De ce nu l-am arestat pe teroristul secolului al XX-lea - Ilich Ramirez Sanchez supranumit Carlos „Şacalul”

Stau şi lâncezesc în celulă. Nimeni nu mă cercetează, nimeni nu mă acuză de ceva. Ingrozitor moment. Imi cad câteva lacrimi şi mă întreb: de ce sunt eu aici? Rememorez acte personale, eventuale fapte comise şi nu găsesc nici una acuzatoare.  Dimpotrivă! Imi amintesc de acţiunea „Șacalul” denumirea peiorativă a teroristului Carlos! Am fost actorul nr.1 în derularea scenariului. Unul adevărat! Cine nu ar fi dorit să pună mâna pe Carlos? Să-l aresteze! Care antiterorist din Europa sau din alte zone, să zicem, din ţările O.P.E.C., nu ar fi dorit să-l  prindă pe cel mai căutat terorist internaţional din lume în acea vreme? Uite, spre surprinderea dumneavoastră, eu puteam să-l arestez. Personal am stat de vorba cu el aproape patru ore, cu intermitenţă. Era „în mâna mea” dar nu şi la decizia mea. Depindea de alţii dacă să-l arestez sau nu, deşi era dat în urmărire internaţională.

Din studiu, la pregătirea profesională personajul chiar mă fascina, negativ evident, dar tot fascinaţie se cheamă. După reuşita sechestrării în 1975, a celor unsprezece miniştri ai petrolului, la Viena şi vizionând secvenţă din filmării la ajungerea pe aeroportul din Alger, era utilă pentru studiul personajului. Carlos a coborât din aeronava deturnată, degajat, primul pe scări, flancat de alţi doi complici, părea un tip impunător, lider în „meseria” lui. Eu provincialul, aveam misiunea să combat acţiunile teroriste şi era normal să mă intereseze şi mai mult tot ce este util. I-am studiat originea şi motivaţia pentru comiterea acţiunilor teroriste, comportamentul în câmpul infracţional, cum ar spune un lector de la centru. Am văzut două filmuleţe profesionale, probabil aduse de afară „eroul democraţiei americane”, tov. general Pacepa, care atunci răspundea de Antiterorism din partea consiliului director al D,S,S. In film era prezentat la o reuniune consomolistă a studenţilor din Moscova, unde Ilici îşi desăvârşea studiile la Universitatea Popoarelor denumită „Patrice Lumumba”, luptătorul negru pentru libertate, asasinat de capitalişti. El urmase anterior, cu succes, cursurile Colegiului Stafford din Kensington si ale Institutului de Stiinte Economice din Londra. Filmul era o secvenţă a unui amator, mai rară, ce era folosită probabil de majoritatea structurilor antiteroriste din Europa care îl cautau. Era o secvenţa în care Carlos era identificat în persoana unui tânăr arătos, înalt, bine îmbrăcat, puţin rubincond la vârsta lui. De fapt, la Londra se ştia că venezueleanul frecventa companii selecte, graţie şarmului său inconfundabil, a unei culturi vaste care îi permitea să converseze pe teme diferite, chiar sofisticate, de artă sau muzică şi  avea o adevarata pasiune pentru dame. El va folosi femeile în acţiunile sale. Pentru  favorurile sale sexuale, ca o recompensă, le solicita informatii la care, altfel nu ar fi avut acces. 

Ilich Ramirez Sanchez s-a născut pe 12 octombrie 1949, la Caracas, Venezuela, într-o familie de intelectuali respectabili. Tatăl său, Ramirez Sanchez, avocat, a fost un sustinator înfocat al doctrinei marxist-leniniste, dovadă că cei trei fii ai săi s-au numit, Ilici, Vladimir şi Lenin, ca un omagiu adus lui Lenin promotorul comunismului din Rusia. Ilich este înscris încă de la vârsta de 10 ani în organizaţia de tineret a Partidului Comunist din Venezuela pentru ca, la numai 17 ani, să urmeze dure antrenamente la Camp Matanzas, Cuba - o veritabilă şcoala a luptătorilor de guerilă. Pentru identificare îl studiasem şi clip video, de fapt câteva secvenţe în mişcare, care proveneau probabil de la o structură de filaj din străinătate. Se credea că ar fi fost obţinute de la Mossad, cu care cooperam, de altfel, iar locaţia ar fi fost in Franţa, după unele clădiri indentificate, în care apărea  mai matur, în costum cu cravată şi ochelari cu ramă groasă şi lentile mari fumurii care îi acopereau sprâncenele. Era un bărbat bine, cu ar zice o doamnă singură sau abandonată. Succesul lui la femei nu era datorat doar fizicului şi bărbăţiei, ci şi inteligenţei de a determina femeia să fie dependentă de persoana sa. Magdalena Kopp o nemţoaică, fotograf de profesie, a fost  implicată şi ea în pregătirea unor acţiuni teroriste, devenind dependentă de Carlos timp de 13 ani. Mai întâi amantă, teroristă şi apoi soţie, care s-a sacrificat pentru el.  În cartea sa „Ani de teroare”, Magdalena dezvăluie cum l-a cunoscut pe Sanchez într-un birou din Londra al organizaţiei Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei. Apoi Carlos a cucerit-o cu şarmul său, devenindu-i complice într-o serie de acţiuni teroriste chiar în capitala Irakului, unde Magdalena l-a vizitat. „De atunci am devenit dependentă de Carlos. Avea un stil aparte de a seduce femeile”, explică Magdalena în cartea sa, după ce în 1982 a fost arestată în Franţa şi condamnată la patru ani de închisoare, acuzată de pregătirea unui atac terorist. Flerul, deghizajul şi experienţa  au amânat mereu arestarea sa, temutul terorist fiind mereu cu un pas înaintea poliţiei şi serviciilor de informaţii care îl căutau.

Deşi teroriştii au multiple mijloace pentru a se deghiza, în special prin vestimentaţie, look, mişcare, totuşi sunt câteva zone anatomice remanente toată viaţa care nu pot fi schimbate decât prin operaţii faciale. Or, asemenea operaţii nu le poţi face după fiecare acţiune teroristă, apoi rămân amprente, digitale sau plantare, urme biologice, de aerosoli şi altele, care prin mijloace criminalistice de laborator  sunt uşor detectabile şi pot fi certificate că aparţin unui anumit suspect. De exemplu, urechea este partea esenţială a figurii în tehnica portretului vorbit, ea prezentând cele mai multe calităţi de identificare. Urechea este imuabilă ca formă, de la naştere până la moarte şi variabilă, adică nu se întâlnesc două urechi asemănătoare. Aşa că şi Calos avea multe componente stabile ale portretului, trăsături anatomo-morfologice neschimbabile, specifice, numai ale lui, iar dacă acestea corespundeau, coroborate cu specificul mersului, timbrului vocii, accentul de vorbire puteai avea certitudinea că ai în faţă persoana ce o cauţi.

Eu am avut certitudinea că stau de vorbă cu Ilich Ramirez Sanchez zis Carlos în punctul de frontieră Nădlac, la graniţa cu prietena noastră Ungaria, de unde venea. Eu îl aveam în faţă pe cel mai periculos terorist din lume, omul cel mai căutat de pe planetă. In fiecare an când primeam albumul cu suspecţii de terorism urmăriţi în întreaga lume, trimisă de Interpol, care avea baza de date în Cartoteca generală din Wiessbaden - Bundesrepublick Deutschland, primul nume şi portret, pe prima pagină era a lui Carlos. Ii memorasem portretul static, semnalmente anatomice şi relativ pe cele dinamice,  semnalmentele funcţionale, adică caracteristicile diferitelor mişcări, ale unei persoane cum ar fi mersul, gesticulaţia, mimica, etc. Il văzusem doar odată când a coborât pe scara avionului deturnat şi apoi mergând pe pista aeroportului din Alger. Era prea puţin pentru a-l recunoaşte după observaţiile dinamice sumare ce le studiasem. Oricum, nu puteam avea certitudini mergând doar pe asemenea observaţii, deşi erau temeinice şi constatate de specialiştii europeni de combatere a terorismului.

Portretul static şi cel dinamic trebuia coroborat şi cu alte indicii şi caracteristici pentru diferite categorii de cetăţeni ori etnii constatate la intrarea în ţară. Carlos avea paşaport libanez eliberat de consulatul din Budapesta cu două luni înainte. La acea vreme nu se deţineau informaţii că cel mai căutat om ar fi în ţara vecină şi „pretină”. Paşapoartele şi celelalte acte ce trebuiau prezentate la vamă a persoanelor de origini arabe, fie ei studenţi sau comercianţi, niciodată, dar absolut niciodată nu erau toate valabile. Dacă paşaportul nu era expirat, sigur nu avea asigurarea medicală iar dacă şi aceasta era valabilă permisul de conducere era fals, ca să nu mai vorbim de actele autoturimelor cu care se prezentau la intrarea în ţară. Starea tehnică jalnică, documentele autoturismului erau pe alt nume, iar persoana nu era în autoturism, numere de obicei procurate din Germania, erau provizorii de Zollamt iar seria motorului din acte nu corespundea cu cea reală şi alte minuni inedite. In aceste situaţii, dacă erau studenţi în Romania li se permitea intrarea şi se clarifica ulterior de către structurile abilitate, alte ori, mai ales când se bănuia că autoturismele sunt furate erau returnaţi pe teritoriul statului vecin şi „pretin”, motivând vecinilor că nu au mijloace de existenţă.

De obicei arabii erau gălăgioşi, se plângeau că sunt discriminaţi, vorbeau patru cinci limbi dar nici una nu o cunoşteau bine, existau oricând motive să nu le permiţi intrarea în ţară. La Carlos această stare de fapt „normală” pentru un arab, a devenit o excepţie; avea toate actele valabile, unele noi. Cel care l-a semnalat ca suspect a fost vameşul Mihai Valahu. Un tip experimentat, cu ochi ager şi cu vocaţie de câine poliţist, cu o intuiţie formidabilă, a avut o mare suspiciune asupra arabului care declara că merge la Timişoara pentru a se interesa de facultate. Intrebat dacă are pe cineva acolo, a pronunţat un nume arab, pe care Mihai la reţinut şi la scris.

Prezentându-i paşaportul constată că e nou, eliberat de Consulatul libanez din Budapesta, fără nici o ieşire. Ii mai solicită documentele autoturismului, asigurarea medicală, permisul de conducere, cartea verde, şi spre surprinderea lui Mihai toate erau noi şi legalmente perfecte. Aşa ceva nu se poate la un arab! - îşi spune vameşul. La paşaportul merge la birou la grăniceri şi îi spune căpitanului Ardelean: „anunţă Inspectoratul că în vama e teroristul Carlos!”. Ardeleanu, un tip inteligent nu-şi asumă riscul, sună la Inspectorat comunică şefilor, care îmi ordonă să mă deplasez la Nădlac şi iată-mă în holul vămii pregătit să mă confrunt cu Ilich Ramirez Sanchez, zis Carlos, zis Sacalul, teroristul căutat de poliţiile antiteroriste ale lumii, mai puţin de una, a „pretinilor” ce pretind că descind din neamul lui Attila - biciul lui Dumnezeu.

Eram însoţit de doi colegi translatori, unul de franceză şi celălalt de engleză, urmând ca germana să o sprechesc eu, dacă va fi cazul. Era 21 mai 1981. Cred că ora era zece. Vameşul îmi spune că suspectul vorbeşte engleză. Il rog pe Tavi, cunoscătorul de limbă engleză, deşi  eram convins că ştie regulile, să nu-şi depăşească, din instinct, rolul său, și îi reamintesc comportamentul unui translator în anchetă printr-un exemplu negativ, din seria pildelor: „aşa să nu faci”! In principiu, transalatorul nu trebuie să pună întrebari din proprie iniţiativă şi nu trebuie să se angreneze în discuţii personale cu cel cercetat.

Regula este cea care se foloseşte în instanţă când se audiază un martor. Intrebările avocatului i le adresează doar prin judecător. Aşa şi în cazul translatorului. Acesta nu poate şi nu trebuie să pună intrebări persoanle. Mi-am amintit de un episod, când o planoristă belgiană, care fiind la un concurs în Ungaria, zbura la proba de anduranţă şi a depăşit graniţa, aterizând forţat în localitatea Fereşteu, nu departe de o unitate militară. Doamna Coca profesoara de franceză, atestată naţional, mama translatorilor de la O.J.T., a fost repartizată pentru a discuta împrejurările cum madam Clarice a trecut fraudulos frontiera cu planorul. La un moment dat eu eram în plus, doamnele discutau fără să mă ia în seamă. Am dat-o afară, am chemat recepționară care a fost de un real folos. Clarice se rătăcise.

Acum, pe holul din vama, îi amintesc succint lui Tavi de paţania cu doamna Coca şi îl rog să nu o imite. Râde, mă injură prieteneşte. Mai stabilim şi modul de adresare între noi. Eu sunt domnul comisar el domnul profesor. Camera era aranjată cu un birou cu spatele spre fereastra ce avea vedere la pista de ieşiri, cu o masă mai lungă aşezată perpendicular pe birou, cu patru scaune pe lateral. Convenim că nu e un inconvenient să intre în cameră şi Basil, colegul de limbă fraceză, care să simuleze că notează discuţiile, numele proprii, adrese, ba chiar să ceară repetarea lor, inclusiv pe silabe sau litere, ceea ce ar fi fost o probabilitate de a fi credibili.

Deşi eram convinşi că are o experienţă deosebită în deturnarea anchetei, fiind cercetat de experţi din toată lumea, nici noi nu eram novici. In fond discuţiile erau dublu înregistrate, nu ne putea scăpa nici un zgomot, dar mite pronunţia unui nume. Il rog pe grănicer să-l ivite pe domnul Ahmad Samir Hay Ibrahim Jarrar, aşa cum era nominalizat în paşaportul libanez pe care îl prezentase la intrarea în ţară şi să-l introducă în cameră. Eu rămân pe hol, în lateral pentru a-l remarca în mişcare. Organizez şi un mic scenariu. In biroul de anchetă erau deja Tavi şi Basil, care să-l primescă, soldat înarmat la uşa, eu urmând să intru ulterior, iar la intrarea mea să se ridice în picioare, să salute şi să nu se aşeze până nu spun eu. Tavi mă înjură din nou, el având o stea în plus faţă de mine, dar în final acceptă scenariul. Căpitanul Ardelean merge după suspect şi mi-l plimbă pe diagonala holului sub pretextul că paşaportul e la vamă, şi-l introduce în cameră. Reuşesc să-l observ şi static şi în mişcare. Am certitudinea că individul ce se prezintă Samir Hay Ibrahim Jarrar este Carlos, adică teroristul cel mai căutat din lume.

Aveam o senzaţie de frică dar şi de mândrie. Frică pentru că ştiam periculozitatea lui în câmpul infracţional dar şi de orgoliu profesional. Imi spuneam: uite băieţi de la antitero, eu sunt cel care l-am anchetat şi arestat pe Carlos! Mă autosugestionam: nu voi da greş! Mă încurajam, mă stimulam volitiv. Si îmi făcea bine, în mod sigur. Apreciam că sunt şi în siguranţă fizică, protejat. Ardelean pregătise într-o cameră alăturată echipa lui de intervenţie, gata de atac în caz de nevoie. Bat la uşă şi intru salutând în germană.
 - Guten Tag meine Herren !
 - Bonjour monsieur commissaire - îmi replică Basil.
 - Hello mister - mi-o taie Tavi. Și se ridică amândoi în picioare. Eu ocolesc masa pe stânga, unde erau aşezaţi şi ocup scaunul de la birou. Carlos era aşezat în partea opusă a mesei, în faţa lui Tavi. Se ridică şi el. In timp ce mă aşez îi invit:
 - Vă rog să luaţi loc. Si domnul, şi arăt spre Carlos. Tavi îşi intră în rol: Sir, please sit down. Se aşează, privind spre mine întrebător.
Aveam paşaportul lui în mână. Simulez că îl studiez. Răsfoiesc filele. Fac o mină de curiozitate. Mă adresez lui Tavi.
 - Te rog întreabă-l pe domnul Samir dacă paşaportul este emis recent şi de către cine. Tavi se conformează. Samir zâmbeşte şi răspunde calm că într-adevăr paşaportul este nou pentru că cel vechi l-a pierdut sau i-a fost furat dintr-un hotel din Budapesta. La cerere, consulatul libanez i-a eliberat unul nou. După o oră de discuţii eram în acelaş stadiu ca la început. Singurul subiect faţă de care nu avea certitudini era autorurismul Mercedes despre care susţinea că l-a cumpărat recent, prin intermediar, dar pe care nu-l cunoaşte. Am înterupt ancheta şi am raportat rezultatul: certitudinea că este Carlos şi intenţia de intrarea în ţară. Nici despre studentul arab al cărui nume îl pronunţase, nu dorea să vorbească, insistând mereu, că dacă sunt probleme, el se întoarce pe teritoriul statului ungar.

Am părăsit camera de anchetă şi am raportat şefilor la Inspectorat. Am propuns să nu i se permită intrarea în ţară, deoarece, conform angajamentelor internaţionale, eram obligaţi să-l arestăm. Avea mandat internaţional emis de Interpol la solicitarea mai multor state, iar noi eram afiliaţi la această organizaţie de opt ani. Dacă îl arestam, nu eram scutiţi de riposte teroriste asupra obiectivelor noastre din străinătate. Apoi, nu eram siguri dacă nu este un joc al A.V.O. - spionajul maghiar? După ce ar fi intrat în România, ar fi „scăpat” o informaţie către o altă ţară care îl caută şi ne compromitea, puteam fi acuzaţi că nu respectăm regulile statuate de protocoalele de cooperare în domeniul crimelor transfrontaliere şi  terorismului. Singurul demers fără riscuri era returnarea pe teritoriul maghiar. Pentru această hotărâre trebuia o motivaţie plauzibilă care să fie valabilă pentru Carlos şi pentru grănicerii maghiari.

Propunerea a fost acceptată de şefii mei şi mi s-a dat mandat să intru în contact direct cu conducerea M.A.I. Am sunat direct la cabinetul ministrului raportând şefului de cabinet, care, mi-a făcut legătura cu ministrul. Cu timbrul vocii lui de ardelean Homoștean, căruia i-am raportat situaţia operativă, consecinţele şi propunerea mea, mi-a spus: bine măi copile, să nu i se permită intrarea în ţară. După cca o oră am intrat din nou în sala de anchetă. Tavi mă ia la intrebări pentru întârziere. Ii răspund că am terminat, plecăm imediat. Mă duc la birou, nu mă aşez, iau o mină gravă şi mă adresez lui Tavi: domnul Samir Ybrahim nu poate intra în România! Autoturismul cu care circulă este dat în urmărire de Interpol iar dacă trece pe teritoriul României suntem obligaţi să-l arestăm. Aşa că, manifestând înţelegere, nu-i vom reţine nici autoturismul şi l-am sfătui să se întoarcă pe teritoriu Ungariei să îşi clarifice problema autoturismului iar ulterior îl vom primi cu bucurie pe teritoriul ţării noastre.

Il rog pe Basil să meargă după căpitanul Ardeleanu, care aştepta în hol, căruia îi comunic că s-a terminat dicuţia cu domnul Samir şi că dânsul a optat să se reîntoarcă pe teritoriu Ungariei. Tavi îi traduce. Pare mulţumit. Se ridică să plece. Iau paşaportul i-l dau căpitanului Ardeleanu. Il rog să nu pună viza de intrare pe paşapoart. Nu era cazul să lăsăm urme. Il salutăm toţi trei, fiecare în altă limbă şi îi urăm, în gând, fiecare altceva. Pleacă.

Eu rămân acelaşi luptător antiterorism, din umbră, neştiut decât de puţini oameni. Unii mă invidiază, alţii sunt neutri, dar trebuie să recunoască că am fost printre puținii care l-au anchetat pe Carlos. Regret, că atunci, la Nadlac am ratat notorietatea! Cine aș fi fost eu dacă l-aș fi arestat pe teroristul Carlos? Așa, am rămas un anoniom ca mulţi alţii. Acum are vreo importanţă? Nu cred. Poate pentru a mă îmbărbăta singur, că poate face bine pentru psihic.

Am fost arestat de Procuratura Militară în data de 28 decembrie 1989, suspect de favorizarea infractorului la genocid - sprijinirea generalilor Nuță și Mihalea se se sustragă urmăririi penale, indivizi pe care eu nu i-am văzut în viața mea .

11 mai 2020

Foto AFP Media Fax