În cele ce urmează voi face un recurs, o retrospecție asupra ocupației părinților mei. De fapt, tata a încercat multe meserii până a deveni actor la o vârstă fragedă, dar până atunci a reușit, încă din copilărie, să fie implicat în unele activități din cadrul colhozului, de care, mai târziu îşi amintea cu drag. Bunăoară, a învățat să călărească la vârsta de 10-12 ani, putea să devină un jochei, putea fi un sportiv de performanță, având o constituție de atlet, a practicat și boxul, putea deveni și un pugilist remarcabil. Era foarte puternic, chiar și după vârsta de 40 de ani, eu făceam judo și el mai venea la haltere. Uneori se mai întâmpla să iasă pe tatami și îl simțeam viguros, deci, natura l-a înzestrat cu niște calități fizice deosebite, în sens de vigoare corporală nemaipomenită, dar a fost, dincolo de toate, și o fire plină de noblețe. De fapt, firea artistică predomina în ființa lui și a fost o atracție de sine stătătoare, nu l-a impus nimeni să frecventeze casa de cultură, unde mergea și la cor, și la teatru și numai pe unde nu mergea, serile le petrecea acolo. Deci, a fost un magnetism spre ceea ce numim noi creativitate inițiatică infiltrată genetic în ființa lui. În general, mediul îl predispunea spre această inițiere artistică, iar spiritul creator popular la noi este, într-adevăr, foarte dezvoltat.

Dacă facem comparație cu alte etnii, avem un popor atât de vast conturat pe diferite direcții, probabil numai noi îl avem așa. La fel și mama... Îmi amintesc cu drag de mama, păstrez o amintire caldă încă de pe când eram copil și ea trebăluia prin casă sau spăla rufe și cânta. Cânta doine, cânta romanțe, chiar și în limba rusă, nu știu de unde le-a învățat și le-a îmbibat în sine și atât de duios sunau, cu atâta sentiment, iar nouă, copiilor, toate astea ni se păreau firești. Abia când am crescut am realizat că, de fapt, am avut niște părinți unici de felul lor. Și tata se întâmpla să ia un volum de versuri de Eminescu sau de alt poet și citea cu voce tare și, din prima, era o lectură care îți forma imagini, dar el o făcea din plăcere, își dădea frâu liber vocii cum îi plăcea lui...      

Mi-a plăcut profesia părinților. Desigur, puteau să îmbrățișeze și alte profesii, dar tot din domeniul artelor. Mama, înainte de a fi înmatriculată la Arte în clasa profesorului Arcadie Plăcintă, a fost selectată de Vladimir Curbet pentru ansamblul „Joc”. Tata, când a avut niște repetiții, pentru a se promova în filmul „Anna Pavlova” al lui Emil Loteanu în rolul balet-meisterului Mihail Mordkin și lua lecții la Teatrul Bolșoi, pedagogii de acolo îi spuneau: „Grigore, tu trebuia să te faci balerin!” Părinții mei au fost deschiși pentru orice domeniu artistic. Tata avea o caligrafie foarte curioasă, un gen de grafică, pe care, dacă o parcurgeai cu ochii, simțeai caracterul, personalitatea și simțul critic, ascuțit al realității pe care-l avea autorul acestui gen de scriere.

Tata știa foarte bine să aprecieze miezul, nucleele literare, făcea lecturi serioase și nu pur și simplu citea așa, ca pe un fel de beletristică. El revenea de multe, multe ori la aceleași pasaje de text. Citea mult din Tomas Mann, din Dostoievski, din Gabriel Garcia Marquez, etc. și nu doar citea, ci avea niște reacții ale actorului implicat, se transpunea în eroii cărții, fiind și spectator, și interpret. Ce să zic: aceste lecturi ale tatei erau pentru noi cel puțin „teatru la microfon”. Tata cânta foarte bine. Ţin minte un episod, era cred că prin anul 1989, pe când Prutul mai era „înfrumusețat” cu sârmă ghimpată. Fiind grănicer la hotarul cu România, adeseori eram solicitat ca translator, traduceam pentru șefii de pichete de pe malul stâng și cel drept al Prutului. Într-o zi au venit la mine în vizită părinții. S-a întâmplat să se întâlnească acolo și să facă cunoștință cu o familie de gospodari din Giurgiulești, pare-se Pietraru le zicea, care erau oaspeți permanenți ai pichetului. I-am luat cu noi și am stat împreună toată ziua pe malul Dunării. S-a închegat o legătură atât de firească între acești oameni și părinții mei, de parcă se cunoșteau de o viață. Au vorbit la unison, au avut o trăire românească la unison, au cântat la unison niște cântece pe care eu le auzeam pentru prima oară: „Vai, Dunărea mea!”, „Negri-s norii” și altele, despre Dunăre, cântece de prin Dobrogea, etc. Mult mai târziu am început să le redescopăr, grație Internetului, mirându-mă de unde oare le știau părinții mei, dar și acea familie de gospodari din Giurgiulești, pentru că în acele vremuri ele nu se difuzau în R.S.S. Moldovenească. Nu pot spune că ei erau naționaliști, dar erau personalități cu demnitate națională. Tata, principial, uneori vorbea în limba română. Pe atunci rar cine îndrăznea s-o facă.

Tata intra adeseori în polemici cu prietenii și colegii de platou pe teme naționale, dar aceștia, oameni cu adevărat sensibili, artistici, înțelegeau lucrurile corect și nu se supărau. Tata știa cum să vorbească cu lumea, avea darul persuasiunii. Avea prieteni în întregul areal sovietic și peste tot era îndrăgit, admirat. Nu se impunea în mod agasant, el transpunea în afirmațiile sale niște reverberații absolut artistice și dacă interlocutorul le pătrundea, clar lucru că era de acord cu tata. Niciodată nu reproșa, el explica, convingea, era deschis pentru orice conversații și nu numai pentru aceasta era admirat. Vorbea despre esența creativă a națiunii pe care o reprezentăm și prin sensibilitatea căreia noi simțim această lume miraculoasă.

Voiam să precizez de ce noi, totuși, ne-am păstrat ca națiune. La români, relațiile dintre părinți, copii, bunici... străbuni sunt foarte strânse. Chiar aceste pomeniri la cimitir: mulți își exprimă nedumerirea față de ceea ce se întâmplă la noi de Blajini. Unii chiar își pun întrebarea: de ce ne-ar trebui această sărbătoare? Dar e o chestiune de memorie genetică, noi cu drag ne aducem aminte de străbunii noștri. Mie mi se pare atât de firesc și de clar, și de salutar acest ritual, această sublimă sărbătoare! Bineînțeles, fără excesele „ritualice” care nu au nimic în comun cu pomenirea, cu rememorarea celor dragi, plecați în eternitate. Și tatei îi plăcea să ia un pahar de vin la mormintele dragi. De câte ori am fost cu el la cimitir, după ce mama a trecut la cele veșnice - și nici nu puteam să nu vin cu el -, era foarte categoric, stătea câte o jumătate de zi și se reculegea nu doar la mormântul mamei, ci își amintea și-i pomenea pe o mulțime de prieteni care s-au făcut din vizitatori în cetățeni stabili în acest țarc împânzit de cruci. Mulți, foarte mulți au fost acei pe care i-am avut în anturajul viu și care au trecut pe celălalt tărâm.

Dincolo de obligațiunile ancestrale de a crea ceva, căci asta îmi este pasiunea, transmisă genetic - creația - mai încerc să fac și alte activități. Încerc să supraviețuiesc din activitatea de businessman, deși asta nu-mi creează mare plăcere, ba chiar îmi provoacă un disconfort sufletesc. Tot mai des mă prind la gândul că vreau să-mi găsesc un refugiu, căci am atâtea idei, dar nu le pot realiza, deoarece trăim în niște circumstanțe care ne obligă să devenim un fel de tipi pragmatici, ca să ne putem câștiga existența noastră și a copiilor noștri. Asta este realitatea, din păcate. Desigur, ar trebui să fiu mai insistent în domeniul audiovizualului, să încerc, totuși, să mă afirm și să câștig din această meserie, poate că, pe undeva, nu am insistat prea mult, fiind mulți ani la televiziunea națională, încercând și niște proiecte de documentare, de filme de ficțiune artistică. La un moment dat mi-am dat seama că nu pot obține acele fonduri necesare pentru a face o capodoperă și atunci am renunțat, m-am resemnat și pe undeva regret.

Dacă sunt invitat să regizez, să zicem, un festival de recital, nu rareori mă prind la gândul că mi-au creat o stare emoțională deosebită tocmai persoanele care nu sunt actori formați. Totuși, actorul format are mai multe rezerve și are un joc tehnic. Sunt niște clișee, niște calapoade care adeseori se repetă și eu le văd. Actorul, cu cât este mai talentat, cu atât mai multe clișee duce în sine. Ce făcea Loteanu? El încerca să anihileze experiența pe care o avea purtătorul personajului și să înceapă să-l formeze de parcă ar fi fost proaspăt inițiat într-un domeniu, încerca să-l modeleze în felul său, irepetabil. Un Iankovski modelat de Loteanu nu mai există nicăieri. O astfel de deschidere, de neajutorare în fața iubirii el a reușit s-o transmită, dar deoarece era cumva dezaxată, poate nu i-a reușit chiar tot ce și-a propus, dar el o făcea la nivel de intuiție, nu urmărea să-l dezarmeze pe actor și să-l prezinte în felul său naiv și neputincios, dar simțea că aici e izvorul, e sursa inspirației și a emotivității, când omul e deschis, e lipsit de apărare, nu folosește niște scheme logice, actoricești, explicative, dar e pierdut în fața torentului și în momentul acesta de rezistență devine erou, devine omul care pe loc renaște din propria cenușă, ca pasărea Phoenix.

Dacă actorul, mai ales după niște succese răsunătoare, devine plin de admirație față de sine, gata, poți considera că s-a plafonat. În primul rând, nu se mai regăsește în alte chipuri. Creativitatea presupune o stare inițial lipsită de careva preconcepții. E foarte complicat procesul acesta al creării personajului, el presupunând o neîncredere inițială. Ea, neîncrederea, îl pune pe actor în situația de a căuta, de a se regăsi în altă piele: eu n-am încredere în ceea ce sunt, eu trebuie să mă regăsesc, dar mă regăsesc în postura personajului. E un proces psihologic destul de complex, dacă o faci pe bune. Personajele, la un moment dat, pot să-l domine pe actor. Fratele meu Traian, când a venit ultima dată acasă, mi-a spus: „Octavian, tu nu ai creat, de aceea tu nu știi cum e să porți în tine toate personajele”. Traian era foarte talentat, dar și foarte harnic, prodigios. El crea, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unde se angajase după absolvirea Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică din București, câte 5-6 personaje într-o singură stagiune. „Știi, - îmi zicea el, - textele acestea pe care le treci prin corp, încep să te domine, apoi ele se refulează în subconștient și stau acolo în formă latentă, gata oricând să te acapareze din nou. Astfel, riscul de a-ți pierde identitatea, echilibrul, e mare. E un proces destul de periculos”.

Traian juca peste 200 de spectacole pe stagiune, juca foarte mult. Tata n-a avut o astfel de experiență. El a profesat puțin în teatru, dar, în cinema, a creat niște chipuri artistice, maiFam Grigoriu mult, niște nimburi imagistice de cinema, ceea ce e ușor altfel. Ceea ce ține de aceste incursiuni a unor intruși în esența psihologică a actorului, nu este deloc simplu să te debarasezi de această stare. Dar te ajută detașarea și meditația. Un actor îmi spunea: „Trebuie să găsești neapărat câteva zile în care să nu te gândești la nimic, să nu citești, să dormi mult, să te plimbi, ar fi bine în sânul naturii, undeva pe malul unei ape, adică să te smulgi din acel dramatism care, de fapt, formează teatrul și arta teatrală.

Copilăria este pentru oricine fericită, chiar și pentru niște copii nevoiași. Ea rămâne pentru tot restul vieții ca o stare sufletească aparte, o stare de fericire. De cele mai multe ori tata venea acasă noaptea, când noi dormeam. Somnul tatei de dimineață era un fel de bucurie supremă. Dimineața, când ne trezeam și-l vedeam dormind, trăiam clipe sublime de fericire, clipe de intensă bucurie că tata e acasă. Nu-i deranjam somnul, dar însăși prezența și deja vibrația lui în casă ne crea acea stare euforică. Deși acea fericire era sesizabilă și în timpul așteptării, căci nu există fericire permanentă, precum nu există gheață care nu se topește. La fel și în iubire, așteptarea contează, iubirea nu e o ardere incandescentă permanentă, ci presupune și o așteptare a acestei incandescențe cu fel de fel de momente și emoții. Mama nu-și trăia viața în niște așteptări puerile. Era tot timpul ocupată. Dar e adevărat că pe tata îl aștepta mereu.

Fatalitatea pentru mine e o nedreptate a destinului față de o persoană. M-am gândit mult: de ce tata s-a stins atât de repede, de ce Traian? Mie mi se pare că noi ne hotărâm destinul. Felul nostru de a fi ne determină să parcurgem un drum mai lung, mai scurt, să ne atragem în niște drame suplimentare... Felul cum noi începem să adunăm realitatea în forul nostru interior, așa realitatea reacționează în noi. Șansele de a fi fericiți sunt foarte multe, dar noi suntem mari maeștri în a le rata și a ignora impulsul inițial. Încerc și eu să explic o tragedie, dacă există în genere vreo explicație...

Cândva am avut un teatru aici, unde ne aflăm acum. Se intitula Studioul „Grigore Grigoriu”. Era o sală cu 60 de locuri, deci puteam aduna 60 de spectatori la reprezentațiile noastre. Am montat câteva spectacole, chiar băieții de la Arte și-au prezentat aici spectacolul de diplomă, ”Omul și Gentilomul”, clasa profesorului Emil Gaju. Deci, era deja un gen de activitate bine pusă pe roate. Dar eu, fiind și businessman, precum v-am spus, am intrat în niște daravele, poate pentru că am fost naiv și credul, iar businessmanul nu trebuie să fie așa. Am fost nevoit să ofer spațiul în locațiune altui agent economic și să închei, astfel, această activitate de creație. Nu a trebuit să fac lucrul acesta! Am avut reproșuri dure din partea unor persoane care făceau aici artă cu drag și fără să câștige careva onorarii. O făceau fiindcă le plăcea actoria. Erau studenți de la Universitatea de Stat, unde aveam și clase de teatru în cadrul secției Arte Frumoase. Mi-au zis: domnule profesor, de ce ați procedat așa? Nu știam ce să le spun...

Cel mai mare regret pe care îl am e că am făcut acest pas, dar v-am spus: situația creată m-a obligat. Poate dacă perseveram mai mult în acest domeniu, nu se întâmpla ce s-a întâmplat. Noi aveam intenții frumoase, planuri peste planuri, adunasem și un colectiv de lăutari cu dansatori, am fost și în București de două ori, am avut și câteva turnee internaționale, am cumpărat și un țambal, și un contrabas, și o cameră video, voiam să fac filme, aveam cu toții cele mai frumoase aspirații, și brusc s-a produs gestul meu necugetat, căci m-am lansat prea mult în domeniul afacerilor, deși trebuia să mă limitez la ceea ce aveam. Aveam o mică afacere care îmi oferea profit ca să pot mișca aceste lucruri de care v-am povestit, orchestră, trupă de dansatori, teatru, puteam să mă mișc înainte, fără mare efort.

Nu vreau să deschid toate parantezele, nu știu dacă e cazul... Am fost atras în niște curse care m-au determinat să pun locația în gaj și nu trebuia s-o fac. Multe lucruri s-au întâmplat. Omul, când îți dă cuvântul de onoare și spune că-i așa, dacă ești credul, crezi în ceea ce îți spune. Dar realitatea era cu totul alta. De regulă, nu greșeam, reușeam să prind esența umană, dar sunt niște tipi în societate care știu să se mascheze, sunt actori perfecți, doar că nu pe scenă, ci în viață. Ei au un fel de simț al comportamentului unui om cumsecade. Deseori se declară profund religioși etc. Dar, de fapt, în esență, sunt altcineva. Pot scrie un roman despre ce mi s-a întâmplat, e o poveste cu barbă lungă, dar asta e, ce am pierdut e bun pierdut.

Noi toți suntem prinși într-o dramă inițiatică, toți. Psihologul Carl Gustav Jung spunea că procesul putem să-l determinăm ca pe un proces de individuație. Individuația înseamnă cizelarea personalității prin niște situații dramatice. Fiecare în viață are propriul scenariu dramatic. Nu e scenariul Divinului, care e într-o meditație perpetuă. Poate că pentru cineva e și o cale, dar nu cred că cineva are în sine deja formată aspirația supremă, care reverberează la unison cu Universul, că nu are nevoie de această individuație. Noi toți avem nevoie de ea. Noi toți trebuie să ne învățăm a ne ridica peste ceea ce suntem la moment. Știu că există progres spiritual. Eu știu de ce am fost pedepsit când am fost, adică pentru mine lucrurile astea sunt plauzibile. Față de soartă nu am nici cele mai mici pretenții. Dimpotrivă, cred că soarta a fost cu mine foarte generoasă. Cred că lumea are atâtea miracole în jur, pe care le putem descoperi non-stop, eu am și două exemple în acest sens: pe maeștrii Emil Loteanu și Victor Voinicescu-Sotski. Ei descopereau lumea continuu, Victor o mai descoperă și acum, acest lucru fiind inepuizabil, doar să poți să acumulezi și îți dai seama că nu există o dimensiune a extazului de admirație. El poate fi și mai imens. Cineva spunea că la un punct suprem noi ne topim în esența noastră, în acest mare Univers devenim un tot întreg. Eu mai citesc și literatură vedică și cărți de psihologie. Apropo: fata mea mai mare își face studiile la Facultatea de psihologie a Universității din Iași, e la anul III. O parte din conspectele disciplinelor pe care deja le-a studiat, le aduce acasă și eu le citesc cu mare interes. Și acolo nu există un punct unic de a vedea lucrurile și a le discerne, totul e o chestie de aproximație și asta ne creează individualitatea. Pare că totul e perfect, mecanismul funcționează perfect, altceva e că sunt, într-adevăr, deseori prea atroce catastrofele acestea care ne fac să formulăm niște întrebări.

Am suferit enorm pierderea mamei, a tatei, a fratelui Traian, dar trecerea mamei la cele veșnice a fost pentru mine o catastrofă. Am avut și un vis profetic în acest context, pot să-l Boldisor Veronica 2destăinui. Visam și aveam senzația căderii într-o fântână fără fund, ca o gaură neagră. Mă sufocam, ceva mă strângea din interior, mă presa. M-am trezit îngrozit, transpirat. Apoi am avut alt vis. Eu rareori o visez pe mama, dar în acel vis ea a venit foarte calmă, a venit cu o adiere de văzduh și cu un bătrân de o bunătate de care n-am mai întâlnit. Erau împreună și mi-au explicat: „Octavian, tot ce trăim noi sunt niște schimburi de energii și aspirații”. Nu pot să vă descriu, e imposibil să descriu aspectul foarte și foarte sesizabil al acelor, nu le pot spune imagini, că nu sunt imagini, ci transfigurări iconice care mi-au apărut în vis și în aceste transfigurări existau acel bătrân și mama. Și au plecat, dându-mi senzația că totul e o perpetuă transfigurare spirituală. În visul precedent eu cădeam într-o fântână fără fund și nu găseam un punct de reper, un sprijin, era o cădere continuă și iată că acest vis a oprit căderea.

Îmi amintesc și eu, în acest context, de un epizod din viața mea. Lucram la Televiziunea Națională, la Studioul artistic „Olimp”, și am filmat un scurt metraj  - „Nevasta” - o adaptare după nuvela omonimă de Liviu Rebreanu. Subiectul e simplu: nevasta își înmormântează bărbatul și nu plânge, e ca o stană de piatră. Toți din jur o jelesc: ce drag i-a fost, cât suferă, tocmai a încremenit, sărmana... Și tot așa! Ea a stat crispată până la groapă și, odată întorși la masa de pomenire, după ce o băbuță a prins iar a o jeli cu „ce drag i-a fost!”, femeia a luat asta drept bătaie de joc față de ea și a răbufnit: „Nu mi-a fost drag! De ce să-mi fie drag? Toată viața m-a chinuit, m-a bătut, i-am fost ca o slujnică...”  Băbuța care o jelise își făcu semnul crucii și zise cu voce tare, s-o audă toți: „Tare mi-e frică să nu-si piardă mințile, sărăcuța... Ca prea i-a fost drag”. Vedeți cât de diferit pot interpreta oamenii o tăcere, o răbufnire.

În filmul nostru, în rolul nevestei s-a produs actrița Adela Calistru. Am filmat două zile. Priveghiul, înmormântarea propriu-zisă și masa de pomenire. N-am vrut să organizăm înmormântarea și așteptam un răposat dintr-un sat unde am stabilit din timp că venim. Dar pentru priveghi am ales un administrator care să-l facă pe răposatul. Îi spunea Grigore. Vă închipuiți? Când au sunat din sat că a decedat o rudă de-a lui, ne-au spus că tot Grigore îl chema! Eu am văzut reacția mamei administratorului. El avea aparat la inimă, avea aritmie. Când l-am aranjat în sicriu, pe maică-sa a răzbit-o un plâns isteric. Noi nici nu i-am cerut vreo reacție, pur și simplu, am adunat niște femei, precum că sunt și ele la priveghi. Vă imaginați ce reacție a avut maică-sa într-o scenă organizată! Erau lumini, era cameră, eram noi, se simțea că scena nu-i reală. Dar ea a plâns pe bune.

Când am filmat înmormântarea, ploua, era glod, eu asta și urmăream, o prindeam pe Adela în prim-plan cu perspectiva din spate a acestor oameni îndurerați, care cu adevărat își înmormântau un om apropiat. Ultima scenă, masa de pomenire, să ne ierte Dumnezeu, dar  iar n-am vrut s-o organizăm. I-am zis Adelei: „Tu nici la masă să nu servești nimic, du-ți rolul până la capăt”. La un moment dat ea a intrat în rol: „Nu mi-a fost drag! De ce să-mi fie drag? Toată viața m-a chinuit, m-a bătut, i-am fost ca o slujnică...” A început să rostească acest monolog și vă închipuiți? Câțiva moșneguți au luat totul ca pe o realitate și, foarte nedumeriți, se întrebau unde, de fapt, se află. „Ia uite ce spune, ia uite...” La un moment dat s-a rupt filmul, ei nu sesizau că aici e ficțiune și că noi filmăm. Adela vorbea cu atâta patimă și ei, rămânând la masa de pomenire, s-au prins într-o reprezentare cinematografică și nu realizau ce se întâmplă în jur și au început să se revolte. Cu atâta emoție au primit acest text! Cunoscându-l pe defunctul cu care poate că au copilărit, au luat textul pronunțat de Adela ca pe ceva real. Vedeți cum ficțiunea s-a infiltrat într-o realitate? De fapt, în viața noastră deseori se întâmplă ca ficțiunea să modifice realitatea obiectivă.

Privitor la deschiderii la baștina tatălui meu a unui cinematograf care-i poartă numele, totul s-a întâmplat ca într-un sac cu multe dedesubturi. Ideea era să renovez cinematograful, să avem activitate și la Căușeni, la baștina tatei, să venim cu Studioul „Grigore Grigoriu” aici și să prezentăm spectacole. Eram prea aprig în idei și pentru a le vedea realizate, mai aveam nevoie de bani suplimentari. Am greșit că n-am mizat doar pe forțele proprii, apelând la persoane din afară, crezând că acestea vor izbuti mai repede să obțină acești bani. Exista proiectul, trebuia să fac mici pași, fără să forțez momentul, și atunci poate că rămânea și Studioul, și cinematograful. Așa însă, Studioul a fost închis, iar cinematograful, după îndelungi peripeții am reușit, totuși, să-l deschid abia anul trecut, în noiembrie, cu mari sacrificii. Nu e vorba doar de cinematograf, ci de o instituție culturală polivalentă. Există și o scenă dotată cu toate cele necesare pentru prezentarea spectacolelor de către teatre profesioniste. Deocamdată, au venit de mai multe ori cu spectacole Teatrul „Luceafărul”, dar a fost și Teatrul „Mateevici”.

Soţia mea, frumoasa actriţă Vitalia Grigoriu, care mi-a dăruit patru copii a primit două distincții binemeritate: titlul onorific „Maestru în artă” și Premiul Președintelui U.N.I.T.E.M. pentru actorie. Vitalia s-a bucurat, desigur, deși ea face parte din categoria actorilor care nu dau din coate pentru distincții. Ea își face meseria cu modestie, discreție și, de ce să n-o spun, cu talent. La cinematograful din Căușeni s-a creat deja un nucleu care vine la activități culturale de la sine, fără organizare din timp. Dar, din păcate, acest nucleu e mic. Asta trebuie să ne pună pe gânduri: dacă se preferă barul în locul unui concert, film, spectacol, înseamnă că societatea e contaminată de o boală periculoasă. Pe 4 aprilie s-a proiectat filmul artistic „Poienile roșii”. Eu am privit filmul cu aceeași satisfacție pentru a nu știu câta oară. Vârstnicii sunt magnetizați de acest film, nu și tânăra generație. Tinerii de azi sunt obișnuiți să privească filme de alt gen. Apoi, ei n-au obișnuința ecranului mare, ci a ecranului telefonului mobil, care-i la 3 cm de la nas. Am scris și un articol despre pericolul telefonului mobil utilizat în acest scop. Pentru această zi de 4 aprilie, ziua de naștere a tatălui, am făcut și un proiect-omagiu dedicat lui Victor Voinicescu-Sotski, protagonistul „Poienilor roșii”. L-am invitat de la Paris la Căușeni, dar de data aceasta el n-a avut posibilitatea să vină, așa cum a făcut-o la inaugurarea cinematografului. Vârsta are un caracter individual. De ce zic asta? Pentru că Victor, ca sensibilitate, este o persoană în apogeul aspirațiilor artistice. El a fost un bun prieten al tatei, i-a consacrat și o poezie foarte frumoasă, cu care vreau să încheiem această discuție:

Plânsul Baciului

La moartea prematură a actorului Grigore Grigoriu/ Cădeau privirile sub coastele de stânci/ Și jocul pasărea în cuib ni-l ciugulea/ Prin noi cu sângele un fir se închega/ Ca plânsul baciului din ochii tăi adânci// E bună-rea menirea ce-o prefer/ Nimic nu schimbă ora despărțirii/ În foșnetul răspunsului din cer/ Vom fi învinși de clipa prăbușirii// O viață fragedă-n sclipiri de chihlimbar/ Ai consumat-o prin mai multe vieți/ Cel plâns de baci în pumnul tău amar/ Vor indemna la pană mulți poeți// Te-ai dus și tu cu ora ce-a sunat/ Nimic, nimic nu s-a schimbat în lume/ Am fost, vom fi sau poate am visat/ Că Cel de Sus ne-a înzestrat cu-n nume// Doar brazii neînvinși se leagănă cuminți/ Și hora crengilor în dansul dezlegat/ Prin urletul de lup sub muntele uitat/ Vor scurge umbra în al lumii minți.

Notă: Adaptare după un dialog dintre  Veronica Boldişor şi regizorul Octavian Grigoriu despre părinţii săi, Vitalia şi Grigore Grigoriu