Mamă, tată și bebeluș supuşi unei experiențe horror într-un spital în România

În timp ce o soţie şi mamă din Pașcani împreună cu familia ei trecea prin coșmar ca pacienţi depistați (oficial) pozitiv cu Covid-19 şi ajunși la spitalul de boli infecțioase din Iaşi, Legea-fără-de-lege a carantinării a trecut aproape neretuşată şi nesemnificativ amedată de acordul iresponsabililor din Senatul României. Relatarea soţiei-mame pare desprinsă dintr-o distopie halucinantă, dintr-un film horror pus în scenă într-un spital din România. Ce li s-a oferit? Condiţii subumane, stare de curăţenie deplorabilă, tratament sub semnul întrebării şi fără aer condiționat în saloane, la temperaturi de 35-37°C. În cele ce urmează, vă rugăm să citiţi cu atenţie relatarea doamnei Ada Filipescu, conştienţi fiind că mâine, oricare dintre noi ne putem găsi arestaţi şi încarceraţi într-o puşcărie spitalicească. Poterele lui Tătaru şi Arafat veghează, iar oamenii mor în spitale netrataţi, ignoraţi de corpul medico-sanitar spitalicesc - copărtaşi la genocidul oficializat sub egida criminalei Organizaţii Mondiale a Sănătăţii, de Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul României. (Ion Măldărescu, ART-EMIS).

Frica cea mai mare este aceea de sistem, de putregaiul si dezinteresul social.

„Deși am făcut liniște o perioada, mi-am adunat puterile pentru a relata o experiență a « contextului pandemic », o experiență personală ce m-a convins că frica cea mai mare este aceea de sistem, de putregaiul și dezinteresul social. Din păcate noi facem sistemul și tot noi îl tolerăm așan disfuncțional.

Avertisement. Să începem, cu într-o zi…. Într-o zi, pe inserat, soțului meu i s-a făcut brusc rău și a accesat serivicul de urgență. Ei, cred că nu e greu de ghicit nu? Covid! Buuun! Și a început haosul, iar cele mai negre temeri ale mele au prins viață. Ca atunci când te uiți la un film horror și te trezești jucând în el împotriva voinței tale. La două zile copilului meu i se face rău, cu febra înaltă, vărsături, diaree, cianoză, tremor…o imagine oribil de privit. Sun la « Urgențe » și mi se spune să mă deplasez să iau un test pentru a testa copilul.

Eroare nr 1 - Multă apă a curs pe toate râurile cât au vorbit la TV despre persoanele-contactele care trebuie să stea izolați. Doamna doctor probabil că nu se uită la TV și tunci îmi cere să ies să iau un test să recoltez la copil.

- De unde credeți că a luat soțul. Ei na, bateriile la globul de cristal s-au terminat. Nu știu, nu mă privește decât starea copilulului pe care îl văd letargic, frisonând și plângând în brațe. Nu mă interesează statisticile. Îmi spune că va veni o ambulanță să ne testeze. Ajungem de la D.S.P., ne recoltează. Nu mă pot opri să nu observ spaima din ochi pe sub ochelarii de plastic aburiţi. Păstrăm distanța, ne recoltează în pragul ușii spre disperarea și angoasa celor doi domni care făceau curat pe casa scării și pe care nu i-am mai văzut în ziua aceea.

Sun la toate numerele D.S.P. şi ascult cu groază liniştea. Zece apeluri ca să aud o voce care nu mă auzea.

Spre seară starea copilului se agravează, febra nu scade, sun ambulanța și pe o ploaie torențială care ne-a udat până la piele, trăgând bagaje și scutece după mine merg la spital, stăm în izolator și așteptăm rezultatele. Doar noi doi și vocile care se mai aud arareori după paravanele de plastic. Sinistru, mă simt abandonată într-o lume hâdă şi ciudată. Și așteptăm… și așteptăm… și așteptăm, dormim pe un pat îngust sub ferestre care nu se închid, acoperite cu pîturile găsite pe pat. Și trece și ziua următoare.

Am plâns hohotind de neputință, furie și disperare. În aceeași seară au ajuns rezultatele după ce mi-am strigat în telefon furia și groază. Mie nu mi s-a spus nimic oficial, aceeași doctoriță din ziua precedentă ce mă invită la spital să îmi iau testul în buzunar să îmi testez singură copilul. Am știut datorită unei prietene bune. Dar nu am spus nimic, ne-am întins amândoi pe patul îngust și scurt, și am adormit în timp ce certitudinile vieții se transformau în aburi înghețați.

Trei saloane pline, în salon erau 35-37°C. Aerul condiţionat era pus de mobilă.

Pe drum se văd doar vârfurile pomilor, bebele a adormit în brațe iar eu încerc să mă ghidez după suișurile drumului pe unde am ajuns. Mașină se oprește brusc, se deschid ușile și ne așteaptă vreo cinci persoane îmbrăcate, ne cer documentele și ne conduc la salon. Un salon pe jumătate plin în care încerc să adorm un copil de un an. Pacienți de toate felurile, ipohondri, gravi. Îl plimb pe hol până adoarme. Dimineața încep tratamentele, tratament la care eu mă opun întrucât sunt bine, nu am nimic simptomatic. Dar pentru ei este nerelevant. Dau « Kaletra » atât lui bebe cât și mie. Observ că sunt trei saloane pline, aproape 30 de oameni la două băi și la o chiuvetă care fusese improvizată a fi duş. Adică făceai duş în mijlocul băii ca la cort şi apoi ştrangei apa cu mopul deoarece canalizarea nu era prevăzută pentru așa ceva. Transpirai și te întorceai în salon unde erau 35-37°C. Aerul condiționat era pus de mobilă. Am încercat să explic că principiul fizic al aerului nu e cel de contaminare. Nu a contat. 

Ne-au încuiat pe etaj. 30 de oameni la o baie, nespălaţi, cu haine murdare de stat, cu mânacare oribilă şi puţină, fără posibilitatea de a-mi hrăni copilul. Nu a pus nimeni stetoscopul pe el sau să îi ia temperatura.

Copilul meu s-a umplut de bube diagnosticate de personal ca fiind de la căldură, dar fără a remedia situația. A regresat enorm, nu a mai vrut să mănânce, a mâncat doar lapte praf și iaurturile care mi le aduceau prietenii și care până erau urcate sus, la etaj, erau deja aproape alterate. Am cerut un blender sau un robot că bebe e mic și are nevoie. Am fost refuzată. Dar în schimb ne-au încuiat pe etaj. Eram 30 de oameni la o baie, în 35°C, nespălați, cu haine murdare de stat, cu mânacare oribilă și puțină, fără posibilitatea de a-mi hrăni copilul. Nu a pus nimeni un stetoscop pe el sau să îi ia o temperatura. Doar mă întrebau pe mine dacă face febră. A început să aibă niște mișcări necontrolate, ca niște spasme, se trezea frisonând, corpul lui micuț fiind incapabil să se adapteze la niște temperaturi sahariene și la o lipsâă a igienei. Îl spălăm într-o chiuvetă care se ștergea în sictir o dată pe zi, deoarece doamnele infirmiere erau stresate de condițiile de lucru, de purtatul combinezoanelor. Flituiau în dreapta și în stânga să termine mai repede.

Un infirmier - o ancora în gatlejul infect al unui sistem coercitiv şi inuman.

Cu toate acestea îmi amintesc că un domn infirmier care mi-a cumpărat apă în prima zi de internare, din banii lui, pentru că nu avea voie să ia bani de la noi, cei leproși și infectați. Îmi amintesc privirea caldă și sigură peste masca de protecție și vocea aproape terapeutică, caldă, blandă și securizantă. Muncea cu calm și fredona un pasaj muzical, mereu același. Bătea în geam și se juca cu bebe prin sticlă. Așa făceau și alte doamne care îi atrăgeau atenția doar pentru a-l distra. Îmi amintesc o noapte agitată cu un pacient grav, agitat, când acest domn infirmier s-a îmbrăcat în combinezon și a intrat. Aceeași voce caldă, neașteptat de liniștitoare - o ancora în gatlejul infect al unui sistem coercitiv și inuman -, am simțit cum îmi aplanează temerile și îmi dă speranța. Atât aveam… Rețin că am spus asistenților că îmi este rău de la medicaţie și îmi dădeau exemple de pacienți care vărsau de 50 de ori. Serios? Mergeam noaptea și trezeam o altă pacientă să supravegheze copilul cât vărsăm eu de 6-7 ori pe seară. Nu îl mai puteam purta în brațe, devenisem din suportul care trebuia să fiu pentru el, o epava fizică din pricina tratamentului.

Am plimbat copilul două nopţi pe hol în timp ce acesta plângea de foame, de frică, de disconfort sau cine ştie din ce alt motiv.

Am fost izolați, puși în detenție, în condiții inimaginabile de stres: căldura, lipsa igienei, expunere la cine știe câte mii de alți germeni. Cu o zi înainte de a pleca o doamnă infirmiera a șters o pacientă care avea diaree, a scăpat sau lăsat șervețelele umede murdare pe o aleză din față ușii pe care a murdărit-o de fecale și a lăsat-o așa, a aruncat cu clor pe ea. Iar pe acolo circula copilul meu, punea mâinile pe jos, cădea și se uda de clor sau cine știe ce alte substanţe. Zăceau pe jos saci galbeni cu deșeuri, resturi de mâncare, șervețele cu sânge, așternuturi murdare. Se făcea curat o dată pe zi. Asistenții intrau la tratamentul de dimineață, la vizită, apoui seara. Până dimineața, anamneza și evoluția se desfășurau la geam sau la telefon. Trebuia să avem noi grijă unii de alții. Am făcut evaluări psihologice în salon la bătrâni cu demență, bătrâni agresivi, cu fenomene de sundown effect specifice deteriorării din demență, i-am păzit să nu sară din pat, am asistat la manifestări de ipohondrie și atacuri de panică nocturne într-un aer irespirabil, am plimbat copilul două nopți pe hol în timp ce acesta plângea din toți rărunchii, de foame, de frică, de disconfort, sau cine știe din ce alt motiv.

Un sistem putred, defect, mizerabil, care conduce şi instiga la dezumanizare şi război împotriva firii.

Mă uit în urmă și îmi dau dreptate. Covid-ul este nesemnificativ comparativ cu un sistem putred, defect, mizerabil, care conduce și instigă la dezumanizare și război împotriva firii. Acesta este meritul virusului. A reușit să scoată la suprafaţă latura animalică a fiecăruia, reîntoarcerea la trebuințele bazale, a eliberat frâiele inconștientului, a scos lupii din temnițele sufletului și le-a dat drumul în adâncul eului.

Zile şi nopți am fost trauamatizată de asistenţa medicală dintr-un spital, nu de un virus, iar psihoza socio-politico-medicală continuă.

Niciodată nu am trăit neputință mai mare uitându-mă la copilul meu pe care nu îl pot ajuta deoarece sunt încuiată pe etaj, fără posibilitatea de a-l alimenta corect, de a-l spala, de a-i asigura un confort minim. Trebuia să îl țin cu forță să îi administrez o medicație oribilă, nocivă, fără să fiu informată, fără să mi se explice, fără să știu efectele ulterioare. Mă plimbam cu el în brațe și la capătul disperării aveam senzația că nici Dumnezeu nu mă mai aude și nu mai vrea să vorbească cu mine. Mă uităm la copil când adormea și mă rugăm la ceruri, că, deși nu îmi răspunde, măcar să mă asculte, și orice plan de distrugere ar avea cu fiul meu să îl convertească înspre mine. Atât îmi mai rămăsese dincolo de neputință. Să repet obsesiv Divinității să mă ia pe mine și să îl lase pe el dacă acesta era planul vieții. Și pentru prima dată după mulți ani, mi-am dat seama de certitudinea singurătății și de lacrimile care nu se mai opreau. Au fost zile și nopți pe care nu le pot descrie dar care din păcate au făcut parte dintr-o « asistență medicală ». Nu mi-am imaginat vreodată că voi apucă ziua în care să mă trauamtizeze un spital și nu un virus. Și psihoza socio-politico-medicală va continuă….

E trist sa fii doar statistică, să nu exişti !

Deși avem vreo trei săptămâni de când suntem acasă, încă ne recuperăm. Soțul meu e aparent compensat emoțional, deși furios că a stat închis, copilul nu mai este așa sociabil, se freşte de străini, încercăm să ne realimentam corect, eu mă chinui cu simptomele digestive post-tratament. Le-am tot specificat că am probleme digestive, și chiar dacă nu aveam, era important să nu am nici atunci, deoarece trebuia să îmi port bebele în brațe și să fiu un sprijin pentru el, nu să îl încredințez străinilor că eu să îmi petrec noaptea vărsând în baie de la « Kaletra » lor. I-am întrebat de ce tot insistă să iau tratament dacă eu nu am nici un simptom, iar copilului i-au dispărut simptomele cât eram în izolator înainte de a ajunge la infecțioase. Mi-au spus că cei asimptomatici trebuie să ia tratament și nu cei cu simptome. Am întrebat și eu dacă e din cauza că nu le iese statistică la morții de virus și atunci trebuie să adauge pe cei cu « Kaletra ». E trist să fii statistică, să nu exiști, până la urmă, în lumina veșniciei, nu contează două vieți în plus sau în minus”.

Notă - Text publicat cu acordul autoarei. Subtitlurile aparţin redacţiei şi au fost extrase din text.