Zilele trecute Stelian Gomboș jelea la împlinirea a trei ani de la moartea ultimului rege al României. Obișnuit cu cele specifice și proverbiale cu „smerenia”, consilier la Ministerul Cultelor, medaliat de Patriarhie pentru distincție cu ordinul brâncovenesc, tânărul Dr. Stelian Gomboș[1], pomenește, cu regret, cei trei ani fără de rege. Evocă, precum psalmistul, vremuri pe care nu le-a trăit, acelea „regale” ale domniei din vremea vehiculatei devize: „Nihil sine Deo”, și mai ales, sau deoarece, n-a mâncat „mălai pe vremea regelui Mihai”, cum grăia poporul pe meleagurile natale ale autorului, și n-a cunoscut, spre norocul lui și al multor altora, toate nenorocirile scoborâte asupra neamului românesc, pe care zice că „regele l-a iubit”, făcute sub semnătură și sigiliul regal al ultimului pomenit, înșiruie o seamă de laude care, după părerea mea, nu se potrivesc de fel.

Răsfoind ediția, din 16 decembrie 2020, „Confluențe literare” am dat peste titlul cu „…ultimul rege”, semnat cu autoritatea de ziarist profesionist (membru al U.Z.P.R. - din 2017), al domnului Dr. Stelian Gomboș, ceea ce mă determină să zic explicit: plângi când, unde și cât poftești stimate consilier superior, dar fără mine! Să nu priceapă cineva că nu am compasiune față de un om trecut la Domnul, sau față de cei rămași. Nu! Numai că eu o fac pe C.N.P.-ul propriu, fără să-i trag în „groapă” și pe alții, cum încearcă domnia sa, dacă n-am înțeles greșit următorul text: „Toţi, în cor, la unison, afirmăm, cu tărie şi cu convingere, că, altfel ar fi arătat această ţară şi naţiune dacă Regele ar fi putut (re)veni la conducerea ei dar, în sfârşit, mila lui Dumnezeu în toate!…”[2].

De unde vine oare concepția acesta la un tânăr intelectual, de a cărui calități nu mă îndoiesc, nu știu să răspund! Și apoi pe firul „bocetului comemorativ”, vără voia mea, Stelian Gomboș mă forțează să intru în „cor” cu toții, ca la „unison, cu tărie și convingere” cu Mihai Șora și Stelian Tănase (vărsători de lacrimi la groapă) să constat că „regele n-a avut ce merita”!? Dumnealui spunea, corect, că odată evreii pe „trădători îi băteau cu pietre și îi alungau din cetate”, iar al nostru trădător (chestiunea trebuie lămurită, căci între buna intenție și rezultatele consecințelor actelor sale sunt mari diferențe) de „neuitat și de neiertat, Rege Mihai I, decorat cu ordinul sovietic „Victoria”, și răsplătit viager de comuniști, în timp ce trăia în Elveția, pe lângă cei 170.000 români osândiți - de regele lor -, la prizonieratul din Siberia din care s-au mai întors doar câteva mii este o fundamentală deosebire. Parafrazând suferința celor sacrificați prin act regal considerat „eroarea politică, urmată de performanța militară”[3] de la 23 august 1944, le punem urmașilor, spre dreaptă judecată, replica lui Petre Țuțea dată gardianului care-l păzea: „Ce faci, filosofule? Cum te simţi? Datorită grijii dvs., cum se vede!”. Ce a răspuns Regele Mihai I despre isprava de la 23 august 1944? Nimic, în folosul românilor! Tăcere totală și ce ar fi meritat, după zicerea Noului Testament? Știți prea bine.

E treaba tânărului consilier să se alăture cui vrea și poftește. Chestiunea e să nu o facă în numele la „toți”!, pe de o parte, iar în al doilea rând cele scrise sunt, în opinia mea, „gargară monarhistă”, dacă nu eseuri S.F., căci sunt foarte departe de adevărul istoric cercetat și expus în lucrări de referință pentru perioada respectivă. Exagerări, colocvial vorbind, de felul celor evocate în scrierea „comemorativă” nu prind bine nimănui, și nu slujesc la descâlcirea adevărului, dintr-o perioadă învelită încă în mister, sau a celei definite pe când „personalitatea luminoasă a Majestății Sale Regele Mihai I al României”, cum îl tămâiază autorul articolului, pe cel care dădea târcoale pe la hotarele patriei Ex-regele Mihai, după celebrul interviu de la Duna Tv, din iunie 1989.

Da, față de ce și cum a condus Regele Mihai I, România de la 23 august 1944-30 decembrie 1947, trebuia să dea socoteală poporului deasupra căruia a domnit. Evident că nu voi încerca polemică cu domnul Gomboș. Fiecare cu viziunea lui despre așa-zisul „eroic act de la 23 august 1944” și cu „speranța ca monarhia să mai re(în)vine”. Asemenea „etichete” nu fac bine nimănui, iar excesele de genul: „transformat într-un fenomen al naturii umane şi al istoriei globale, universale, nu au acoperire în fapte. A fost loial şi fidel, până la sacrificiu, ideii pe care a interiorizat-o, transformând-o în credință potrivit căreia șansa României nu vine decât de la tradițiile sale istorice și constituționale!…”, „profilul său de o divină moralitate”, „măreția de personalitate, vrednică, autentică şi veritabilă a istoriei, naţionale şi universale și de român demn, deopotrivă!…”, „ultimul Rege al românilor a fost de departe cel mai vibrant monarh dintre toți cei patru pe care i-a avut România, în termeni morali, de conștiință, de instanță etică față de un secol al prăbușirilor!…”, fiind primul suveran român cu adevărat, „identificarea sa afectivă cu poporul român a fost profundă și pe viață”!…”. „Împlinindu-și câteva din visele sale, puține și cu multe eforturi, și-a dus țara acolo unde a văzut-o ultima dată, în complicații ani 40: în Europa”, „voi susţine şi sublinia faptul că Regele Mihai I a fost şi a rămas o icoană vie a românilor, o legendă istorică și politică, deopotrivă, simbolul unei confruntări care a marcat ultimii 70 de ani de istorie, cei mai dificili din istoria statului nostru român modern!…” ce mai e de zis, un pic și e acolo în Ceruri, gata să ia locul celuia care L-a chemat la divina judecată. Ar fi de prisos orice comentariu la asemenea fraze, formate din puzderie de cuvinte, menite să altereze esența, și care umflă precum balonul de clăbuc

Apoi urmează deziderate și verdicte: „să nu uităm oamenii care au depus eforturi şi au făcut sacrificii pentru România”. Dar pe cei sacrificați de prea-slăvitul ultim suveran al românilor se pare că însuși „capul” oștirii i-a sacrificat și uitat! După scrierea citată, Regele Mihai I rămâne „cea mai pilduitoare personalitate a României contemporane”, „Trădat de toți, loial tuturor”, „legendă a generozității, a îngăduinţei, a toleranței și a misiunii sale de a uni. Amin! ”. Har Domnului că s-a sfârșit „povestea laudei”, că eram gată să mă uit în ograda „Maicii Domnului”, din ultimele două secole, și să descopăr măcar unul din iluminații oameni ai demnității neamului românesc, să pot compara măcar pe unul cu cel „ultimul” pomenit. Dar nu! Până și „tovarășul” ar fi eclipsat!

Constat, cu surprindere, cât de mititei au rămas strămoșii ilustrului ultim „cap încoronat” al României, după „pomenita laudă” ce ați reușit-o domnule consilier superior. V-a scăpat ceva, sau aceasta-i realitatea percepută la nivel instituțional? Mai cugetați, că în pandemie de „vorbă cu noi înșine” putem aplica corecții, chiar și online!

Exclamarea din final: Amin!, e cu adevărat benefică. În rest, nu știu de unde vine moștenirea cu „pupatul preaslăvitului Mihai I”, căci argumentele serioase, provenite din documentele istoriei neamului, ale aliaților și dușmanilor românilor nici pe departe nu amintesc de o asemenea personalitate regală „zugrăvită” în povestea S.F. expusă, care nu rezistă nici la prima ploaie, căci vântul o spulberă în toate zările și descoperă fața hâdoasă a obedienței, sau/și o exagerare a tot ceea ce e regal, prin astfel de periat. Ori, fără de vestea noastră, se pregătește re(în)vierea monarhiei prin A.S. Duda Margareta?

Altfel am credința că profilul  autorului: „receptiv, dinamic, spirit de echipă, abilitate în comunicare şi negociere” este real și că smerenia față de această „încercare” nu se potrivește „convorbirii cu oameni aleși”, cel puțin nu în acest fel. Armonia nu se poate face într-o societate în care, toți cei din „cap”, s-au urcat și călărit poporul în ultimele două veacuri, după „capul” lor, sau a celor care i-au trimis, a fost una resimțită cu vai de poporul român și a frânt trupul unit al țării!

În aceste zile de meditație mi-am aminti că ordinul împărătesc de înscriere în orașul Betleem, de inspirație divină după perceptele biblice, a fost dat ca să se ducă la îndeplinire promisiunile Scripturii. Prin istoria nașterii Mântuitorului, Dumnezeu își arată fața celor mulți: pruncul vine pe lume, după ce fusese vestit, într-un loc sărăcăcios, într-o iesle cu dobitoacele la un loc, nu într-un leagăn de aur, dar vestirea nașterii de către cei trei magi către păstori și aducerea darurilor: aur, smirnă și tămâie semnifică faptul că mântuitorul venea pe lume pentru cei mulți și suferinzi, din diferite pricini. Nu pentru rege, ci pentru popor!

„Nu am venit a aduce pace” a zis Iisus, deoarece și atunci statele își clădeau temelii noi, iar bisericile aveau crăpături iar printre familii trecea sabia. „O mie de ani sunt înaintea Lui ca ziua, ce a trecut ieri și ca o strajă de noapte”, apoi Cel ce-a fost și este „Capul Păcii” a venit de Crăciun să mântuiască lumea. Povața, cum spunea Timotei, de a urmă „dreptatea, pietatea, credința, iubirea, blândețea…” erau îndemnuri pentru a apuca spre viața cea veșnică. S-a împlinit prorocirea lui Isaia ca putere să capete cei ce „au încredere în Domnul”?, mult miram-aș, atâta vreme cât se menține pericolul războiului și după două mii de ani de la nașterea Pruncului Iisus.

Putere nouă căpătăm zilnic când facem și satisfacem trebuințele celor mulți, neajutorați. M-a surprins întrebarea unui micuț prunc, pusă măicuței sale: eu când pot fi credincios? Răspunsul a sosit prompt: atunci când Îl iubești pe Dumnezeu! În rugăciune zilnică: „Doamne ajută!”, implorăm mila cerească pentru a trece din întunericul nopți spre lumina zilei pentru a putea străbate cărările vieții. Îl rugăm pe Bunul și Milostivul să ne însoțească, să ne întărească, să ne miluiască, precum o facem înainte și la marele Praznic al Nașterii Pruncului Iisus. La adăpostul cetății lui Iisus ne rostuim planuri în care ne propunem să fim mai buni, sinceri, drepți. Și această pildă, din vremuri de demult, avem datoria s-o transmitem nealterată urmașilor!

Lumea-i dominată astăzi de frică, mai tare ca oricând, și fiecare, în felul lui, încearcă să „zidească” în jurul lui, dar teamă îmi este că, mulți, îl lasă pe Dumnezeu dincolo de zidurile inimilor. Veștile sunt gradual și cu înfricoșătoare intensitate răspândite, spre a stârni și întreține „pandemia”, cu scopul, probabil, de a slăbi îndemnul Mântuitorului: Urmează-mă!, pentru a împiedica curățirea casei sufletului, precum templul, prin rugăciune, pentru a dobândi viață spirituală normală. Efectul Placebo, atât de benefic omului trebuie anihilat. Dar oare învățătura samarineanului pătruns-a și o răspândim cum se cuvine, adică ceea ce știm și credem cu adevărat împărtășim și altora, ori ca fiarele sfâșiem prada? Și atunci la fireasca întrebare ce se așteaptă de la conducători (intelectuali formatori de opinii), posibile răspunsuri ar veni dacă: ar fixa obiective comune pentru toți, ar îndrepta atenția tuturor spre calea de urmat, cu o minimă arătare de compasiune pentru neputincioși, potrivită cu pilda biblică „nu te teme”, căci numai așa se va dobândi puterea pentru a străbate acest „deșert de neîncredere”.

În acest punct mă întorc cu reamintirea despre „cap și coadă” și rolul conducător al acestora, precum în povestirea șarpelui. Și întreb: au conducătorii „cap și coadă” și îi pasă oare la „cap” de „coadă”? La cap îi trebuie: ochi - să vadă, urechi - să audă, minte - să judece, spre binele a tot: cap-coadă. În groapa noroioasă ne-a târât, în ultimul veac, „capul orb”, încoronat sau/și ales pe lista de partid, încropită cu interes și, cu nepăsare pentru ceea ce pățește numai „coada”, căreia i-au pansat cu regularitate rănile adânci ale arsurilor, provocate de cangrenele „colective”, din tranșeele războaielor, schimburile doi și trei ale fabricile și uzinele devenite „fier vechi” după '89, pentru a satisface capriciile lor de „cap” conducător. Și iar a sărit, în zilele ce le trăim, „capul”, precum al șarpelui din poveste, să „reseteze” chipurile ceea ce scăpase din malaxorul lăcomiei, punând „mască” spre a nu se vedea nobila afacere a „capului” monarhist, țărănist, psd-ist, pdl-ist, usr-ist ori liberal predestinat a conduce cele lumești și pământești. Cele trebuincioase pentru „coadă” și sufletul său rămân numai dorințe deșarte?, conform proverbului „vai de picioare unde nu-i cap”!

În ce cheie să descifrăm demersul jurnalistic al tânărului autor? Orgoliu provincial?, „smerenie” față de „tron”-ul inexistent? O încercare de „resetare a direcției de interpretare a trecutului” sau o redefinire a „identității de sine, a unor noi oportunități și posibilități de manifestare”, cum și le dorește în alte articole autorul, ca „momente de reverie în vremea pandemiei”[4]. Cu acest posibil profil domnul Dr. Stelian Gomboș încearcă verdicte pe subiecte trecute, insuficient cercetate și mai deloc argumentate, sensibile oricum, precum „Regele”, „revoluția”, iar pentru cei sacrificați nu mai „aveam puterea să le înţelegem jertfa. Libertatea şi bunăstarea au ofilit în noi floarea curajului…”. Despre reușitele celor vii, și despre „capul încoronat” care a condus România cuvinte puține, cu rare reușite, iar despre cei mulți eroi o eternă dorință?: „Veşnică să le fie amintirea, recunoştinţa, preţuirea şi pomenirea! Amin!”.

Cu asemenea verdict pot să cred cât de mult contează constanța convingerilor adevărate în viaţa noastră pământeană!... și nu conjunctura, oportunitatea în caz de schimbare. Laitmotivul invocat în mai multe articole de autor: Miluiește-mă!, acea „cheie” menită a ușura întregul parcurs al vieții pământești, ar fi mai degrabă canonul cel mare ce se cuvine. Fuga după subiecte de trend, actualitate politică, etc, prinde la ziaristul monden, dar la un consilier superior din Ministerul Cultelor, ba!

Între iluzia visată de regele Mihai, potrivit căreia „Viața mea a fost o lungă şi loială așteptare” și certitudinea lui Petre Țuțea „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniță pentru un popor de idioți! De asta numai eu am fost în stare…”!, prefer să fiu soldat credincios poporului ca și filosoful.

-------------------------------------
[1] Stelian Gomboș - n. 1977 Oradea, consilier superior Ministerul cultelor, cu o bogată publicistică.
[2] Stelian Gomboș, Din seria „Pro memoria”: Treia ani fără (ultimul) Rege!...5.12 2020. Articolul inițial publicat identic și la un an de la comemorare,(11/.12 2018). https://confluente.org/stelian_gombos_1608112478.html
[3] Constantin Moșincat, Starea de veghe, Editura Imprimeria de vest, Oradea, 1977
[4] Dr. Stelian Gomboş, Momente de reverie în vreme de pandemie, în Porunca iubirii, 3.08 2020 https://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/3641/momente-de-reverie-vreme-de-pandemie