Maria Diana Popescu: Stimată Rodica Iliescu, în 1970 v-aţi stabilit la Paris, aţi studiat la „Academia de Arte Frumoase" şi aţi obţinut în 1974 licenţa acestei instituţii de renume. Cum aţi reuşit să plecaţi din România acelor vremi?

Rodica Iliescu: În România acelor vremuri nu existau, după cum ştiţii, prea multe posibilităţi:
- fuga, evadarea pur şi simplu, cu riscul vieţii şi cel de a pune în primejdie pe toţi cei apropiaţi: familie, prieteni, colegi...
- să te pui în serviciul monstruoasei maşinării a securităţii;
- căsătoria legală cu un străin, din dragoste sau nu. Eu am avut şansa imensă de a întâlni la timp un băiat deosebit, sincer şi determinat, care mi-a oferit Parisul fără ezitare, şi care rămâne pentru tot restul vieţii în inima mea, deşi drumurile noastre s-au despărţit dupa câtiva ani...

- Astăzi sînteţi unul din membrii marii familii de artişti plastici parizieni şi universali. Cît de anevoiosă a fost lupta pentru devenirea artistică? Ce aţi sacrificat pe altarul artei?

- Este poate derutant, dar nu am perceput devenirea artistică a mea ca pe o luptă; a fost mai degrabă un val care m-a purtat... Energia, concentrarea, îndoielile, nopţile albe, au fost mai mult o ofrandă decât un sacrificiu. Desigur, acum când privesc în urmă, regret că nu am fost - şi continui să nu fiu - mai disponibilă pentru cei dragi...

- Aveţi un palmares extrem de bogat. Puteţi aminti, vă rog, pentru cititorii noştri, cîteva din premiile şi distincţiile care v-au amprentat ascensiunea?

- Să zicem: Premiul de Onoare la Grand Palais 1986, Medalia de Aur la Aix-en-Provence, 1988, Medalia de Aur la Festivalul Internaţional de Artă Contemporană Montreux, 1988, Cetăţean de Onoare al Republicii Montmartre, 1987, portretul M. S. Regele Mihai, Cetăţean de Onoare al Municipiului Râmnicu Vâlcea...

- Condiţia artisului român stabilit în afara graniţelor diferă de cea a artistului de acasă?

- Desigur, când vii din afară într-un sistem deja existent, la talent egal trebuie să depui un efort de înţelegere, adaptare şi afirmare mai puternic decât un artist „local"; pe de altă parte, în multe ţări printre care şi Franţa, nu există organisme gen Uniunea Artiştilor Plastici, care să-i asiste pe artişti; trebuie să te descurci singur, dar acest handicap poate deveni un avantaj, un stimulent, care te obligă să te depăşeşti, să-ţi provoci norocul. Din fericire, în ziua de azi, graniţele administrative sau culturale se estompează; arta, prin însăşi tendinţa sa spre universalitate, a fost dintotdeauna un factor major în banalizarea frontierelor de orice natură.

- Extraordinarul limbaj plastic folosit de către dumneavoastră a atras ochiul iubitor de înaltă rânduială al fostului suveran al României, Mihai I, care v-a pozat împreună cu soţia sa Ana, deşi refuzase, aflăm din biografia dumneavoastră, cu un timp în urmă, penelul reputatului Corneliu Baba.

- Desigur, este cel mai marcant eveniment din cariera mea, o sursă de emoţie permanentă pentru tot restul vieţii, cu atât mai mult cu cât nu avusesem încă niciodată privilegiul de a-i contacta sau a-i întâlni pe Majestăţile Lor, şi decizia de a mă alege le-a aparţinut. Cred că Maestrul Baba a avut, în momentul în care l-a solicitat pe M. S. Regele Mihai, dezavantajul de a fi fost pictorul oficial al fostului regim.

- Brâncuşi spunea: „Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire". Ştiu că şi dumneavoastră, pictorul Rodica Iliescu, aţi făcut pînzele să cînte lumii, cu sfinţenia valorii. Care ar fi teritoriile pe care le-a colindat şi fascinat arta dumneavoastră? Amintiţi, vă rog, cîteva din expoziţiile personale şi de grup.

- Saloanele de la Grand Palais, în care sânt Societara, Galerie des Amis des Arts Aix - en - Provence, 1987, Festivalul Artelor Grafice Osaka, 1988, Montserrat Gallery New York , 1995, Aström Gallery Stockholm ,1997, Muzeul Naţional Yervan, 2000, The One Xintiandi Club, 2005, Palatul Episcopiei Râmnicu – 2004, Vâlcea, Festivalul Internaţional de Artă Dubai, 2007, Pekin 2008...

- Stimată Rodica Iliescu, să intrăm în miezul de aur al spiritului. Gînditori precum Nietzsce, Sfîntul Pavel, Joseph de Maistre au avut geniul provocării şi au creat sisteme de gîndire care nu încetează nici azi să ne seducă. Artistul, gînditorul de azi mai e dispus sa fie un spirit fără măsură în legitimarea convingerilor sale artistice?

- Este cert că spiritul artistului tinde în mod natural spre transgresarea barierelor; „il est interdit d'interdire", spunea Jean - Paul Sartre. Şi eu cred ca artistul nu are nevoie să se justifice, ci să capteze, să convingă, să fascineze.

- „Nu există om de caracter care să nu tindă spre o anume exagerare", spunea, Maistre, gîndindu-se la sine. Care ar fi exagerările artistului postmodern, ale generaţiei tinere care vine zgomotos din urmă, şi care , în parte, frizează ridicolul?

- Este un subiect delicat, conflictul între generaţii există de când lumea, tineretul intră întotdeauna în arenă cu exces de energie. În fiecare gen de expresie artistică există scântei de geniu şi multe deşeuri, pe care numai timpul le va decanta. Tot ce este inovator poate şoca (pământul e rotund, „epùr si muove", Turnul Eiffel, Salonul „respinşilor" etc). Să nu uităm că azi arta a devenit un bussiness, intervin termeni de marketing, studiu de piaţă, rentabilitate, etc., cum să nu fie derutaţi cei tineri? În ceea ce mă priveşte, eu conturnez ce nu-mi corespunde şi nu judec pe nimeni; timpul este cel care face selecţia.

- Cum aţi reuţit să-i faceţi pe contemporani să priceapă efectele „divine" ale artei dumneavoastră?

Am fost sinceră cu mine, cu universul meu interior; mi-am urmat impulsurile, inspiraţia... efectul a venit treptat, de la sine, şi s-a afirmat în timp.

- „Arta pură este o rugăciune, şi eu ştiu că rugăciunea românilor noştri e o formă a meditaţiei, a emoţiei - adică o... tehnică artistică, filosofică", afirma Brâncuşi la vremea sa. Haideţi, vă rog, să teoretizăm împreună conceptul de emoţie artsitică în lucrările dumneavoastră.

- Ah, teoria! Tendinţa spre sacru este desigur prezentă în orice formă de emoţie; în tablourile mele emoţia este mai degrabă onirică, nu se ştie unde se opreşte prezentul real şi unde se intră în vis. Impresiile profunde din copilărie, pe fond de mireasmă de foi de nuc, reveriile mele de fetiţă despre ce putea fi Parisul, confruntarea cu o realitate somptuoasă, cred că toate aceste elemente duc, în arta mea, la atmosfera plină de poezie care alternează cu rigoarea grafismului puternic, întretăiat de câte un simbol sau o pată de culoare violentă, care trezeşte retina, am răspuns la întrebare?

- Am avut posibilitatea vizitei în atelierul dumneavoastră virtual. Multe lucrări mi-au atras atenţia în mod special. A face artă iubind, a trăi iubirea artei, iată o trudă de mare valoare, aceasta este sintagma care vi se potriveşte. Ce anume aţi pus la facerea lucrărilor, de ţîşneasc şi se profilează?

- Am pus sinceritate, rigoare, sfială, obrăznicie, pudoare, iubire, încăpăţânare de olteancă, mâna şi pensula în vopsele, nopţi nedormite pe care nu le-am simţit, sete de absolut.

- Consider că artistul nu este numai un spirit preocupat de materia pe care o însufleţeşte pentru privitor...el este înainte de toate un om cu aspiraţii şi cu frămîntări. Aşadar, stimată Rodica Iliescu, cine sînteţi dincolo de şevalet, dincolo de trăsătura de penel?

- Sunt o femeie integră, dispersată, responsabilă, inconştientă, plină de certitudini şi îndoieli, iubesc natura, oamenii, armonia, şi mă încăpăţânez să rămân cronic optimistă.

- La final, vă rog, un gînd pentru cititorii noştri, pentru românii de acasă.

- Fiecare om îşi poartă cu sine propria biserică. Eu cred că nu m-am înstrăinat de a mea, deşi căile vieţii mele sunt atât de complicate. Mă mişcă întotdeauna atenţia cititorilor, cunoscuţi sau anonimi, şi le trimit tot ce e mai bun în mine, sperând să găsesc un ecou în sufletele lor.