Românii au ajuns să fie toți între aceleași granițe pentru că au răbdat până la sfârșit biciuirile istoriei, cele mai dureroase fiind cele administrate cu cinism de otomani, austro-ungari și ruși. Toți istoricii măsoară hărți și evocă amenințările teritoriale din partea acestor cuceritori nedrepți, ignorând sau minimizând atacurile lor spirituale: islamizarea și catolicizarea/reforma. Românii doresc să fie toți între aceleași granițe pentru că au citit și au trăit cuvântul neschimbat al lui Dumnezeu pe care Coresi, Dosoftei și ceilalți l-au oferit în limba lor, continuând tradiția bizantină chirilică.

Literele inventate de Chiril și de Metodie, ca instrument de înmulțire a ortodoxiei bizantine și apoi literele de lemn sculptate de meșterii tipografi în chipul limbii române au reprezentat fortăreața imbatabilă a neamului românesc. Dumnezeu le-a îngăduit românilor să-și adune țara pentru că au trăit cuvântul Lui. Infanteria, cavaleria, artileria, aviația și marina nu au învins numai prin puterea lor singură, nu numai brațul lor i-a scos din mâna dușmanilor, ci Providența.

Au mărturisit-o și veteranii care au îndurat și penultima boală socială și au trăit până în epoca noastră post-decembristă, modernă, revoltată, auto-suficientă, trădătoare. Câți militari români au murit în luptă uciși de inamicii din Primul Război Mondial, atâți români neînarmați mor acum în fiecare an. Renunțarea la ocrotirea lui Dumnezeu a fost ca renunțarea acoperirii în aur a monedei: orice se poate întâmpla (ca deviză ipocrită a prezentului).

Dovadă stau conducerea adormită sau antinațională (ca expresie a duhului românului de azi) și alienarea Basarabiei (ca expresie a mutilării secundare bolii înstrăinării). În anul omagial al Marii Uniri, ar fi trebuit să mulțumim cu lumină românilor care s-au jertfit pentru libertatea noastră. O mulțumire la fel de justă ar fi să îi omagiem cu viața noastră, demnă, virtuoasă; să privim în urmă și să vedem șirul de bărbați și de femei în port popular, care stau în rând pentru nașterea noastră. Altfel, jertfa lor rămâne necinstită.

Altfel, bucuria Unirii rămâne neîmpărtășită. „Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună !.. că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac”. (Psalmul CXXXII, 1, 3).