„Cine  este  cu adevărat  jurnalist, nu ajunge niciodată  activist”.

O să pară ciudat dar, tot timpul, sentimentul meu a fost că așa m-am născut, să fiu ziaristă, jurnalistă. Încă din copilărie, puneam întrebări, eram curioasă  și, mai ales, le făceam, seara, părinților, cronica întâmplărilor de pe ulița din fața casei. Făceam, fără să știu, genuri publicistice. Ascultam fascinată la difuzor, rubricile radiofonice: „Ora exactă”, „Cotele apelor Dunării” și „Noapte bună, copii”. Mă uitam în oglindă și îmi descopeream tonalitățile vocii, dând ora exactă. Prima scrisoare, după ce am învățat să scriu, am trimis-o la „Arici Pogonici”.  Cu poezie, evident. Din mișcarea norilor pe cer, îmi făceam, în mintea mea de atunci, plină de imaginație, povești. În primul an de liceu, domnul Petrică Morometescu, șeful stației locale de radioficare, m-a ales să fiu vocea feminină a programului local de radio. El a fost primul meu mentor în gazetărie. Am învăț să fac știri, reportaje, interviuri. Am publicat în ziarul județean „Teleormanul” și în „Teleormanul literar”.

Nouă ani mai târziu, în 20 mai 1974, debutam la Radioteleviziunea Română,în emisiunea „Debut poetic”, sub numele meu de fată, Dona Dragomir. Am și acum acel Program de RadioTv, în care îmi este tipărit numele. Oamenii întâlniți în vremea aceea mi-au deschis calea spre lumea jurnalismului audiovizual. Îmi aduc aminte cu drag de Iulius Țundrea, Dan Verona, Cornelia Comănici, Cornelia Isac, Maria Cosmina Dobosciuc. În studenție, întrebată  fiind unde aș vrea să fac practică la radio, am răspuns, sub mirajul copilăriei, „Acolo unde se dă Ora Exactăși Valeriu Negru mi-a răspuns „Hai cu mine, la « Știri »…”. Au fost însă, mult mai mulți oameni, mai ales profesorii cărora le-am fost studentă, care m-au ajutat în  devenirea mea ca jurnalist, dar și ca om. Aceeași perioadă este asociată și cu împlinirea vieții personale - m-am căsătorit și l-am adus pe lume pe primul meu copil, Cristian.  

Debutul în televiziune a fost marcat de întâlnirea cu Ilie Ciurăscu, care mi-a spus clar „N-ai ce căuta la « știri », du-te la « reportaj »”. Așa am ajuns să lucrez în Televiziunea Română, cu Gheorghe Verman și Tudor Vornicu. Apoi a apărut fata noastră, Floriana. Astăzi, și băiatul, și fata, sunt minunile vieții noastre. Eu și soțul meu ne dorim mai mulți nepoți, să avem grijă și de ei, și de noi.

„Ora exactă” din copilărie, am asociat-o cu prezența reportericească la locul faptei, iar  „Cotele apelor Dunării” s-au transformat, în timp, în călătorii profesionale, în  călătorii de inițiere, în relatări reportericești din locuri diferite din lume, unde se făcea  istorie iar eu, ca jurnalist, eram contemporan cu ea. „Noapte buna copii”, a fost în liniștea căsniciei.

Am trăit în anii mei de gazetărie, cât pentru 50 de vieți. Mi-e mai ușor să vă spun țările în care nu am fost, decât cele în care am fost. Am oameni de suflet, alături de care întineresc doar rememorând acele fragmente de viață în care am fost  împreună, fie că au fost în Bosnia, fie în Somalia, în Angola, în Albania, în Irak, în Afganistan, în Pakistan sau în Vietnam, la douăzeci de ani de la căderea Saigonului. Pentru fiecare viață, am altă învățătură.

Am ales profesia de jurnalist pentru că e singura în care ai dreptul și obligația să pui întrebări. Să știi. Să afli. Să călătorești. Să cunoști. Și, mai ales, să spui și altora. Să relatezi. Să transmiți. Să fii acolo unde se dă ora exactă. Cred că ne-am ales, una pe cealaltă. Ne-am fost credincioase și loiale. Corecte și devotate. Ne-am iubit reciproc. Și, dacă ar fi să mai trăiesc o dată, tot viața pe care am avut-o aș vrea să o mai am.

Tatăl meu a fost prima minune de om din viața mea.

În satul copilăriei, nu am avut lumină electrică. Am învățat să scriu și să citesc la lampa cu gaz. Aproape în fiecare duminică, ne ducea tata, pe mine și pe fratele meu, câțiva kilometri, pe jos sau urcați pe bicicletă și el pe lângă ea, la Casa de cultură să vedem programul de televizor cu „Așchiuță” și „Căpitanul Val-Vârtej”. Așteptam duminica, cu programul de televizor, ca pe o sărbătoare. Și trăiam toată săptămâna cu gândul la televizorul de duminica. Timpul trecea și curentul electric nu mai ajungea și în satul nostru. Atunci tata a vândut tot ce avea în sat și a cumpărat un loc de casă chiar lângă casa de cultură. Într-o vară a ridicat casa și până de revelion am avut televizorul nostru. Eu eram deja în al doilea an de liceu. Tatăl meu a fost prima minune de om din viața mea.
În ultimul an de liceu m-a luat cu el la București, să vedem de unde se dă ora exactă.
Am stat peste drum de clădirea Radioului, ne-am uitat la cei care intrau și ieșeau și tata mi-a spus: „Sunt și ei tot oameni, învață carte și dacă ai ambiție să ajungi aici, ai să ajungi.” Și am ajuns. Dar Radioteleviziunea pentru mine, atunci, nu a fost un loc de muncă. A fost o bucurie. A fost o sărbătoare. Intram în redacție, în studiouri sau în cabinele de montaj ca într-un ritual, cu vraja bucuriei din copilărie, îi știam pe toți, crescusem cu ei, eram a lor și ei erau ai mei. Parcă mă născuse mama în radioteleviziune. Învățam meserie, așa cum respiram.

Primii pași pe drumul acesta, mi i-a îndrumat „Teleenciclopedia”. Ce sentiment uriaș de uimire și de împlinire a fost când, mergând prin lume, am văzut cu ochii mei, aievea, ce văzusem în copilărie la televizor.

Dacă începi să contabilizezi riscurile din zonele de conflict și război, mai bine stai acasă, sau în camera de hotel, sau în cortul unde ești cazat și te uiți pe ferestruică. Și nu te apuci de meseria aceasta. 

La un moment dat am fost jurnalist în unele zone de război, trăiri care au lăsat  multe amintiri. Acum 25 de ani, pe aeroportul Nairobi, de la biroul O.N.U., cameramanul Dan Gheorghiu îmi arata consternat biletul de avion, pe care îl primisem gratis, pentru transferul spre Mogadishu, în Somalia, și pe care scria: „Această călătorie este pe riscul dumneavoastră”. Viața este o călătorie și este alegerea fiecăruia ce fel de jurnalism vrea să facă. Am lucrat  zece ani în zone de conflict și război. Am început în iarna lui 1994, cu Sarajevo și am încheiat  în 2004 cu Irak, trecând prin diferite tipuri de misiuni din Bosnia, Somalia, Angola, Albania, Vietnam, la 20 de ani de la căderea Saigonului, Afganistan, Irak.

Într-o zonă de conflict și război, dacă începi să contabilizezi riscurile, mai bine stai acasă, sau în camera de hotel, sau în cortul unde ești cazat și te uiți pe ferestruică. Și nu te apuci de meseria aceasta. Imaginile nu vin la tine, trebuie să le cauți. Informațiile nu există, ele se creează. Prieteniile, relațiile, cunoștințele se dobândesc prin încredere reciprocă. La cel mai mic semnal de pericol, sigur că trebuie să te oprești. S-ar putea ca pasul următor să fie pe lumea cealaltă.

Trăiri unice, irepetabile, cu oameni speciali, care au făcut lucruri speciale, recunoscute la nivelul comunității internaționale.

Trăirile sunt paradoxale. Trebuie să ai o anume rezistență la toate. Nu mănânci la ore fixe. Câteodată, când lucrezi într-un teatru de operațiuni militare, după ora zulu, să zicem, micul dejun e la ora 2 dimineață. Nici n-ai unde să te speli mereu. Și dacă te speli e mai rău că se lipește nisipul de tine. Iar dacă mai ai de transmis și o corespondență în direct, nu mai știi dacă ai dormit sau nu... Dar eu vă vorbesc despre ce se întâmpla acum mai bine de 25 de ani. Astăzi mi se pare simplu, când mă gândesc, mi se pare chiar romantic: luna deasupra Oceanului Indian din Somalia,  mirosul de eucalipt  din Irak, susurul apei din pădurile Bosniei, gustul biscuitului înmuiat în ceaiul din Angola sau gustul conservei din „cicalex”-ul de la Gjirokastra (despre berbec știu col. R. și Călin H.), asfințitul de soare roz din Kandahar, și câte și mai câte.

Trăiri unice, irepetabile, cu oameni speciali, care au făcut lucruri speciale, recunoscute la nivelul comunității internaționale. Pe vremea aceea, era identificată zona de conflict. Era delimitată zona de război. Astăzi sunt mai multe războaie, în același război. Și mai multe conflicte, în aceeași zonă. Jurnalistul are nevoie de perspectivă, de lărgirea contextului și de o politică redacțională care să-i susțină demersul. Altminteri privește războiul online.

În cei  50 de ani de meserie n-am învățat să prețuiesc doar viața, ci și clipa.

Pentru cine are conștiința valorii de sine în profesia de jurnalist, ca de altfel, în orice profesie, făcută cu pasiune și credință, cu responsabilitate și onestitate, locul de muncă este un sanctuar. Rutina zilnică de care ne tot acuzăm, trebuie să ne-o modelăm pentru noi înșine, așa încât să ne ducem viața într-un ritual. Sunt multe minuni pe lumea aceasta dar, viața oricărui om este minunea lui, zilnică și unică. În iubiri nu faci comparații. Eu am iubit și televiziunea dinainte și pe cea de după 1989. Eu nu am fost activist. Eu am fost jurnalist. Și viața mea a fost meseria mea. Când erau mici, copiii mei își programau activitățile în funcție de „când termină mami emisiunea”. Așa că eu nu am realizat emisiuni în funcție de cine era la guvernare. N-am urmărit funcții, cariere răsunătoare. Am fost fericită să fiu reporter de teren. Și în cei  50 de ani de meserie și, mai ales, în cei zece ani de reporter în zone de conflict și război, n-am învățat să prețuiesc doar viața, ci și clipa.

Viața nu este un drum, numai cu bune și cu rele, ci și cu o sumă de răscruci, de intersecții, de opțiuni.

Ce dătătoare de veșnicii pot fi unele clipe! Și le-am trăit, vă rog să mă credeți, cu toată puterea ființei mele. Am acasă colecție de nisip din Somalia, din Angola, din Libia, din Afganistan și din Irak, din toate deșerturile lumii pe unde m-au purtat pașii. Și câtă puternicie există într-un fir de nisip! Pierdem prea mult timp numărând guvernele. Nu sunt importante pentru diminețile noastre. Ca un pumnal răsucit, pe la curbura inimii mele, simt astăzi întrebarea din Jurnalul lui Constantin Rădulescu - Motru: „Încotro, poporul meu?”.

Istoria omenirii poate fi și o sumă de răspunsuri la întrebarea „încotro?”. Poate că viața nu este un drum, numai cu bune și cu rele, ci și cu o sumă de răscruci, de intersecții, de opțiuni. Un jurnalist trăiește și cu istoria prepozițiilor în, de, prin, cu, din. Dacă el este istoricul acelor clipe și el devine chiar vocea acelui timp, pe el  cine îl valorizează? Cine îl așază pe piedestal?  Prezentul, viitorul sau trecutul ?

Trăim într-un sentiment de neîncredere, dintr-o confuzie regretabilă care este menținută, din considerente comerciale, prin punerea sub umbrela jurnalismului, a tot ceea ce apare în spațiul mediatic, într-un amestec aiuritor de culturi de chiloți, de cratiță și de sub coviltir, fără ca vreuna dintre acestea să aibă măcar valoarea unei păpădii. Poate că viața nu este un drum, numai cu bune și cu rele, ci și cu o sumă de răscruci, de intersecții, de opțiuni.Se produce zilnic o focalizare încăpățânată a faptului divers în prim plan. Și culmea! E același fapt divers, învârtit pe alte ecrane! De aceea eu nu îmi dau cu părerea despre Televiziunea Națională. Datul cu părerea, la televizor, a consacrat notorietăți de „părerologi”.

Supra-comunicarea duce la non-comunicare și ne însingurăm.

Lumea în care trăim ne înghesuie între ecrane. S-au instalat peste biosfera, care e mediul natural al omului, ecranosfera, blogosfera, rețelele de socializare care au, câteodată, efect de bombardament informațional. Dar transferul de tandrețe dintre oameni nu s-a produs. Supra-comunicarea duce la non-comunicare și ne însingurăm. Eu cred ca jurnalistul nu este judecător să judece, nu este procuror să acuze și nici avocat să apere. El a apărut pe lume pentru verbul a fi. Pentru ființă. Pentru existență. Mărturiile foștilor ostatici români ai piraților somalezi transcrise de Nicolae Melinescu într-o lucrare-document „Navigatorii români și amenințările pirateriei maritime” ar putea constitui subiecte palpitante, șocante, dramatice, reale, de povești adevărate, cu și despre învingători, pentru toată mass-media românească.

În meseria de jurnalist muncești în echipă, trăiești în echipă și nici moartea nu te găsește întotdeauna singur.

O simplă lectură a cărții „Kaalay! Kaalay! - Voluntari la Mogadiscio” scrisă de Cristian Crâmpiță, un colonel al armatei române, cu un parcurs profesional excepțional, în diferite misiuni internaționale, ar oferi pentru un sumar de redacție, povești de ținut cu sufletul la gură, mai ceva ca o telenovelă. Povești adevărate, cu oameni adevărați de la care ai ce să înveți: demnitate, seninătate, curaj, bărbăție. În meseria de jurnalist muncești în echipă, trăiești în echipă și nici moartea nu te găsește întotdeauna singur. Cuvântul este arma jurnalistului. Iar dacă jurnaliștii ar fi uniți, ce comitet de arme întrunite ar ieși! Cine trebuie să știe, știe. În știința conducerii, „Divide et impera !”, n-a dat greș niciodată. Cine este cu adevărat jurnalist, nu ajunge niciodată activist.

Competență, integritate, confidențialitate, compasiune, spirit de cercetare, responsabilitate față de beneficiar și față de comunitate

Admir tinerețea, entuziasmul şi curiozitatea tinerilor jurnalişti de azi. Dorința de a fi. Pentru un jurnalist, să fii la fața locului, acolo unde este îndreptată atenția omenirii, este esențial, este vital. Altminteri ce fel de istoric al clipei mai ești? Cu care clipă ești contemporan? Cu cea dintr-un ecran? A fi prizonierul sau victima unei mașinării mediatice sau a unui senzațional  vulgar este o opțiune personală. Tăcerea, lipsa de reacție este o formă de complicitate. Ce suntem? Noi, ca jurnaliști. Ce rădăcini avem? De unde venim? Dintr-o populație, dintr-un  popor sau dintr-o națiune? În deontologia mijloacelor de comunicare în masă, în toate regiunile globului pământesc, acolo unde guvernarea este democratică, valorile mediatice sunt aceleași: refuzul urii, al oricăror tipuri de violențe, al disprețului față de om sau oameni și se armonizează cu majoritatea ideologiilor, fiind excluse extremismul, totalitarismul și  fundamentalismul. Într-o  analiză comparativă, a valorilor mediatice din secolul al XXI-lea cu valorile medicale, din Antichitate și până în prezent, am descoperit  asemănări surprinzătoare: competență, integritate, confidențialitate, compasiune, spirit de cercetare, responsabilitate față de beneficiar și față de comunitate.

Conceptul de „mal-praxis jurnalistic”.

Breasla jurnaliștilor ar trebui să găsească resurse organizatorice și pentru introducerea, pentru cei care practică această profesie, a  conceptului de „mal-praxis jurnalistic”. Cine se simte atras de jurnalism, chiar dacă Abraham Moles definea mijloacele de comunicare în masă ca fiind vehicule ale probabilismului, incertitudinii și haosului, care livrează, zi și noapte, fragmente de cultură mozaicată, rezultată  dintr-un conglomerat aleatoriu de elemente disparate, ar trebui să conștientizeze uriașa responsabilitate față de spațiul social.

Viața individului a ajuns un produs de marketing.

Ecranul, fie că e al telefonului, fie că e al calculatorului sau al cinematografului, devine spațiul evadării din cotidian, spațiul virtual unde se produce un eveniment destinat, programat, creat, planificat pentru comunicare. Ecranul este prag, poartă, deschidere, fereastră, este cunoaștere.  A ce?  A unui real intermediat? A unui real plăsmuit? Acestea pot fi și întrebări, acestea pot fi și răspunsuri. Dar mai ales opțiuni. Depinde în ce realitate alegem să trăim, ce realitate să utilizăm, ce ofertă de conviețuire avem:  realitatea socială sau realitatea virtuală. Totul se decontează istoric.

Fie că ne raportăm la un individ, la o breaslă profesională sau la un regim politic. Sunt doar unii care se complac într-un arest televizual. Realitatea din ecran e mai ușor acceptată de privitor decât realitatea imediată, comună, cotidiană. E ca  circuitul  apei în natură.  Un capital inepuizant, prin intermediul căruia se introduce un anume model de reușită socială, ca politică editorială. Viața individului devine, în felul acesta, un produs de marketing. Omului din fața ecranului nu i se mai dă spre vizionare,  i se dă spre consum. Informația înseamnă putere iar în gestionarea ei, dimensiunea dominantă , mai mult decât spațiul, este timpul. E firesc, în jurnalism se numește prioritatea de informație, exclusivitatea.

Există și un „Dumnezeu al amărâților”.

Marile agenții de presă, trusturi mediatice dispun de o forță de mobilizare uriașă în timpul desfășurării unor evenimente de interes mondial. Dar, mai există și un „Dumnezeu al amărâților”. Constantin Alexandroaie, corespondentul Agerpres era la New York când Kennedy efectua deplasarea la Dallas, a văzut atacul la televizor și a fugit la telex. Agerpres a avut prioritate de informație. La Bagdad, când eram cu Dragoș Tăbăran, C.N.N. a venit  cu aparatură și personal de-au ocupat un etaj de hotel iar noi traversam orașul, care are cam 60 de km lățime și dublu ca lungime, până la sediul Ambasadei române ca să transmitem o corespondență telefonică. Adelin Petrișor a transmis pentru TVR, de la Tripoli din Libia, în condiții extrem de dificile. În aceeași perioadă, Cristianne Amanpour de la C.N.N., a venit cu un avion special, s-a urcat într-o mașină specială, i-a luat  interviul lui Gaddafi, s-a întors cu avionul special și, până seara, interviul făcuse înconjurul lumii.

În avocatură se spune că devii celebru dacă ai parte de un proces celebru. Regula aceasta funcționează și în jurnalism. Nu poți să ajungi un jurnalist mare dacă te ocupi de nimicuri. Timpul omului modern pentru a gândi, a analiza, a decide este din ce în ce mai puțin,  și,  fie că vrea, fie că nu vrea , devine, încet, încet  un consumator dependent de ce i se oferă. Neuro-marketing-ul   domină și piața media. „Gândesc, deci exist” funcționează în spațiul mediatic prin „sunt văzut, deci exist”. Tânărul jurnalist ar trebui sa găsească o echilibrare cu logica pieței care  impune  să se acorde prioritate spectaculosului și caracterului dramatic, fără a dauna relatării faptice, bine documentată și argumentată. În general, câmpul mediatic este atras de informația care creează emoție, mai degrabă dătătoare de comportamente sentimentale, decât de atitudini raționale. Omul modern se află încă sub uimitoarea trinitate evocată de Aristotel: logos, ethos și pathos.

Omul a fost dintotdeauna dornic să se vadă, să se audă.

Poate că satul planetar, cum previziona sociologul canadian Marshall McLuhan că va deveni omenirea, o dată cu ascensiunea noilor medii electronice, este deja un trib planetar în care mandarinii informației, aspiră să fie, sau poate chiar au reușit să fie, căpeteniile secrete ale tribului. În peisajul acesta, jurnalistul care nu stăpânește un domeniu de referință și n-are rezistență în competiție, își dă doctoratul în supraviețuirea zilnică. Se pare că în experiența virtuală, ordinea și disciplina sunt mai ușor de acceptat, ele conferă  sentimente de siguranță, de plăcut, de bine. Lumea reală, adesea, nu are magie. Are dezordine, pare ostilă, iar participarea la cunoaștere cere efort, știința de carte nu vine după sloganul te uiți și câștigi.

În vechime, „gura satului”, ca primă formă de presă orală avea referințe valorice: rostul și rânduiala. Ele sunt perfect valabile și astăzi. Pentru identificare, în lumea de atunci, fără C.N.P.-ul de azi, funcționa „porecla”. Porecla ar putea fi prima formă de brand. Și astăzi în jurnalism, numele creează „renumele”. În timpul marilor descoperiri geografice cu bucățile de oglinzi și sunetele șiragurilor de mărgele s-au cucerit teritorii și popoare. Omul a fost dintotdeauna dornic să se vadă, să se audă. Câte un Narcis zace în fiecare. În fapt, privitul de astăzi în ecrane este căutarea acelei oglinzi în care vrem să ne vedem.  E o nevoie firească  a omului prin recursul la fantazare. Morala socială se întemeiază pe respectul față de viața umană, pentru grija față de semenul de lângă noi, pentru promovarea drepturilor omului. În majoritatea democrațiilor  industrializate,  ideologia este la origine de inspirație iudeo-greacă, creștină.

Unde este patria mea, limba română?

Există în jurnalism o tradiție nescrisă, care stabilește într-un fel de consens ceea ce se face și ceea ce nu se face. Ca instituție democratică jurnalismul are o putere care îi asigură o funcție socială majoră. Am curajul să vă mărturisesc că sesizez uneori  diferențe mari ca  nivel de alfabetizare. Constat o invazie de graiuri, de dialecte, mai ales, în rețelele mediatice locale, regionale, încât mă întreb „unde este patria mea, limba română?”. În această franjurare lingvistică, în șvaițerul reperelor valorice glisante, substituirea realității comunicaționale se poate produce oricând în realitatea socială.

 Războiul imagologic a existat înaintea conceptualizării definiției disciplinei științifice de imagologie. Internetul nu decide singur. Omenirea a exista și a creat un fragment de timp și fără internet. Am intrat în existența creatoare cu internet. „Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”.

Dacă n-ar citi și scrie, trestia aceasta gânditoare care este omul, ar ajunge un coș de nuiele pentru cărat bolovani.

Mulţi se întreabă dacă presa online va lua locul presei tipărite. Paradoxul acestui spațiu carpato-danubiano-pontic, surprins monumental într-o sintagmă poetică, „deal-vale, deal-vale” a fost să urcăm, să coborâm în istorie, dar, mai ales, să rămânem. Spunea Lucian Blaga că veșnicia s-a născut la sat, dar și noi am fost mai mereu pe lângă ea. La un simpozion internațional de jurnalism, i-am oferit domnului profesor Ilie Rad, ca  președintele Asociației Române de Istorie a Presei, o colecție din 1910-1914 a revistei „Furnica”, coordonată de George Ranetti, cu pagini de caricatură color semnată Șirato, pentru viitorul Muzeu al Presei din România. Am înțeles de la dânsul că la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca se găsește un mediu propice susținerii unui astfel de demers. Avem nevoie, în spațiul mediatic, de repere valorice.

Poate că acum, când U.Z.P.R. a prins contur organizațional și se afirmă ca forță mediatică să preia ideea unui Muzeu Național al Presei Române. Construcția capacității de valorizare a unui viitor jurnalist nu se creează printr-un simplu enunț, ci printr-un lung proces de educare în care intră și vizita la un muzeu al presei române. Este datoria breslei să militeze pentru împlinirea unui astfel de proiect. Și presa online face parte din acest proiect. Eu n-aș folosi cuvântul decimat, ci transformat. Vă dați seama ce dramă a fost pentru scribi când s-a inventat tiparul? Ei, și? Mergeți la Cairo,  papirusurile se cumpără și azi! Mergeți la Islamabad. Ce școală deosebită de caligrafie există. La Beijing am găsit toc cu peniță și cerneluri de diferite culori. La Tokio am găsit cele mai mătăsoase coli de hârtie pentru scris. Trestia aceasta gânditoare care este omul, dacă n-ar citi și scrie, ar ajunge un coș de nuiele pentru cărat bolovani. Nimic nu dispare. Astăzi, la telefonul din palmă, scriem, citim, vizionam, vorbim…. Maine, cine știe?!

Jurnalismul  este o profesie de vocație. Negustorie de principii se poate și fără carte. Mesteci, ronțăi vreo 200-300 de cuvinte și dai drumul panglicăriei. Jurnalism de calitate, nu, nu faci. Jurnalismul nu este un simplu „job” cu orar fix de funcționare. Deschizi la ora 8 și închizi la ora 16.00. Nici vorbă. Știi când intri în redacție, dar nu știi când pleci. Fără carte nu poți face o carieră. Am spus carte. Nu diplome. Cărțile citite la timpul lor, cu  școlile făcute, nu cu de-a sila, ci atunci când le era vremea. Învățătura este o combustie internă pentru fiecare individ.

Dacă tinerii jurnalişti vor să fie nu numai istorici ai clipei ci și contemporani cu clipa, atunci jurnalismul le oferă simultaneitatea cu evenimentul și șansa de a practica  o profesie  cu valoare de patrimoniu.

Nu știu ce ambiții îi mână în luptă pe tinerii jurnaliști. Unii vin gata pregătiți în disimulare. Își închipuie că se vor descurca. Urăsc verbul acesta.  Expresiile: „Văd eu !”, „Mă descurc eu !”, „Om  vedea”. O documentare temeinică asigură trei sferturi din reușită. Jurnalismul nu este școală de literatură. Cerința minimă este scrierea corectă, coerentă şi concisă. Studenților le recomand să nu îmbătrânească mai devreme decât trebuie, când pun o întrebare, să cunoască jumătate din răspuns și să caute mereu răspunsul la întrebarea „de ce?”. Dacă vor să câștige bani, au greșit facultatea, banii se fac în comerț, dacă vor glorie, de azi, pe mâine, au greșit domeniul, gloria e pe afiș în showbiz. Dacă vor să fie nu numai istorici ai clipei ci și contemporani cu clipa, atunci jurnalismul le oferă simultaneitatea cu evenimentul și șansa de a practica  o profesie  cu valoare de patrimoniu.

Ca jurnalist, am fost în mijlocul evenimentelor care schimbau istoria. Am fost, atât cât am putut, cât mi-au permis timpurile și vremurile, în ora exactă a timpului meu și la cotele maxime ale capacității  mele jurnalistice.

De-a lungul vieţii, ce n-am reușit  să scriu în reportajele documentare difuzate la TVR, am scris în cărțile mele de poezie: „Însingurare”, „Condamnată la fericire”, „Fără alternativă”, „Exil interior”, „Pribeagă la Esfahan, muritoare cum sunt”, dar și în cărțile științifice publicate, de pildă, „Manipularea opiniei publice în conflicte armate”. Cărțile în colectiv de autori sunt mult mai multe. Acum am ieșit la pensie și mă ocup de grădinărit. Retrăiesc bucuria filmelor cu ochii pe norii de pe cer. Mi s-a împlinit visul: câteodată, mai scriu poezii, sub frunza de palmier. Ca jurnalist, am fost acolo, în mijlocul evenimentelor care schimbau istoria. Am fost, atât cât am putut, cât mi-au permis timpurile și vremurile,  în ora exactă a timpului meu și la cotele maxime ale capacității  mele jurnalistice.

Notă : Adaptare după dialogul  Dona Tudor - Ioan Vasiu (U.Z.P.R.[1])

----------------------------------