N. Dabija: Goethe vorbea de misterul Cunoaşterii care poate face ca timpul să se oprească în loc. Din cele mai vechi timpuri omul a încercat să deschidă drumuri noi cunoaşterii spaţiului şi timpului, să făurească o concepţie mecanică-matematică cât mai exactă asupra lumii. Au evoluat acele ţări unde ştiinţa a căpătat un câmp larg de cercetare. Sunteţi un întemeietor de şcoală matematică la Chişinău. Cercetările dumneavoastră sunt cunoscute departe în lume. Am vrea ca ele să fie ştiute la fel de bine şi la Chişinău. Dar probabil consideră câte cineva: la ce bun matematica, la aceste vremuri de restrişte?! Astăzi însă nu mai putem vorbi de matematică pură, ea fiind tot mai interpenetrată cu fizica, astronomia, chimia, geografia, medicina, filozofia, literatura. în ce măsură cifrele pot corecta mersul lucrurilor într-o societate aflată în tranziţie precum e a noastră?

Petru Soltan: E o problemă dificilă. Eu aş recurge la o parabolă. Pare-mi-se, prin '67 – nu mai ţin minte – la Kiev se organizează un congres al scriitorilor ucraineni. Preşedinte al secţiei „Tinerii scriitori" este ales Ion Druţă. Şi iată că „Literaturnaia gazeta", reflectând lucrările acestui congres, publică o scurtă intervenţie a lui Ion Druţă asupra unei nuvele, adică viziunea lui critică. Subiectul acestei nuvele este cât se poate de simplu. Avea un om un cal atât de alb, că te dureau ochii să te uiţi la el şi care deservea stăpânul din noapte în noapte cu mare tragere de inimă. Dar, mă rog, trece un timp şi acest cal se satură de atâta argăţie: într-o bună zi fuge în pădure. Hoinărind vreo trei zile şi tot păscând iarbă, i s-a făcut lehamite de atâta libertate. „Să mă întorc eu la stăpânul meu". Şi Ion Druţă conchide: „Calul alb care se întoarce la stăpân este un cal de un alb dubios". O sclipitoare replică a maestrului Ion Druţă. Această parabolă are mai multe interpretări. Lăsăm cititorului să şi-o aleagă pe cea mai pe plac, însă aici se cere o mică notă. în istoria neamului nostru e cunoscut un caz real cu dacul Androcl (a se vedea Eseurile lui Michel Montaigne), despre care marele Bernard Shaw scrie piesa „Androcl şi leul". Dar să revenim la întrebarea Dumneavoastră. Prin anii '80, bugetul URSS era de circa 500 de miliarde de ruble. Pe când PIB-ul sporea anual cu cel mult 3% – cifra oficială – nu era exclus că acest indicator era mai mic. Cu 15 miliarde de ruble anual era imposibil să înviorezi câtuşi de puţin gigantica economie sovietică, mai ales luând în seamă faptul că circa 60–70% din aceasta o constituia complexul militaro-industrial cu ajutorul căruia e greu să îmbraci şi să hrăneşti oamenii. Simptomele stagnării pluteau la suprafaţă. Inflaţia creştea, iar cele necesare pentru o viaţă mai bună lipseau de pe piaţă. Nenumărate miliarde de ruble erau depozitate pe termen lung la casele de economii, sigur, de simpli cetăţeni. Dacă populaţia şi-ar fi retras într-o bună zi aceşti bani, URSS practic se putea prăbuşi. Metafora lui Abel Aganbeghian, academician: economia URSS prezenta un enorm mărfar încărcat la maximum care luneca încet, dar sigur, spre abis.

N. D.: Deci indicatorii economici erau mereu în scădere?

P. S.: Asta rezulta din statistica oficială. Cea neoficială era, probabil, şi mai pesimistă. Dacă acel procent de spor al PIB-ului nu era chiar negativ. Cei de sus cunoşteau realitatea. Nu în zadar Andropov, fiind ambasador în Ungaria, cere permisiunea Comitetului Central de la Moscova să experimenteze anumite reforme în ţara respectivă, care au şi dat imediat o ascensiune economiei maghiare. Iată că Andropov e rechemat în ţară şi e pus în fruntea securităţii. Din proprie iniţiativă selectează un grup de specialişti, le procură un computer performant şi formulează problema: să se examineze vreo 10 scenarii mai favorabile de posibilă dezvoltare a URSS. Între timp Andropov e ales prim-secretar, iar postul său e ocupat de Krucikov. Când grupul în cauză finisează opera şi i se prezintă acestuia – disciplină de subordonare, şeful securităţii dându-şi seama de cele investigate, îi „şterge" din viaţă pe fiecare din acest grup, că nimeni nu le mai putea da de urmă: toate scenariile demonstrau colapsul URSS.

N. D.: Le-au fost „şterse" toate numele sau...?

P. S.: De altă informaţie nu dispun.

N. D.: Sunteţi matematician şi e nevoie de precizie.

P. S.: Matematica constă nu numai din cifre. Aceasta a crescut şi din cifre. Ea reprezintă, definiţia mea, logica relaţiilor, care include şi cifrele.

N. D.: Se cer explicaţii. Sau matematica
este o filosofie care cere multă experienţă?

P. S.: Sigur că definiţia dată e prea largă. Aceasta cuprinde întreaga ştiinţă. Doar e cunoscut că cu cât un obiect e mai matematizat, cu atât mai bine stă acesta în picioare. Matematica se ocupă cu acele relaţii abstracte şi multidimensionale care sunt extrase din viaţa cotidiană extrem de variată şi... din adâncurile creierului. Fără îndoială, nu e simplu să explici esenţa matematicilor. Mai ieri, am fost prim-referent la o teză de doctor habilitat (pretendent la grad ştiinţific – dl Dumitru Botnaru, UTM, consultant ştiinţific – reputatul matematician, academicianul Mitrofan Ciobanu). Abstracţia din acea teză e atât de înaltă că prea puţini de la noi îi pot vedea vârfurile. O utilă parabolă. Stanislaw Lemm, cunoscutul scriitor futurolog, e cu educaţie medicală. A devenit celebru prin romanele fantastice şi previziunile cu rost, prin aforisme. Şi iată că, odată, la o întâlnire cu fanii săi, cineva îl întreabă: „Dar ce este matematica?!" Dânsul răspunde: „Nu ştiu, dar cunosc nişte oameni care fac matematică. Aceştia-s nişte croitori iscusiţi care tot fac modele destul de fine, aş zice, extravagante, pe care le înmagazinează într-un depozit infinit, poate cândva, cuiva i se vor potrivi". Această parabolă eu o extind asupra oricărei activităţi umane, fie în poezie, muzică, fizică, inventică etc.

N. D.: Matematicienii sunt un fel de scriitori, numai că ei îşi au alfabetul lor.

P. S.: La sigur. Dar să mă întorc la acel depozit, însă în domeniul poeziei. într-o zi nimeresc la Druţă în casă, la Moscova, şi el mi-a arătat o carte voluminoasă cu coli galbene şi groase care nu erau tăiate. Era o carte de poezii a lui Antioh Cantemir, feciorul lui Dimitrie Cantemir, fost ambasador al Rusiei concomitent la Paris şi Londra prin secolul XVIII. Cartea a fost tipărită, dar filele ei nu erau tăiate şi nu fusese, deci, citită două secole la rând.
N. D.: Antioh Cantemir este primul poet rus care şi-a scris pe hârtie opera.

P. S.: Pe Nicolae Ţurcanu nu l-aţi cunoscut?

N. D.: îi cunosc poeziile lui, dar pe el nu-l cunoşteam prea bine. Este un poet minunat.

Grigore Vieru: Pe Nicolae Ţurcanu îl cunosc prin dumneavoastră, dar eu nu-l cunosc bine. Nici nu îndrăznesc să mi-l fac cunoscut, pentru că dacă domnul Voronin, preşedintele Republicii Moldova, n-a putut să ajungă la dumnealui acasă, pentru că a fost oprit de tovarăşul Smirnov, care nu a vrut să stea de vorbă cu el, atunci eu ce să mai încerc? în anii '60 mergeam aproape în fiecare vară în Carpaţii noştri, într-o vară am plecat acolo cu Ion Druţă. El – la nişte gospodari, eu – la alţi gospodari. Acolo, la acel gospodar, mâncam cireşe în vârful copacului. Evident, stând în cireş, vorbeam de copilărie. Ne aminteam de copilărie. Acolo, şi Druţă, şi eu ne vedeam ţara în timp ce mâncam cireşe. Şi vedeam şi Horodiştea. Erau atâţia cireşi pe această nefericită bucată de pământ. Nu am nimic împotriva bradului, el creşte şi în Carpati, dar mă doare foarte mult că după ce s-au tăiat foarte mulţi cireşi, vă întreb de unde vedeaţi patria mai bine: din vârful unui cireş, din vârful unui brad, din vârful unui măr? Cum ţi s-a părut Basarabia atunci şi cum e Basarabia acum?

P. S.: E o problemă extrem de sensibilă. Eu, în fond, am răspuns la această întrebare în câteva eseuri: Cronică de la marginea moşiei şi Păcatul înălţimii, respectiv publicate în revistele „Moldova" şi „Columna". Dar nu pot uita lacrimile bunicii mele, la care poate ţineam mai mult ca la mama. O chema Dochia.

Gr. V.: Ca pe maică-mea.

P. S.: Ea mă aştepta mereu. După orele de şcoală nu cumva să mă duc acasă şi să nu trec pe la ea. Ea, de fiecare dată, îmi dădea brânză cu smân-tână. Era până la război. Nu fiecare avea vacă. De acum în sat era un colhoz mare şi cârmuirea acestuia era la vreo sută de metri de casa bunicii, în care era instalat un aparat de radio, cu un difuzor, o enormă farfurie neagră, agăţată sus de un stîlp înalt şi întoarsă cu faţa spre casa bunicii mele. Biata bunică... . Ştiind de acum precis când se transmite muzică populară, cum zicea ea, din Basarabia, îndată deschidea fereastra, se aşeza cu coatele pe pervaz, îşi sprijinea cu palmele bărbia şi tot asculta, ştergând din când în când cu o batistă şuvoaiele de lacrimi, asculta cu sufletul dus spre cei de cântă acele melodii duioase, acele doine de dor care îi înecau firea, îi sfărâmau subconştientul. Această stare de spirit a bunicii mele mi-a rămas în conştient pentru toată viaţa. Bunica avea o soră măritată la Dubăsarii Vechi, peste Nistru, în Basarabia, la boieri, cum ne tot învăţau să spunem. N-o văzuse din 1917 şi nu putea să-i facă vreo vizită sau s-o invite să-şi vadă rudele. Era o situaţie grozavă, rupere de rudenii: fratele era despărţit de frate, tatăl de fii... . Au fost două răscoale în Coşniţa din cauză că le măturau oamenilor şi podurile de avere. Lumea nu mai putea răbda: se ridicau cu furcile şi topoarele, dar soldaţii trimişi de la Tiraspol îi potoleau prin arestări şi deportări. Satul avea un preot rus. S-a ataşat celor arestaţi, deoarece dânsul ştia de partea cui este dreptatea. Când a început războiul, satul este evacuat la 40 km spre Est. Ne-am făcut nişte bordeie. Şi aşteptam, cum se spunea, să-i bată pe nemţi ca să ne întoarcem în sat. Trec câteva săptămâni, dar nu se întâmplă aceasta. Au trecut nemţii fără să facă ravagii. Ce e drept, în satul pustiit rămăseseră doi activişti care încercaseră să înfrunte pe năvălitori: dar au fost împuşcaţi, cu părere de rău. Nemţii s-au dus spre răsărit şi atunci în sat vine administraţia română. Oamenilor li s-au întors pământurile, grădinile, viile. însă o parte de colhoz a fost păstrată şi fiecare om apt de muncă era obligat să facă o zi de corvoadă în folosul statului. Venise un primar, Gheorghe Ştacu, refugiat pe timpuri în Basarabia, dar era prea dur cu oamenii şi aceştia cer să-l destituie. A fost numit un bun gospodar pe nume Vinaru. Mai veniseră un şef de post şi doi jandarmi. Era o situaţie plăcută pentru mine fiindcă, Doamne!, eu înţelegeam ce vorbesc cei mari, pentru că înainte parcă eram surd: nu pricepeam ce zic şefii, în sat s-a făcut liceu. S-a trecut la stilul şi timpul nou. Şi eu, fiind născut la Sân-Chetru, stilul vechi, imediat îmi trec data naşterii pentru 29 iunie şi nu mi-am schimbat-o până acum. însă cea mai mare bucurie era cartea românească. Lampa din casă îmi era devotata prietenă. Un desfăt – nu altceva. De la Buzău venise părintele Mihai. Biserica s-a deschis. Clopotniţa s-a restabilit. Dangătul de clopote se auzea în zilele de sărbători, dar mie îmi plăcea s-o ţin de mână în biserică pe Clara, fata mai mare a părintelui Mihai. Cei care spun că pe timpul administraţiei române în Transnistria era rău, greşesc. Pentru moldovenii, pentru ucrainenii de acolo n-a fost nici un rău. E altceva că evreii din Transnistria sau cei evacuaţi din România şi Basarabia erau ţinuţi în ghetouri, o chestiune extrem de inumană care nu poate face faţă unei puteri ce se considera civilizată. Mai târziu, după război, eu termin şapte clase în sat. Plec la Chişinău, în Şcoala de băieţi nr. 4, aducând după mine întreaga clasă. Eram în total 14 elevi. Numai eu unul am trecut în clasa a noua. Asta vorbeşte despre faptul cât de proastă era şcoala de acolo, ceilalţi au rămas repetenţi şi s-au împrăştiat în lume. E de menţionat că eu am trecut în clasa a noua cu două corigenţe. Asta indică care erau cerinţele aici, la Chişinău. Profesorii cereau să ştii carte, doreau să te ridice, nu să-ţi pună notă numai de dragul trecerii în altă clasă. Şi dacă n-ar fi fost clasa a opta din Basarabia, de la Chişinău, în '46–'47, eu nu eram cel care sunt acum. Pentru mine problema limbii era extrem de importantă, că nimeni dintre colegii din sat nu s-a acomodat cu limba română. Mai erau veniţi din Transnistria, dar soarta le-a fost aceeaşi, au rămas repetenţi. Cunoaşterea limbii române m-a salvat. Păi, dacă majoritatea vorbesc limba aceasta dulce, de cine să mă ţin eu. Şi acum, când mă uit la basarabeni că pe alocuri trebuie să-i învăţ cum să vorbească limba română, pe mine mă doare groaznic. Acum, ştiind că tulpina noastră e dincolo de Prut, eu nu pot să nu recunosc că adevărul în sens larg e acolo, adevărul e acolo şi asta mă face să mă ţin mândru, vertical, să aflu cât mai multe din istoria, cultura, patrimoniul românesc, căci prea puţine le cunosc – cu părere de rău. Şi mă simt mărunt, chircit aici la o margine de neam, chiar poate şi izolat că nu ne putem ţine grămăjoară – cel puţin prin cultură.

Gr. V.: Domnule academician, eu aş mai avea o întrebare: o întrebare tremurătoare, foarte semnificativă pentru noi. Nişte purceluşi se hrăneau la sânul „maicii lor", se hrăneau chiar în clipele când aceasta închisese ochii, adică când murise. Imediat cum şi-au dat seama, purceluşii s-au îndepărtat ferm, pentru că maica lor nu-i mai vede. Din păcate trăim în nişte zile grele, dacă nu cumplite chiar, am impresia că maica noastră nu ne priveşte şi de aceea, probabil, că mulţi tineri basarabeni se împrăştie peste Prut, tot în ţara lor, dar alţii pleacă şi mai departe, în Canada, Germania. Unde pleacă tinerii din Transnistria?

P. S.: Este o chestiune destul de fină şi psihologic fundamentală. Actualmente noi ne confruntăm zi de zi cu ea. Am să vă dau un răspuns metaforic. Eu mă simţeam bine la un obiect, fie la matematică, fie la limbă, când puteam vedea ochi de mamă la profesoară. Când nu simţeam tandreţea respectivă, mie îmi era cel mult indiferent. Dacă nu avea pentru mine vreun compliment, un surâs dulce, eu eram absent. Nu sunt copii răi, nu sunt elevi proşti, nu sunt studenţi incapabili, nu sunt funcţionari răi, ci nu sunt la locul lor cei de-i păstoresc. Un exemplu. Eu trec din clasa a noua din Chişinău la Tiraspol, la cursuri pregătitoare: la Chişinău mi s-a tăiat masa. Noi eram şapte copii mărunţei acasă şi fără mamă. Pe foametea din '46–'47 nu puteam rezista fără ajutor. De acasă nu-mi dădeau nimic. La Tiraspol dădeau o bursă de 220 de ruble, nişte bonuri pentru încălţăminte, îmbrăcăminte şi pâine. Deci îmi era garantată o existenţă minimă care îmi permitea să mă ţin de carte. Dar când intru prima dată în aula aceea enormă, acolo erau circa 160 de persoane, adunate din toată Transnistria, care demobilizaţi, cu un pic de carte, care fără. Fugeau de colhoz, de la acea exploatare fără milă din satele de acolo, îi putea salva doar cartea. Pe atunci aveam deja 16 ani şi, fiind aşezat în primul rând de bănci (două capre lungi), mă întorceam să văd fetele. Dar profesoara îmi face observaţie. Dânsa era o tinerică foarte frumoasă, o blondă cu pistrui, vorbea impecabil româneşte, terminase universitatea la Iaşi, dar refugiată în URSS încă din timpul războiului. Ea îmi repetă că dacă nu stau cuminte – mă dă afară. Tot întreabă ce „a fost dat pentru acasă". Era vorba de teorema lui Heron. N-a putut scoate nici măcar un cuvânt din cei 160 şi n-a avut încotro: mă întreabă pe mine. Eu ies la tablă şi deduc formula. Dânsa de bucurie strigă: „Excelent!" şi-i apar lacrimi în ochii ei albaştri. De atunci am devenit elevul preferat, puteam să-mi permit orice. La o lecţie de geografie nu vine profesorul, prelegerea fiind de două ore academice. Intră dumneaei să rezolve probleme de geometrie şi începe a soluţiona o problemă în felul cum ştia ea. Eu, având un coleg bun, care avea două clase de liceu (era din Bulboaca şi îl chema Mihai Raţă), îi spun că se poate şi altfel de rezolvat problema, îi spun şi profesoarei. Ea răspunde: „Stai locului, că altfel te dau afară". Să-mi spună mie, celui mai bun elev de acolo, celui preferat. Mi-a atins orgoliul, încep să-mi fac de cap, dregând nişte avioane de hârtie şi expediindu-le la fete. Ea mă dă afară, în pauză eu îi spun lui Mihai că problema e rezolvată. El îi spune profesoarei. După două ore de silogisme de pe tablă, ajunge la aceea de la ce a pornit. Cerc vicios. Amărâtă, mă întreabă: „Soltan, tu poţi să-mi demonstrezi că ai rezolvat problema?" Eu ies şi scriu pe tablă un singur rând. Ea strigă: „Excelent!" Şi iar cu lacrimi. Mă sărută şi îmi pune un cinci. De atunci nu puteam scăpa de ea. Mă invita la ceai acasă, la cinema, îmi cumpăra bilete la teatru, mă ducea la Nistru, iar eu de ruşine rămâneam la douăzeci de metri de ea totdeauna. Şi ea-mi tot spunea: „Măi sălbaticule, ce-i cu tine?" Apoi această profesoară bună, îi spunea Faina Ştiţman, a plecat la Chişinău. Dar la recepţia cu ocazia terminării institutului dânsa este prezentă: au invitat-o colegii. Mă caută. Dar eu deja aveam fata mea. Mă ia şi mă duce într-un fund întunecat de coridor şi-mi tot spune braşoave despre logodnica mea. Că-i aşa şi aşa... . între timp, viitoarea mea consoartă ne găseşte: „Na-ţi-l! Na-ţi-l! Numai să ai grijă de el", replică dânsa în grabă. Şi să mă credeţi, toată viaţa s-a interesat dacă soţia nu cumva îmi face probleme. Chiar şi acum, fiind în Israel şi având 80 de ani, tot ne sună să afle care mi-e situaţia. într-o dimineaţă, pe la ora şase, un telefon din Tel Aviv o trezeşte pe soţie şi zice: „Bună dimineaţa", „Bună", „Ce face academicianul?", „Doarme", „Lasă-l să doarmă: un matematician trebuie să doarmă bine. Dar mata ce mai faci?" „Mi-i somn şi mie", „Nu, dragă, soţia unui academician trebuie să se scoale devreme şi să aibă grijă de el." Soţia, orgolioasă precum este, trânteşte receptorul în furcă. E lungă povestea, dar morala este atotcuprinzătoare. Sunt ferm convins că în problemele de avansare a unei civilizaţii este foarte important ca toţi cei mai mari să aibă de toţi cei de sub aripile lor o grijă părintească. E o chestiune principială. Precum aveţi dumneavoastră, domnule Dabija, domnule Vieru, o grijă de miile de copii, făcându-le abecedare, scriindu-le poezii, povestindu-le, ridicându-le cultura, aşa ar trebui să aibă orice părinte, orice profesor, orice şef de stat, inclusiv preşedintele ţării, grijă cotidiană de subalterni. Desigur, sunt şi alte lucruri care ar putea fi expuse pentru a bate mai bine în cui această afirmaţie. Dar să răspund mai complet la întrebarea dlui Vieru. Copiii din Transnistria pleacă încotro li se pare norocul mai mare: la Moscova, Chişinău, în România. Este dureroasă problema.

N. D.: Şi eu sunt îndatorat într-un fel mult profesorilor care m-au încurajat
la timp. Vreau să zic că am ajuns la poezie de la matematică, îmi plăcea mult matematica. Aproape din motivul ăsta am scris şi poezii. Dar iată un matematician are şanse să ajungă la poezie, cum credeţi?

P. S.: Pot să vă supăr cu răspunsul meu: marii poeţi ce stau în faţa mea – pe dl Vieru, pe dl Dabija. Şi pe alţii pe care i-am cunoscut, fie la Moscova, fie la Bucureşti, bunăoară, pe regretaţii Ioan Alexandru şi Marin Sorescu. Un matematician este impus de obiectul respectiv să facă abstracţii, să zic, cu trepte, cu multe trepte, el se ridică tot mai sus şi mai sus. De exemplu, cum o face dl Botnaru. E bine că dumnealui mai are şi studenţi şi o familie inteligentă. Tendinţa istorică e spre o adâncă specializare. Cu cât te urci mai sus, cu atât eşti mai lăudat. Asta e şi bine, asta e şi rău. Binele constă în faptul că, ridicându-te sus, tu predomini cu gustul tău şi eşti imitat de cei mai de jos, deci îi faci să avanseze – exact ca şi la concursurile de „Miss World". Dacă însă în societate apar probleme la rezolvarea cărora se cere implicarea tuturor celor cu carte, atunci fiind toţi urcaţi prea sus, avem şansele ca societatea să se destrame, sau să degradeze, desigur, în condiţii de cotitură. Asta e latura negativă. Nu ştiu dacă am fost explicit în ceea ce am spus. E cunoscută maxima: ce este mai bine – să ştii totul despre nimic sau nimic despre tot. Şi una, şi alta e proastă. Cred eu, adevărul e la mijloc. Un mare matematician elen, Eratostene, în cercul lui din lumea antică şi boemă era poreclit Beta, a doua literă din alfabetul grecesc, pentru că dânsul peste tot era al doilea: în muzică, în matematică, în filosofie, în medicină, şi aşa mai departe. Dar era un Alfa, era cel mai priceput din punctul de vedere al acomodării în societate şi cel mai acceptat de societate. Părerea mea e că un matematician poate face poezii, dar el nu pot face poezii care pot fi echivalate cu poezia lui Eminescu. Noi suntem mărginiţi în timp: avem cel mult 80 de ani la dispoziţie. Dar matematica permite prin abstracţia sa a face nu numai poezii, dar şi alte chestiuni din artele frumoase şi nu numai din artele frumoase. Dacă Eminescu ar fi avut mai multe vieţi, el ar fi fost şi un genial matematician, şi un genial fizician, şi un genial filosof, şi un genial biolog, în funcţie de câte vieţi ar fi avut. Nu în zadar zicala din folclorul oriental ne informează. Unui şah îi vine timpul, pe la 80 de ani, să-l ia Allah. Când apare Allah, acesta îi zice: „O! Allah! Te rog, mai dă-mi o viaţă, îţi promit că toate relele pe care le-am făcut până acuma nu le mai repet." Au trecut din nou 80 de ani şi vine Allah iară: „Ei şi cum?", „O! Allah, ştii, ce am făcut eu rău mai înainte nu s-a repetat nimic, dar am făcut altele." Fiecare dintre noi îşi construieşte norocul cu ajutorul probelor. Acestea pot fi toate pozitive sau toate negative. Dacă toate probele sunt pozitive, persoana respectivă este un strop de Dumnezeu. Dar dacă toate sunt negative, persoana n-are şanse a vieţui. Deci există un raport dintre probele pozitive şi cele negative. Problema constă în faptul ca probele pozitive să prevaleze asupra celor negative. Şi atunci acesta este o personalitate. Deci, în activitatea noastră noi facem erori, fie conştiente, fie inconştiente, dar e necesar ca raportul menţionat să fie mai mare ca unu. Cel care îl poate face oricât de mare devine talent sau chiar geniu.

Gr. V.: Noi am construit la început un stat pe baze poetice, cu temelie poetică, visătoare. Văd că a venit timpul când trebuie să construim un stat pe temelii mai exacte, mai matematice, pe temelii economice şi pe temelia unui adevăr politic. Dumneata crezi în posibilitatea existenţei unui stat ca al nostru?

P. S.: E o problemă extrem de complicată. Din parabola lui Ion Druţă rezultă un răspuns explicit, însă problema formulată de dumneavoastră este extrem de noduroasă. Conjunctura istorică şi actuală, fie locală sau internaţională, au făcut nişte chingi, ce menţin un cvasistat ca pe un handicap. Aceste conjuncturi mai puţin au depins de noi, ci mai mult de marile puteri: sunt bine cunoscute atât actele, cât şi erorile respective. Poate să se cristalizeze peste un răstimp din Republica Moldova un stat prosper, însă acesta e de o lungă durată, bunăoară peste o sută de ani, vorba dlui Poia, politologul belarus, sau mai mult. Am putea obţine un amalgam de populaţii, care ar putea fi numit popor în sens larg, că istoria demonstrează că aşa ceva e posibil, însă ce va rămâne din neam, din limbă, din istorie, din cultură – e problematic, în ceea ce priveşte încercările noastre poetice de a construi acest stat, cer explicaţii suplimentare. Criza noastră actuală ţine de o destrămare a conştiinţei naţionale. N-a fost şi n-a avut grijă cineva s-o facă ca în cazul profesoarei mele. Ba mai mult, intenţionat au făcut uz de anumite mari puteri, private de umanism, de echitate socială ca acea încolţită conştiinţă naţională să fie arsă la rădăcină. O parte de culpă cade şi pe intelectualitatea noastră, în sărăcie, în mizerie – existenţa vine pe plimbări. Recent am citit cartea lui Oleg Serebrean Politosfera, în care se afirmă că toată intelectualitatea bună s-a lăsat de politică. Dar intelectualii au abstracţie şi se pot acomoda şi la deprinderi de guvernare, dar ce este mai important – ei în principiu nu pot fi atacaţi de virusul delapidărilor. Dar poate oare politica supravieţui fără de intelectuali?! Iată o întrebare la care mai trebuie să căutăm împreună răspuns.

Sediul redacţiei săptămânalului „Literatura şi arta",24 iunie 2001