o „obsesie" a tinereţii. Dar văd că „promiţătorul" V.Matei continuă să „opereze" în continuare în acelaşi spirit. Cine a citit unul din ultimele sale cicluri de poezii („T.M., decembrie 1988) nu poate să nu-şi amintească din ce operă sunt „extrase" o serie de imagini. Vă invit să citiţi „Somn de lup" din respectivul ciclu, ideea căreia constă în transfigurarea personajului liric în lup, şi să recitiţi „Mutarea în lup" de N.Stănescu. Aţi avea posibilitate să vă convingeţi de adevărul sau neadevărul argumentelor mele din această tristă şi neplăcută mie recenzie. Vă mai las câteva repere: „Dorm cu tâmpla pe albul zăpezii/ aruncat în departe, gonit ca un lup" (V.Matei) şi, desigur, câteva expresii din acelaşi Nichita Stănescu: „Stam lungit pe zăpadă" („Visul unei nopţi de iarnă"), „adormit cu tâmpla/peste menhiri.../ înverziţi de ploaie" („Cântec de scos apa din urechi"), „căzând cu tâmpla peste plite/ încinse până la alb" („Existenţă, tu „), care v-ar face o idee despre prima parte a imaginii „create" de V. Matei şi altele pentru pentru partea a doua: „Gemea și urla și mârâia/ lupul întins pe prima ninsoare" („Nod 1"), „De lupi mă dezobișnuiesc cel mai greu./Sunt singuri și pe zăpadă" („Tonul"). Suprapunându-le și analizându-le veți discoperi subtilul mecanism al „poeticii" mateine în toată amploarea lui. Mai mult: în același ciclu semnat de V. Matei e un poem („Facerea") în care – poetul? – scriind chiar despre niște fenomene specifice literaturii moldovenești („facerea" poemului sau poemelor), nu încetează a fi stănescian.

Ar fi, probabil, stupid să vorbim despre valoare în poezia lui V. Matei când atâtea le are din „împrumut". Prin „Femeia din vis", „Cădere", „Somn de lup" sper să vă fi convins de unde își trage debutantul temele și ideile, nu numai imaginile. Multe din poeziile ciclului întâi (și chiar unele din compartimentul al doilea) sunt alcătuite din „blocuri" imagistice stănesciene („Cântec", „Dorința de zbor", „Zbor", „Joc serios", „Dans", „Tristul cântec al formelor" etc.). Dar, cum vă spuneam, nimic nu e în stare „pură" - debutantul selectează, combină, escamotează, suprapune: „Imboldul" poeziei „Dans", de pildă, ar fi de găsit în poemul lui N. Stănescu „Ca să vezi...", partea a doua a aceleiași poezii („Dans") e alcătuită dintr-un șir de alte „blocuri" metaforice luate din diverse surse, dar tot stănesciene. „Geneza" poeziei „Domeniu", care începe aşa: „Călare pe-un zero imens", ar fi de găsit în poemul „Un om de cal" de acelaşi N.Stănescu, din care [...] (2) m-am sprijinit de cele două maluri ale fluviului/ ca să le arăt un pod,/ un pod între cornul taurului şi iarbă,/ între stelele negre ale luminii şi pământ,/ între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului/ lăsând cuvintele să circule peste mine,/ ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice,/ numai s-ajungă mai repede la destinaţie,/ numai ca să le-nvăţ cum se transportă lumea,/ de la ea însăşi,/ la ea „însăşi". Vă fac atenţi la câteva componente: podul (gândul, ideea poetică sau poate cuvintele ce fac legătura între elementele „lumii") şi sintagmele antitetice (cornul taurului – iarbă, stelele... luminii - pământ, tâmpla femeii - tâmpla bărbatului etc., care se vor repeta şi la V.Matei, ce e drept, sub alte „nume". Debutantul fire modestă, face aceeaşi legătură între elementele antitetice (apele-n tremur - arşiţa verii), dar printr-un pod de gabarite mai mici - puntea - sau prin văz. Citez: „Să fii iarbă de vrei să cânţi iarba/ cu văzul în verde ţesut să cuprinzi/ apele-n tremur, arşiţa verii/ şi punţi între oaze pierdute să-ntinzi".

După cum vedeţi, concepţiile celor două „Arte poetice" coincid, în fond - mai încăpea îndoială? - deşi diferenţa dintre un nivel artistic şi altul e simţitoare. Mă amuză mai ales „văzul... țesut" şi acele misterios-sentimentale „oaze pierdute", dar şi declaraţia: „Să fii iarbă de vrei să cânţi iarba", care - cum zice un bun critic - „mă lasă visător". „Să fii iarbă de vrei să cânţi iarba" ar însemna o totală identificare a poetului cu obiectul poetizat. Bănuiesc de unde vine „haina" lingvistică a versului, ideea e, desigur, a lui Stănescu, căci tot despre o identificare absolută între cuvânt şi obiectul desemnat de acesta e vorba într-o strofă din aceeaşi poezie a marelui scriitor. Iată însă la ce nivel artistic e materializată verbal respectiva idee la N. Stănescu: „Le arătam (cuvintelor) arborii/ și pe cele care nu vroiau să foșnească (e vorba tot de cuvinte) le spânzuram fără milă de ramuri".

V-am îndemnat să cugetați asupra lipsei de gust și de discernământ de care dă dovadă Valeriu Matei. În „neobișnuitul firesc" de Stănescu personajul liric se află într-o stare de nemișcare, de imobilitate și metafora „șapte ouă albe/le clocesc cu pleoapa" redă extraordinar de sugestiv această fixitate, pe când la Matei e vorba de zbor și mi se pare cel puțin caraghios să porți „în numele zborului" cuiburi de pleoape în care să se ouă păsările. Ce-ar trebui atunci să poarte personajul liric din cartea lui Matei în numele dragostei?
Cu tot regretul - dacă în asemenea situație se mai poate vorbi de regrete – cazul nu e unic...
Am vrut doar să vă demonstrez că intențiile debutantului sunt evident stănesciene, realizarea e însă la nivel matein... Am mai vrut să vă las și o idee despre „originalitatea" programului estetic promovat de Valeriu Matei.

Se știe că literatura vine și din literatură, mai ales când e vorba de creația unui tânăr. Se știe că un mare autor, creând un nou sistem poetic, „dictează" într-un fel modul său de a gândi și a răționa celor care vin din urmă. Știți însă cum se numește o lucrare literară care... preia masiv și „mecanic... motivele, temele, stilul, maniera unui scriitor sau artist consacrat"? Pastișă – am citat din „Mic dicționar enciclopedic".
Închei - în spiritul „operei" mateine, dar și în spiritul acestei recenzii -, cu un citat din N. Stănescu: „Iată, lassoul mâna, atentă, ochește bizonul de aer" („Mister de băieți"). Alăturând, desigur, și un echivalent din V. Matei: „Să prindem jaguarul cuvintelor false,/ să-i punem lassoul în gât". Printr-o curioasă turnură a hazardului, poezia din care citez se intitulează „Joc serios". Las pe seama autorului „seriozitatea" acestui joc și mă gândesc că aș putea încheia și altfel: „Totul e simplu, încât/ devine de neînțeles" (N. Stănescu).

(1). Valeriu Matei, „Stâlpul de foc", „Lit. artistică", 1988.
(2). „Ochiul devine gol pe dinlăuntru/ ca un tunel" („A treia elegie"), „Gândul lucid; tunel adânc prin care/ timpul din urmă îl ajunge pe cel dinainte" („Polul istoric"), „O, voi mirosuri,/.../ inima mea călătorește/../ spre copilărie prin tunelul vostru" („Ars poetica").
(3). Materialul ne-a parvenit prin poștă cu mai mule omisiuni. Aici lipsește cam o jumătate de pagină, probabil, erau niște fraze laudative
- Va urma -