Scriitorul total Valeriu Matei
(Andrei Hropotinschi. „Moldova Literară". Supliment al ziarului „Moldova Suverană", Nr.31, 21 august 1996)

Cuvântul total este și el un ram al totalitarismului. Nu vom vorbi aici despre etnograful Matei, nici despre dramaturgul Matei, nici despre tandemul „ilfpetrovschist" Matei-Saka, nici despre Matei - „autorul Declaraţiei despre independenţă", nici despre Matei-deputatul în două „sozîvuri” ale Parlamentului, nici despre Matei - candidatul la preşedinţie, nici despre Matei - confratele de idei poetice al Călinei... Nici despre Matei-poetul n-aş fi avut mare chef să vorbesc de cînd sînt devorat de romane poliţiste, detective, dacă nu-mi pica în mînă cartea „Moartea lui Zenon". Şi să vedeţi prin ce bengoasă asociaţie de idei! Eu cunosc un singur om cu acest nume - pe Zenon Riaboşapca. Am avut o istorie cu regretatul Zenon, pe cînd era secretar de redacţie la săptămînalul „Cultura". Era anul 1966, vara. Mă angajasem la secţia condusă de Boris Marian. Şi vine odată la mine un literat, un pedagog, un publicist cu un material în care pe de o parte erau citate din articolul lui Mircea Lutic despre chipul lui Onache Cărăbuş, iar pe de alta pasaje copioase din cartea lui S. Damian „Direcţii şi tendinţe în proza nouă". Bucureşti, EPL, 1963 (capitolul „Monografia psihologică în literatura lui Marin Preda"). Vorba e că în acea analiză a lui Mircea Lutic publicată tot în „Cultura", erau schimbate cel mai des numai două cuvinte: „llie Moromete" în „Onache Cărăbuş".

Şi să vedeţi că acest caz cu Zenon îmi aduce în memorie unul mai proaspăt. Pe cînd lucram la Comitetul Central primesc un plic voluminos cu două recenzii la două cărţi ale lui Val Matei „Stîlpul de foc", Chişinău, Literatura Artistică,1988 și Serafim Saka, Valeriu Matei „Peregrinările și suferințele Spătarului Neculai din Milești". Povestire cinematografică. Cartea întîi. Chişinău, Literatura artistică, 1988. În acele recenzii se vorbea în termeni mult prea duri despre nişte afinităţi, mai mult decît afinităţi, dintre Matei şi Stănescu în poezie, precum şi Saka-Matei-Radu Boureanu în proză... Probabil, afinităţile în proză au şi făcut ca după cartea întîi să aşteptăm pînă azi cartea a doua! Citeam tocmai romanul lui Truman Capote "Cu sînge rece", cînd mi-a picat în mînă o revistă „Vatra" din Tîrgu-Mureş (România), dacă nu mă înşel nr.6 din 1995, în care Emil Galaicu-Păun îl cam pişcă pe Valeriu Matei că se cam inspiră din poezia lui Stănescu, Blaga, Ion Caraion, Tudor Arghezi... Cît se poate, domnilor? M-am umplut de ciudă şi de necaz. Doar eu i-am fost într-un fel părintele literar. Ştiu că manuscrisul la acea etapă se intitula "Sentimentul trezirii". Undeva trebuie să se fi păstrat un exemplar al acelei recenzii interne. Şi hai, las totul baltă, să găsesc prin arhivele mele recenzia. Nu se poate ca eu să fi dat greş, să nu fi sesizat acel fior interior şi acele ape subterane care bîntuie poezia mateină! Şi m-am apucat cu tot dinadinsul să le dovedesc detractorilor imberbi că nu au dreptate. Găsesc recenzia și după ce o citesc, mi se mai temperează pornirile de spadasin.

Pun acea recenzie alături de cărţile lui Matei şi Stănescu pe un colţ al mesei, apoi nu ştiu cum se întîmplă că pe acel colţ se pomenesc "Faraonul" de Boleslaw Prus, "Quo vadis" de Henryk Sienkiewicz, „Cezar" de Alexandru Dumas, poemul dramatic "Căderea Romei" de Ion Druţă, „Moromeţii", „Marele singuratic", „Viaţa ca o pradă" de Marin Preda, „Obolişcenie" de Amanda Kvik, "Scarface - Regele gangsterilor" de Trail Armitage, „Scorpionul de Durango" de Dan Bogdan, „Cuboc" si „Mertvîe molciat" de J.H.Ceiz, apoi „Pendulul lui Foucault" (2 vol) de Umberto Eco, „Oul de iarbă" de Nicolae Dabija, „Fiziologia poeziei" de Nichita Stănescu, „Ambasadorul Atlantidei" de Ion Hadârcă, „Ordinea cuvintelor" (2 vol) de Nichita Stănescu, „Cămaşa lui Nessos" de Suceveanu, „OK 096 nu răspunde" de Jiri Marec, „Curăţirea fîntînii" de Grigore Vieru, „Lunaria" de Leonida Lari, „Ion Antonescu şi Garda de fier", „Enigma din trenul de noapte" de Elena Siupiur, „Diamante în umbră" de Lucian Penescu, apoi „Nuvele" de Liviu Rebreanu, „Faraonii" de Ion Agârbiceanu, şi altele, şi altele care împingeau recenzia mea internă la cartea lui Matei. Săptămîna trecută am pus-o iar pe masă dinaintea mea, dar iar i-a luat locul un mare roman poliţist al secolului: „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia" de Mihai Cimpoi,..

Ce să-ți fac, Mateiule „cine n-are noroc n-are, îi ca fasola-ntr-o căldare, cînd îi pui un pumn de sare şi n-are nici o gustare!". Acum m-a răzbit, o scot din pămînt ca să te apăr! Spurcăciunea ceea de nobleţe care se creşte numai la francezi mă obligă, deoarece am recomandat-o pentru publicare în cei mai elogioşi termeni: Placheta „Senti¬mentul trezirii" de Valeriu Matei ne lasă cu o regretabilă părere de rău că aşteptările nu ne-au fost îndreptăţite pe de-a întregul, că între intenţie şi realizare s-a format un gol mare - pentru umplerea căruia nu ştiu dacă e nevoie numai de timp... E o carte de vizită dubioasă ca realizare pe fundalul celei mai rezistente poezii de la noi, iar autorul rămîne a se încadra doar în topul de „debutanţi promiţători". Era prin 1986-87, probabil, deoarece cartea se mai afla în stadiu de manuscris. Manuscrisul se vroia cu tot dinadinsul carte. Şi cînd se vrea, se poate! O ia în lucru renumitul redactor Andrei Grumeza care încă în timpul debutului său studenţesc făcea din poemele din două versuri ale lui George Tomozei nişte poezii de să-ţi lingi degetele. Dacă nu credeţi, întrebaţi-l pe cîntăretul pietrei, cavalerul Ordinului Republicii, Anatol Codru. El stie cum a fost treaba la acel cenaclu universitar care se numea „Mihai Eminescu"...

Pentru o mai mare siguranţă cartea este sprijinită bine de Grigore Vieru care în „Înnobilarea poeziei": „Mărturisesc că nu am citit demult un manuscris cu poezii tinereşti în care verbul să curgă atît de firesc şi liber, atît de nechinuit şi nechinuitor, atît de muzical și atît de legat de tradiţia noastră poetică. Săgeata este unită cu ţinta la acest poet, pentru a folosi un minunat vers al său". Urma un „deşi", dar tot în tonalități laudative: „... aceluiaşi poet nu-i este străin nici versul energic și fulgerător, nici replica poetică tăioasă, la toate aceste bune calităţi mai adăugăm și o puternică notă intelectualistă, care marchează întreaga sa poezie". Matei - intelectual de la Cazanjic! Şi de ce nu?! Iată sursele necamuflate ale intelectualismului matein evidenţiate de un critic cu pseudonim Tiberiu Manolache (vezi ziarul "Sfatul Ţării", 5 februarie 1994): „Iată, lassoul, mîna atentă, ocheşte bizonul de aer" (Stănescu, „Mister de băieţi"); „Să prindem jaguarul cuvintelor false,/ să-i punem lasoul în gît" (Matei, „Joc serios")
Nu, stai, domn Manolache, nu mă convingi, vrei să spui că Matei nu ştia cum se scrie cuvîntul „lassou", aşa nu merge, sau ce crezi că dacă poezia lui Matei ne poartă în aceleaşi prerii americane, numai că nu vînează bizoni, ci jaguari, apoi îl prinzi în laţ?! Să vedem ce descoperiri mai faci?! „...am impresia că V.Matei îşi « construieşte » poezia după « Schemele » poetice ale altcuiva. E vorba de poetica inovatoare a lui Nichita Stănescu, din care debutantul nostru preia masiv şi fără ezitării"...e cazul unei preluări metodice şi deliberate a formulelor poetice nichitstănescine". Argumente, argumente, măi nene! Să te vedem cu ce ne fericeşti?

Scriitorul total Valeriu Matei - Dialog subţire
Andrei Hropotinschi - Tiberiu Manolache. „Moldova Literară". Supliment al ziarului „Moldova Suverană", Nr.32, 4 septembrie 1996

„Plagiator se numeşte acela ce săvîrșește un plagiat, iar plagiat vasăzică însuşirea lucrării intelectuale a altuia, fără ştirea aceluia, și cu scopul de a o trece publicului ca o lucrare proprie". (Ion Luca Caragiale)

În polemica noastră cu dl Tiberiu Manolache afirmam sus şi tare că nu există cap de acuzare pentru a-l inculpa pe Val Matei în Patul lui Procust definit în motto-ul caragialesc de mai sus. Să vedem totuşi care sînt argumentele exegetului în continuare: „Mă refer mai întii la vocabular şi - mai ales - la acele emblematice pentru opera lui N.Stănescu „Necuvinte" - care, cred, au valoare de unicat în poetica universală. După apariţia celor „11 elegii (Cina cea de taină)" (1966), dar mai ales a „Necuvinte"lor (1969), în poezia noastră „răsărea" pe ici-colo cîte un ne-cuvînt (mai ales „nemoartea"), dar incidental şi „fără sistem"... Iată cîteva exemple de la Valeriu Matei care, se pare, îşi face din ele un sistem: „Rupere-n două-n timpane a sunetului,/ a nevăzutului..." (p.45), „Suspină nevăzutul turnat pe-nguste pagini" (p.81), „...cuvintele topite prin nerostire" (p.58), „cum suferă tristeţea nerostită" (p.99), „Cădere lină/ spre nefiinţă" (p.7), „mereu evadînd spre nemoarte" (p.9), „cocorii nedormirii" (p.39), „nenăscuţii prunci" (p.39)".

Chiar nu cred, chiar nu cred! La-la-la-la! Să vedem cu care as de coz baţi mătăluţă acest şase de coz?
Manolache: „Tot de vocabularul poetic nichitstănescian ţin şi cuvintele care alcătuiesc distincte şi des utilizate "nuclee metaforice" în opera marelui scriitor: sfera, punctul, zeul, privirea, ochiul de zeu, vidul, contemplarea, elementele mitului sau ale antichităţii etc. etc.".
Ei şi? Ei şi? Ei şi?
Manolache: „Iau drept exemplu o imagine la care Valeriu Matei revine des şi care nu e deci întîmplătoare pentru poezia dumnealui. Citez din poezia „Neliniştitul": „să mă simt despicat de răbdare".
În opera „unicului Nichita" metafora de acest tip (ruperea în două a întregului, ruperea a ceva abstract) apare perpetuu şi e de esenţă tipic stănesciană. Iată un exemplu: „...sufletul/ mi se rupe în două/ dinspre frunte spre umbră/ cu un aer despicat de bătaia... cormoranilor" („Focul și gheaţa"). În versul lui Valeriu Matei trupul e „despicat de răbdare", în poezia lui N.Stănescu despicat de bătăile de aripi ale cormoranilor (gen de păsări acvatice) e sufletul. Evident e că tînărul scriitor preia formula stănesciană a imaginii, chiar dacă termenii sînt alţii (trupul-sufletul, răbdarea-aerul), (bătaia de aripi). Că apropierea dintre model şi ceea ce ne propune debutantul nu e incidentală ne-o demonstrează însuşi Valeriu Matei printr-un alt vers, de astă dată din poezia „Cădere": „rupe-mi-aş văzul de arcul tăcerii" (vă voi demonstra mai jos că „arcul tăcerii" e tot de origine stănesciană).
Iată o imagine similară din N.Stănescu: „...ruperii-n două a lumii ca să-mi pătrundă prin ochii, doi" („A patra elegie").

Vedeţi cum ţese acest Tiberache pînza de păianjen în jurul poeziei mateiene! Fariseule, Matei e băiat de-al nostru, de ce faci lucrul acesta? Şi Stănescu e de-al nostru! Şi între ai noştri oare nu avem noi voie cu permis de la agie să facem un fel de manus manum lavat? Să ne ştie și alţii!? Doar s-a spus în prefaţa lui Vieru că Matei „a lucrat în secret"! Baţi sub centură dureros, nenicule!
Manolache: „Formula e aceeaşi: la poetul român - „ruperea" lumii la V.Matei – „ruperea" văzului, termenul "văzul" fiind, probabil, sugerat de "ochii" din metafora modelului. Ca să fiu mai convingător, citez o altă imagine stănesciană în stare să vă „explice" în continuare atît originea „ruperii" în două, cît şi imaginea „arcul tăcerii„.
Extrag exemplul dintr-o altă poezie a scriitorului român („Mişcare în sus"):„tăind la jumătate arcul culorilor".

Şi un ultim exemplu - vă rog să mă iertaţi pentru insistenţă... din acelaşi „cuib" metaforic şi de o evidenţă care te lasă meditativ: „Rupere-n două-n timpane a sunetului,/ a nevăzutului" (Valeriu Matei, aceeaşi „Cădere"). Alătur deci imaginea omoloagă, de astă dată iarăşi din „A patra elegie": „...ruperii-n două a sunetelor/ lumii/ ca să-mi lovească timpanele, două". E de prisos, cred, să vă amintesc de unde vine „nevăzutul" de la finele citatului de mai sus din Valeriu Matei. Domn Manolache, nu umbla cu lindinile acestea microscopice. Pune-mi dinainte o şorochină de vers ca să mă conving eu fără comment-urile d-tale!

Măi tată, măi, cum mi ţi-l „înnobilează" acest Celibidache-Trahanache-Manolache pe intelectualul Matei, afirmînd, precum că ista, poetul (de deputat şi candidat nici un cuvînt!), ar crea operă poetică odată creată, ca să-l parafrazăm pe răposatul Barschi. Nu se admite lucrul acesta, nenişorule, fii mai gentil, nu-i dezgoli flancurile poeziei. Ştiţi, domnilor cititori, că de la un timp acest tip de lecturi paralele începe a mă captiva şi-mi pierd interesul pentru detective, darul vobirii şi al replicii în contradictoriu. Să vedem, să vedem, cum îi trage clapa poetului Pastişache junele critic pe atunci Manolache?! Grav, academic, fără a lansa vreo pilă ironică. Chiar cu un fel de dragoste îl dă afară din lanul poeziei pe atunci încă sovietice moldoveneşti şi-l toarnă cu totul în textul celei româneşti: „După cum aţi văzut, debutantul ia rar o imagine a modelului în stare « pură », de cele mai multe ori el combină, asamblează, schimbă termenii, metaforele lui « trăgîndu-se »una pe alta din vocabularul şi poetica stănesciană într-o »«tristă-nlănţuire de inele", cum ar zice chiar Valeriu Matei, recurgînd la un vers al său"...

Precum vedeţi, analistul îi scoate în vîrf de bisturiu şi nişte merite personale, am zice la acel moment încă necitite în paralel şi de un alt mare îndrăgostit de poezia mateină - Emil Galaicu-Păun! „Vreau să vă demonstrez cît e de greu totuşi acest travaliu combinatoriu", zice cu năduf exegetul şi noi ne imaginăm şi cu cît chin a depistat această tehnică a creaţiei, calificată de Grigore Vieru în prefaţă „lucrare în secret".

Vieru se întreba: „...dar de ce a lucrat în secret? Nu ştim. Poate că dintr-un sentiment de securitate psihologică, dacă se poate spune aşa". Vieru, un mare cunoscător al poeziei româneşti, a văzut marele secret, dar a preferat să-l ţină în... taină, spre deosebire de Manolache! Continuă Tiberiu Manolache: „Citez din V.Matei („Cîntec"): „Plonjez prin spectrul verde-al primăverii, / alunec peste vechile zăpezi, / în iole cenuşii pe faţa mării/ spre nopţile în care te visez". Urmează un comentariu subţire şi oricît aş încerca să parez lovitura ce i se aplică poetului, consemnez doar un rateu, iar criticul îi piaptănă poetului freza imagistică în răspăr: „Nu zic despre alunecarea pe zăpezi (debutantul apelează des în poezia sa la „elementele" frigului) că şi-ar afla originea fie în „Măreţia frigului", fie în „Elegia a opta, hiperboreana", fie în altă parte, poetul român avînd nenumărate metafore axate pe aceleaşi elemente - mi-ar fi foarte greu să demonstrez.

Nu zic despre iole pe faţa mării (cuvîntul e rarisim în poezie şi l-am întîlnit de vreo două ori în poetica lui N.Stănescu, o dată în „Adolescenţii pe mare") - mi-ar fi la fel de greu să demonstrez ceva: ar putea fi o simplă coincidenţă de vocabular. Dar vreau să mă opresc la verbul „a plonja", care formează un „nucleu metaforic„, destul de fecund în arta poetică a scriitorului român. Propun două exemple:
- „şi voi plonja în ape cu sufletul neapărat,/ luîndu-mi drept limită animalele mării" („Elegia a opta, Hiperboreana"),
- „şi brusc plonjez spre înălţime/ ca-ntr-o prăpastie de aer,/ lăsîndu-mi umbra să planeze/ asemeni norilor de ploaie,/ cînd visurile-aproape treze..." („Către iarbă")".
Să vedeţi cum plonjează exegetul că, apelînd în repetate rînduri la „Mi-ar fi foarte greu să demonstrez", „mi-ar fi la fel de greu să demonstrez ceva", „nu zic despre", „nu zic despre" - adevărate figuri de stil retorice catilliniene, care, se văd de la o poştă că sînt capcane pentru a ne prinde interesul, d-lui, criticul, mizînd pe psihologia celui pasionat de romane poliţiste de acest gen, romane despre care Claudel zicea că „se adresează categoriilor celor mai de jos ale prostiei omeneşti". Cum ar zice Joseph Bialot: „Încă un deştept care le ştie pe toate!".

Plonjînd aidoma unui floretist sau pugilist, criticul, cu siguranţă, îmi aplică un upper-cut şi eu nu mai sînt în stare să apăr poezia mateină, despre care în recenzia internă aveam atîtea şi atîtea cuvinte de bine:
„Stilul sibilinic (nu în sens de oracular, dar de enigmatic şi vag - n.n. de azi) al cărţii nu atestă cu certitudine un veritabil sentiment al trezirii unui mare poet, a unei mari poezii, ci mai degrabă o contestă, evidenţiind cu impertinenţă trezirea ambiţiei de a mima poezia, creaţia". Pardon, nu acesta-i citatul! Aha, iată-l: „Sînt cîteva piese în acest capitol care pledează serios pentru a-l scoate pe autor din anonimatul nostru poetic... Este vorba despre « Sfera », « Tristul cîntec al formelor », « Femeia din vis ». Nu vom afirma cu patos şi emfază că sînt nişte poezii antologice, dar că sînt nişte poezii bune, nu mă va putea combate orice critic cît de ambiţios şi pretenţios ar fi".
Luaţi aminte mai ales la ultima poezie evidenţiată de mine. Îmi va veni să intru sub scaun de ruşine, dar abia în 1992, cînd un amic de la Tecuci îmi va da cele două volume de „Ordinea cuvintelor" de Stănescu. Recenzia o scriam pînă la 1988! Ca să mă dezvinovăţesc citisem şi eu multă poezie care se aducea cu sacul la editură şi trebuia rebutată. Pentru autentică nu aveam cînd şi ea apărea pe undeva pe alături ca de la sine. Deci îmi formasem şi gusturi estetice adecvate tocmai pentru a recomanda drept publicabilă poezia „Bat clopotele" şi ziceam: rămînem contrariaţi doar de versul „de-atîtea lacrimi urcă fîntînile la ceruri", pe care l-am descoperit ca imagine inversă mai întîi la Marin Sorescu, apoi la N. Dabija, poate că mai e şi la Baudelaire, şi la AI. Bosque, mai poţi şti la cine...".

Manolache al meu e mai reverenţios: „Evident nu e nici o asemănare între citatul din Valeriu Matei şi cele două din N.Stănescu. Poate doar apropierile dintre cuvintele mării-mării, alunec-planez, visez-visurile, dar ele pot fi şi incidentale: o simplă coincidenţă de vocabular. Nici chiar folosirea aceluiaşi „nucleu metaforic" a plonja nu ne permite parcă să găsim similitudini. Fiţi însă atenţi la expresia stănesciană „plonjez spre înălţime" care se înrudeşte cu alte metafore ale poetului român: scapăt în sus, curg în sus sau, cum mai spune în „Respirări", coborîrea în sus. Le vom descoperi şi la V.Matei: cad spre înalt („Cădere"), se smulg spre înalt („Stîlpul de foc" - mă rog, tot o coincidenţă). Cînd pun însă alături, plonjez spre înălţime (N.Stănescu), se smulg spre înalt (V.Matei) şi norilor de ploaie (N.S.) - nouri de nea (V.M.), ideea simplelor coincidenţe pierde parcă din siguranţă. Nesiguranţa îmi creşte însă cînd citesc la debutantul nostru penultimul vers din poezia „Cădere": „Cad spre înalt cu pămîntul şi iarba" - deci e vorba de aceeaşi plonjare spre înălţimi, de o cădere în sus, după care mai citesc la N.Stănescu, în poemul „Mişcare în sus", despre acelaşi zbor al personajului liric spre înălţimi: „Pe dunga lor, săgeata trupului, în sus,/.../ tăind la jumătate arcul culorilor", după care iarăşi recitesc două versuri din V.Matei, aceeaşi „Cădere": „Dungi negre - limită a inimii mele /.../rupe-mi-aş văzul de arcul tăcerii". Iarăşi „coincidenţe": mişcare în sus-cad spre înalt, dunga-dungi, tăind la jumătate-rupe-mi-aş arcul culorilor - arcul tăcerii.

Interesant e altceva - cele două „nuclee metaforice" (ruperea în două a ceva şi căderea spre înalt) pe care le-am luat la întîmplare s-au intercalat în acelaşi context, s-au „găsit" unul pe altul, s-au „înlănţuit". Vă mai ofer două „verigi" pentru această „tristă înlănţuire", vorba poetului nostru, care se leagă nemijlocit de cele două. Imaginea lui Valeriu Matei „arcul tăcerii" îmi aminteşte de alta similară, tot a dumnealui, din poezia „Femeia din vis": "arcul sufletului" , care la rîndu-i îmi aminteşte - nu incidental! – de o imagine a lui N.Stănescu din „După înălţarea zidului" (a propos, şi cuvîntul „zidul" alcătuieşte în poetica marelui român la fel de răspîndite „nuclee metaforice", ca, de altfel, şi în lucrările debutantului), dar asta ar fi a treia « verigă », or, eu v-am propus doar două!" Nu, domnule, aşa nu mai merge, nici pic de patriotism „basarabean"! Uitaţi-vă ce echilibristică metaforică ne scoate dumnealui ca mărgelele pe aţă, cîtă preamărire a poetului român! Și pe fundalul acesta cît de pigmeu apare autorul „Stîlpului de foc" pe care eu, dar mai ales Grigore Vieru, îl propuneam cititorului. Uitaţi-vă ce scriam în recenzia internă: „Toamnă fără sfîrşit" e compartimentul care se impune prin cel mai mare număr de versuri ce conţin un fior poetic incontestabil, desigur, la modul convenţional adoptat la analiza acestei plachete, zicîndu-ne că V.Matei e mai poet decît mulţi dintre debutanţii de odinioară de pînă la el.

Cele remarcate de noi nu vrea să însemne ca versurile lui V.Matei nu au dreptul la viaţă (pînă la pagina 9 a recenziei interne îi tot aplicam una caldă, alta rece - n.n.). Dimpotrivă, în ele se reflectă fidel un tip de creator modern, dominat de avalanşa, de torentul informaţional al epocii cu explozii nucleare şi zboruri astrale, cu revoluţii tehnico-ştiinţifice, cu o ecologie dinamitată grav de acest progres nestăvilit. Este vizată în poezia lui şi o surzenie şi o muţenie sufletească. Eroul lui are concepţia autorului - un pic raţionalistă, niţel distanţată de sentiment, ceva-ceva mai mult preocupată de farmecul şi magia cuvîntului ca atare, un pic impertinentă". Şi înşiram un cîrnaţ de titluri, din care au zburat doar vreo 3-4 în timpul redactării.

Deci, pentru fiece metaforă, pentru fiece vers mă voi lupta ca un balaur comunist cu 24 de capete! Ai să vezi, cum te scoate nenea bariz curat, Mateiule! Ai să cînţi după asta „Fa Mărie, cu bariz, măi!" Să mai încerce duşmanii (cu accentul pe prima silabă!) să-şi mai bage copita în versurile tale, căutîndu-ţi prin asta virguli în biografie înainte de prezidenţiale! Le-arătăm noi! Să nu decoloreze laptele de capră! Cred că ştii ce zicea Stănescu despre capră? „Eu semăn cu caprele. Dau lapte. Cine nu cunoaşte ce este aceea o capră? Cine nu poate deosebi o capră de o frunză? Dar de fapt şi de fapt ce este aceea o capră? Cine se poate lăuda că, într-adevăr, cunoaşte ceea ce este o capră?"

Să mai savurăm acum considerentele tiberiumanolachiste?! Doar din simplă curiozitate:
„Deci, « arcul sufletului » (V.M.) îmi aduce aminte de « arcul surîsului » din sus-pomenitul poem stănescian, care - curios!- are ca ax metaforic tot un vis, tot o femeie: „Vezi, şi eu am avut un vis,/ Vroiam foarte mult să mă desprind, să mă arcuiesc,/ să fac un salt//.../Tu treceai pe sub platani,... dînd la o parte.../fîşiile strălucitoare pe care luna/le strecura printre frunze...// De-aceea le-am ajuns din urmă./împodobind tăcerea dintre noi/cu vorbe întîmplătoare/curios să-ţi zăresc arcul surîsului". Stănescu dă lapte, dar nişte scribi şi criticaştri mărunţi, pigmei, nu alta, încearcă să te mulgă pe tine coşcogea Matei-deputatul în două „sozîvuri", candidatul la prezidenţiale, de Laptele-Stănescu! Citez acuma din Valeriu Matei („Femeia din vis"): „Cine atinge cu degete de gheaţă / arcul sufletului meu rebel,/ că-n vise mi se face de-odată dimineaţă/şi-alerg spre deşteptare ca printr-un vechi tunel?//.../Cuvintele se-adună în stînga mea, în dreapta/ e partea de lumină în care nu mai eşti,/ e spaţiul tăcerii din care nu-mi răspunzi,/femeia mea din vis..." În primul rînd, ambele poezii au acelaşi ax metaforic.

În al doilea rînd, există alt şir de „corespondenţe" (de arcul sufletului- arcul surîsului, arcuiesc, nu mai zicem nimic), iată însă altele: imaginea „alerg spre deşteptare ca printr-un vechi tunel" e tot de provenienţă stănesciană. Pentru cei ce nu cred dau la subsol cîteva metafore create de autorul „Necuvintelor", avînd ca centru imagistic cuvîntul „tunel":
- „Ochiul devine gol pe dinăuntru/ ca un tunel" („A doua elegie");
„Gîndul lucid: tunel adînc prin care/ timpul din urmă îl ajunge pe cel dinainte" ("Polul istoric");
- „O, voi mirosuri,/.../inima mea călătoreşte/.../spre copilărie prin tunelul vostru" ("Ars poetica"), alăturînd însă versului mateian una din ele:
„Cu spăimîntătoare viteză am trecut prin tunelul oranj, /.../ cînd m-am trezit eram chiar pe cîmp" („Nod 3").
Puse alături, cele două imagini, cred, nu mai au nevoie de comentarii... Expresia „în dreapta, în stînga", privind orientarea în spaţiu sau gruparea elementelor în spaţiu se întîlneşte destul de des la N.Stănescu. Iată un exemplu: „O, lucrurile deschid un ochi pironitor şi-l clatină în dreapta şi în stînga după cuvinte" („O, lucrurile").

Să citim acum următorul vers din „Femeia din vis": „Cuvintele se adună în stînga, în dreapta/ e partea de lumină în care nu mai eşti". Mă întreb: prin ce neobişnuit concurs de împrejurări se succed totuşi atîtea elemente comune unei poezii şi alteia: visul, femeia din vis, arcul sufletului (Valeriu Matei) - arcul surîsului (N.S.), partea de lumină (din care femeia e exclusă) (Valeriu Matei) - fîşiile strălucitoare ("părţi de lumină"), deci pe care luna le strecura (şi în care femeia e prezentă) (N.S.), cuvintele (Valeriu Matei) - vorbe (N.S.), spaţiul tăcerii (Valeriu Matei) - tăcerea (N.S.), cuvintele şi spaţiul tăcerii (Valeriu Matei) - vorbe, împodobind tăcerea (N.S.)?; de la stînga în dreapta, tunel nu mai pomenesc".

Vă spun fără perdea - e feroce, e crunt analistul! Şi n-am ce-i face, dacă i-i dragă poezia şi o grojdeşte ca pe nişte seminţe de floarea-soarelui... Să aducem cititorului un pic de respiro din prefaţa lui Grigore Vieru: „Avem în faţă, stimate cititorule, o carte semnată de un tînăr poet al cărui nume este cu totul nou în poezia noastră - Valeriu Matei - care de-a lungul mai multor ani a lucrat «în secret » la ea în pacea şi liniştea Muzeului regional Moscova de studiere a ţinutului, unde Valeriu Matei a trudit ca şef de secţie".
- Va urma -