„Schizofrenizare socială indusă"
Nu cunoscuse în acei ani doar o răsturnare a valorilor, se petrecea ceva cu mult mai grav, mai profund. Lumea românească era atomizată, se insinuau falii, care se adânceau apoi, se crea încetul cu încetul, o lume alveolară. Fiecare era obligat să trăiască în găoacea lui, canalele de comunicare erau obturate ori distorsionate. Păstrând proporţiile, ceea ce devenea atunci sesizabil, semăna, la nivelul întregii societăţi româneşti, cu o dezagregare a personalităţii umane în cazul schizofreniei. Un fel de „schizofrenizare socială indusă". Vechea coeziune socială dispăruse, spectrul valorilor era bulversat, trecutul devenise motiv de întemniţare, cultura era separată de biserică, biserica fusese, treptat, ruptă de oameni... Devenise o crimă să fii văzut că mergi la biserică sau la preot, era un delict să citeşti o carte a lui Blaga, sau o carte religioasă, slujitorii Bisericii fuseseră în mare parte convertiţi să slujească Puterea. Au fost ani în care puteai fi arestat dacă erai doar văzut în preaj-ma unui om de cultură. Canalele fireşti de comunicare erau paralizate de teamă, victimele închisorilor comuniste sau cei care se mai întorceau acasă, ajunşi legume, amplificau spaima şi creşteau zidurile nevăzute dintre oameni. IPS Bartolomeu Anania a trăit în acei ani, a cunoscut, ca şi alţi intelectuali, adevărata faţă a Securităţii politice. Avea însă şi un ascendent: se formase alături de spiritele mari ale epocii, publicase în revistele vremii, cunoscuse pe Victor Papilian, la sfatul căruia a mers la Cluj şi s-a înscris la Facultatea de Medicină, pe Arghezi, pe Vasile Voiculescu, Gala Galaction şi Anton Holban, pe Lucian Blaga şi pe Marin Preda, şi mulţi, mulţi alţii... Atari experienţe, continuate apoi în creaţia proprie, nu aveau cum să nu lase urmări...
Se adaugă apoi perioadele de hăituire, când trăia ca pribeag şi mergea, putem lesne bănui cum, din post în post de jandarmi, şi apoi din mănăstire în mănăstire... Se adaugă şi acea condamnare la 25 de ani de muncă silnică şi experienţa închisorilor Jilava, Piteşti, Aiud...
Nu voi izbuti să obţin prea multe detalii din aceste experienţe-limită, referirile la ele rămân sub semnul ambiguităţii, insistenţele mele irită şi comut, neîndemânatec, întrebările. Mă consolez cu ideea că nici alţii n-au obţinut mai mult. Sau nici măcar nu au încercat.
Mă gândesc apoi că această discuţie ar putea să fie doar preludiul unui viitor interviu, dacă timpul îl va permite. Şi-mi amintesc de acea replică a ieromonahului Rafail, fiul lui Noica, retras întru reculegere şi rugăciune în Apuseni: „Timpul – îmi spunea atunci părintele – nu va păstra nimic din ceea ce el nu a colaborat să se facă. Dacă ştim să mergem în sensul în care şi timpul lucrează, atunci avem deopotrivă şi drumul, şi rostul acestuia".
Gândul mi-a dat curaj să merg mai departe. Între experienţele personale, directe, trăite de ierodiaconul Bartolomeu, hirotonit la mănăstirea Antim, şi hăituit ani la rând de agenţii fostei Siguranţe, metamorfozate în Securitate, când a fost martor al distrugerilor sistematice a tot ce a însemnat cultură, tradiţie, credinţă şi eforturile susţinute de arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, de a reînfiinţa mănăstirile distruse şi mai ales de a restabili punţi între Cultură şi Biserică, am întrevăzut o legătură logică, necesară.
Martor al atâtor nenorociri, un om de înaltă cultură, format alături de marile spirite ale României interbelice, a găsit resurse şi modalităţi prin care să tămăduiască o societate bolnavă, adunând cu fiecare an înscris pe răbojul vieţii alte sute şi mii de credincioşi care vin să-i ceară binecuvântare, un sfat. Operă uriaşă de reconstrucţie şi tămăduire.
Abia în ziua când a fost înscăunat mitropolit aveam să înţeleg pe ce anume se baza în această lucrare. Deşi ploua torenţial, peste o sută de mii de credincioşi din toate colţurile Transilvaniei s-au adunat în sărbătoare de Bună Vestire la Cluj ca să-i fie alături.
Şi când PF Patriarh Teoctist, urmând canonul Bisericii Ortodoxe, a adresat mulţimii din Piaţa Avram Iancu din Cluj întrebarea: „Vrednic este? a tunat atunci însoţit de aplauze, răspunsul credincioşilor: „Vrednic este!"
Sub cerul istoriei transilvane, IPS Mitropolit Bartolomeu Anania a răspuns, gâtuit de emoţie: „Trăiesc şi eu bucuria zilei de astăzi..."

IPS Bartolomeu Anania continuă să povestească zăbovind, pe neaşteptate, asupra ultimei arestări:
- (...) Pentru ca arestarea cea mare să vină, cum vă spuneam, în 1958... Atunci am cunoscut adevărata faţă a Securităţii, în toată oroarea ei... O anchetă foarte lungă, foarte severă... Ancheta, extrem de dură, a ţinut aproape 11 luni, am fost interogat atunci de peste 30 de anchetatori, începând cu cei care avea gradul de sublocotenent până la ministrul Drăghici, eram un colaborator apropiat al patriarhului Iustinian, şi el era cel vizat, nu eu – nu fusesem arestat doar eu, arestaseră şi pe părintele Stăniloaie, părintele Ghiuş, părintele Sofian, erau mulţi... După asta am fost judecat la Tribunalul militar din Ploieşti şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, am executat dintre ei o parte la Jilava, şi, o foarte scurtă vreme, două-trei luni de zile la Piteşti – dar nu mai erau Piteştii aceia ai groazei, rămăsese o închisoare foarte severă, în care se făcea cea mai cumplită foame... Apoi, începând cu toamna lui 1960, grosul detenţiei l-am făcut la Aiud. Până la 1 august 1964, când a fost dat acel decret de graţiere şi am fost eliberat.
- Şi după eliberare...?
- M-am întors la Patriarhie şi a fost reluată o invitaţie mai veche a Episcopiei noastre din America, ca eu să merg acolo şi să ajut la organizarea Episcopiei... Prima invitaţie o primisem în 1957-1958, dar în loc să fiu lăsat să plec în America, stăpânirea a considerat că este mai sănătos să mă trimită la puşcărie... ceea ce a şi făcut. Iar în 1964, după ce am fost eliberat, imediat a venit din America o delegaţie, între timp episcopul de acolo murise, şi aveau cu atât mai multă nevoie de sprijin. Momentul politic era acum radical schimbat faţă de 1958, era momentul în care România se desprindea de Moscova, deci guvernul comunist se desprindea de Moscova, pentru a se orienta către vest, în special către Statele Unite. Aşa încât delegaţia din America, venită prin intervenţia directă a Ambasadei americane, nu avea cum să fie refuzată. Împrejurările erau de aşa natură încât guvernul de la Bu-cureşti nu-şi putea permite să refuze o cerere sau chiar o sugestie care venea din partea americanilor. Aşa că, era în 1965, Guvernul român mi-a aprobat paşaport, iar Ambasada americană mi-a oferit, din oficiu, statutul de rezident permanent al Statelor Unite. Adică viză pe viaţă, cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurgeau din asta.
- Cât timp aţi rămas în Statele Unite?
- 11 ani. Până ce am venit în România cu nişte treburi, şi-atunci, Securitatea mi-a reţinut paşaportul şi nu m-a mai lăsat să mă întorc.
– Cum de-aţi fost lăsat să plecaţi fără să fiţi colaborator al Securităţii? Din câte am înţeles, orice plecare trebuia avizată de Departamentul Cultelor şi „cei de acolo" nu se prea jucau...
- Păi, dacă s-a lucrat prin Ambasada americană...?! Şi dacă am stat 11 ani cu statut de rezident permanent, vă daţi seama... Eu cred că America nu este o stână fără câini... Aşa că eu am spus-o răspicat: „Nu am fost colaborator al Securităţii nici în ţară şi nici în străinătate..." Trebuie să spun asta de o sută de ori?!
- Aveaţi un statut de deţinut politic, era o carte de vizită...
- Bineînţeles, a fost poarta mea de intrare, glorioasă, în America. Şi, fiţi sigur, înainte de a-mi acorda acest statut, au verificat... Dacă nici ei nu verifică şi nu au posibilităţi de verificare, atunci nu mai are nimeni...
- Ce a însemnat experienţa americană?
- A însemnat mult pentru mine, enorm. Am cunoscut un alt univers, am avut foarte multe lucruri bune de învăţat şi am reţinut de la ei ceea ce era de reţinut...
- Şi anume...?
- Primul lucru: şi societatea civilă şi autoritatea pornesc de la premiza că fiecare este un om cinstit. Până la proba contrarie. Eşti crezut pe cuvânt, eşti la vamă, te întreabă, spui ce ai de declarat, nu-ţi deschide nimeni valiza, mergi mai departe. Apoi e cultul muncii, corectitudine, cinste, poţi să fii sigur că dacă ai o scrisoare pe care vrei s-o duci la poştă şi ţi-a căzut din buzunar, cineva o ia şi o pune în prima cutie poştală... E o obligaţie elementară.
- Cum se vedea de acolo România şi ceea ce se întâmpla în ţară?
- La primele contacte cu americanii, mă întrebau aşa: „Iată, mai vin români din România şi se feresc să vorbească, zic, aici e o ţară liberă, se poate vorbi liber, fiecare poate exprima propriile opinii, atitudini... Parcă au o frică. De ce să le fie frică, dacă sunt în America?!" Şi le-am spus: „Au venit cu frica în măduva oaselor, domnilor! Iese mai greu de acolo."
- Şi v-aţi întors în ce an?
- Am stat în America din '65 până în '76. Şi-atunci, în '76, repet, am venit, m-au reţinut, am reintrat la Patriarhie, ca director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, unde mi-am făcut datoria, am editat cărţi...În anul următor, în 26 martie 1977, a încetat din viaţă Patriarhul Justinian Marina.
- Cu ce bagaj aţi venit din America?
- Dar nu vă jucaţi...! Credeam că-mi luaţi un simplu interviu... Păi, să vedeţi un lucru... Dacă eu am fost reţinut fără veste – venisem pentru scurtă vreme şi nu adusesem decât ce era pe mine. Patru ani şi jumătate am tot făcut memorii ca să mi se dea voie să mă duc să-mi aduc bagajul. Bruma de bagaj. Şi abia după patru ani şi jumătate, după ce mi-am dat cuvântul de onoare că mă întorc, mi-au dat voie să merg. Nici nu aveam multe lucruri de luat, câteva haine şi, importante pentru mine, câteva cărţi şi manuscrise...
- Prima carte pe care aţi scris-o care a fost?
- Ooo, asta e din vremuri imemoriale; dar prima carte publicată pot să vă spun. Editorial, am debutat în 1966, cu poemul dramatic Mioriţa, la Editura pentru Literatură, Bucureşti. Volumul a apărut însoţit de o Predoslovie de Tudor Arghezi. Au urmat celelalte, cred că sunt în jur de 40 de cărţi tipărite... Nu le-am mai ţinut şirul... La Patriarhie am lucrat până în 1982, când m-am pensionat pentru limită de vârstă şi m-am retras la mănăstirea Văratec, în Moldova. În anul următor, 1983, la Cartea Românească, apare prima ediţie a volumului „de memorii" Rotonda plopilor aprinşi. La Văratec, în 1990, în decembrie, în ajunul Crăciunului, m-am apucat să traduc Biblia, lucrare ce mi-a luat cam 11 ani... Am zis eu că a fost muncă de ocnaş... Şi mai departe, ştiţi: în 1993, am fost chemat, din pensie, ales în lipsă, eram deja retras la Văratec, şi Colegiul Electoral Bisericesc m-a ales în lipsă, cu două treimi din voturi, Arhiepiscop al Clujului, Vadului şi Feleacului... Şi m-am supus.
- Ce se va întâmpla în cursul zilei de mâine, pe 25 martie 2006?
- Urmează instalarea mea în calitate de Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Este o ceremonie care se face în cadrul Sfintei Liturghii şi care îmi conferă nu putere mai multă, ci îmi conferă obligaţii mai multe... La noi, în Biserică, e de dorit să nu te promovezi prin foamea de putere ci prin setea de slujire...

- Mergând pe drumul pe care aţi mers, pe cine aţi slujit?
- Am slujit Biserica lui Iisus Cristos, şi Neamul Românesc l-am slujit... Mai exact, pe de o parte am slujit Biserica lui Iisus Cristos şi pe de altă parte am slujit Limba Română. De aceea, de îndată ce am început să lucrez la Biblie eu n-am mai scris nici o carte de literatură, considerând că toate cărţile scrise de-a lungul unei vieţi n-au fost altceva decât un exerciţiu pentru cealaltă lucrare...
- Ce şanse are Neamul Românesc?
- Cred în puternicia neamului românesc, Dumnezeu e deasupra şi nu ne lasă. Am spus-o de mult, într-un interviu acordat Revistei de Istorie şi Teorie Literară a Institutului Călinescu, când mi s-a pus şi această întrebare... Şi-atunci, spuneam: „cred în puternicia neamului meu..."
- Ce vă ţine? Tot Dumnezeu?...
- Dumnezeu şi munca; eu lucrez, la vârsta mea, între zece şi 14 ore pe zi, efectiv. Fie într-un domeniu, fie într-altul; adică şi în administraţie şi în cultură. Şi am timp să mă şi odihnesc. Dar nu am o viaţă particulară, personală. Sunt călugăr, nu sunt familist. Contactele mele sociale, vorbesc în înţelesul monden al cuvântului, dar altfel, pot spune că păstrez legăturile cu lumea... Eu primesc în fiecare an cam o mie şi cinci sute de persoane din afara Bisericii, pe lângă cei care-mi sunt colaboratori. Am audienţe, fiecare vine şi-mi spune păsul pe care-l are, vin şi la spovedanie, vin să-mi ceară un sfat, o îndrumare. Sunt oameni care ajung în impasuri sufleteşti... Şi-i primesc, la mine uşa este deschisă...
- Am putea privi limba română ca o catedrală?
- Eu cred că este; şi dacă ar fi să ne întoarcem la Nichita Stănescu, ea este, într-un fel, patria fiecăruia dintre noi. Cred că este şi patria mea. Am iubit-o, o iubesc, o cultiv, şi de aceea şi munca mea la Biblie... Am dorit să aduc limba română la zi, în adresa ei de acum; era depăşită în ediţiile anterioare... Am lucrat foarte puţin la lexic - lexicul este foarte stabil în limba română – dar am lucrat mult la sintaxă...
- Şi elementele de noutate în traducere...?!
- Am eliminat unele arhaisme, care nu ajută lectura sau acolo unde sensurile cuvintelor s-au schimbat, dar la sintaxă am lucrat mai mult; vechile traduceri, sau mai bine zis vechii traducători au rămas fideli sintaxei greceşti. Fiecare limbă are o sintaxă proprie, pe calapodul ei; şi-atunci, eu n-am făcut altceva decât am topit fiecare frază în parte în magma ei originală, şi am retopit-o în tiparele de acum ale limbii române. Şi mai sunt problemele de stil... Autorii biblici au stiluri diferite, unul este stilul lui Isaiia, altul este stilul lui Ieremia, unul este al lui Matei, altul al lui Luca, altul al lui Ioan...
- Care dintre cărţile scrise de dv vă este mai aproape de suflet?
- E greu de spus... Fiecare îmi este dragă; am pus acolo pasiune, iubire... Sunt cărţi, multe, lăsate de-o parte; jumătate din ce am scris n-am publicat, am socotit că nu merită să fie publicate. Şi să ştiţi un lucru, critica literară, chiar cea de înalt nivel, nu m-a răsfăţat. Însă am avut, ca scriitor, noroc de două categorii de oameni: de editori şi de cititori. Am avut editori buni, care s-au bătut, în vremuri grele, când era cenzură, s-au bătut cu toate armele de care erau ei capabili pentru ca să-mi scoată cărţile necenzurate.
- Ce anume a determinat implicarea lor? De regulă, nu procedau aşa...
- Le-au plăcut acele cărţi, şi socoteau că merită să fie publicate. Aş cita pe Ion Bănuţă, director al Editurii pentru Literatură, aş cita pe Mihai Gafiţa, fost redactor şef la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, ulterior Editura pentru Literatură, apoi redactor şef la Editura Cartea Românească, aş cita pe dna Bedrosian, care lucra la Cartea Românească... Ei aveau o anumită artă, de a pune problemele sus, acolo, la cenzură, de a le suci şi învârti şi convinge pe cei care trebuiau să dea aprobare... Şi nu l-aş uita pe Valeriu Râpeanu, director, până în 1989, la Editura Eminescu. Era un curaj pe vremea aceea să publice opera dramatică în întregime, fără nici un fel de cenzură.

Eram la sfârşitul interviului. Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania s-a retras în cabinet, asaltat de solicitări. Şi starea mea era alta acum, parcă îmi revenisem din letargie... Părintele secretar părea să mă privească mai îngăduitor. Mi-a promis că va trece pe un CD o cronologie a vieţii şi operei lui Valeriu Anania, realizată de arhid. dr. Ştefan Iloaie, consilier cultural. Prin uşa întredeschisă, îl vedeam, în cabinet, aplecat deasupra feluritor documente, pe cel ce-şi asumase misiunea de a sluji Biserica lui Iisus Hristos şi Neamul Românesc. Şi-apoi, când uşa s-a închis, o altă viziune, aidoma celei dintâi, i-a luat locul. De parcă o mână nevăzută mi-ar fi adus în faţa ochilor altarul chivotului din povestirea Schitul de ceară, şi acel strop de împărtăşanie aducătoare de viaţă, zărit de Profira.
„(...) începu, singură, retezatul prisăcii. Când desfăcu capacul celui dintâi stup, se aşteptă s-o împroaşte trăznetele iadului, sau măcar mierea să miroasă a pucioasă. Dar nimic altceva decât ochiuri limpezi, pline de cleiul cu mireasmă desfătată... Deodată, mâinile ei, uimite, încremeniră. În inima fagurelui se pitula o zidire cu totul deosebită de rostul şi alcătuirea dimprejur. Sta acolo, zămislit din ceară albă ca zăpada, un sâmbure de chivot mărunt, aidoma cu o bisericuţă mică numai cât o lacrimă, dar atât de amănunţit şi desăvârşit lucrată, că nu-i lipsea nimic, uşi, ferestre, turle, pridvor, din câte se cuvin unui sfânt lăcaş. Şi înlăuntrul chivotului, prin uşiţele date în lături, se zărea sprijinită pe un fir de picioruş o ţintişoară luminoasă, pristolul pe care odihnea un potir, mic cât o scânteie, unde strălucea păstrat stropul de împărtăşanie scuipat de ea... De jur împrejurul chivotului, de cele patru laturi, se înţesau nişte chilioare, închipuind o mănăstire pitică, de ceară, unde, rânduite de pază, slujeau o seamă de albine anume închinate. Femeia, cuprinsă de înfricoşată bucurie, alergă din stup în stup şi-i deschise pâlpâind de spaimă. În miezul fiecăruia străjuia strălucitul chivot, cu sfânta cuminecătură în boaba potirului, împrejmuit de chiliile schitului de ceară."

NOTĂ:
Fotografii artistice - dr.Trestian Găvănescu (A.FIAP)
Interviul a fost realizat pe 25 martie 2006, cu o zi înainte de înscăunarea Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu ca Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului; textul de faţă este identic celui publicat în volumul „Schitul de ceară", editura Codex Aureus, Bucureşti, 2006; în aceeaşi formă va fi reluat într-o nouă ediţie a cărţii, în cursul acestui an; coperta, la fel ca şi la prima ediţie, va purta semnătura inegalabilului artist-fotograf dr Trestian Găvănescu.