Doamna Monica Anisie, actualul ministru al Educației, după modelul doamnei Violeta Alexandru, care s-a apucat să telefoneze la Casele de Pensii Județene, ca să vadă presa că ea se ocupă de problemele cetățenilor, în fața camerelor de luat vederi, cu o armată de reporteri dornici de subiecte de scandal, s-a gândit să facă și ea la fel, ca să câștige și ea un pic de popularitate, să vorbească presa și despre ea și inițiativele ei. Așa că ce a făcut doamna Anisia? A plecat cu microfoanele după ea prin școli. Ajunsă în satul Frumușica, (fără nici o legătură cu doamna ministru, doar o coincidență) în drum spre vespasiana din curtea școlii, unde voia să vadă probabil dacă este asigurat și al doilea băț, cu care copii să se apere de câini pe lângă cel în care se sprijineau, doamna Moni a trecut pe lângă o sală de clasă unde se auzea vocea mai ridicată a unei învățătoare și ce și-a zis, ia să dau eu o lecție de pedagogie în fața presei și să arăt eu cum se face educațiune după metoda P.N.L.”. Și deschide doamna ministru ușa și intră  în clasă cu zece microfoane  și camere după ea și începe să spele pe jos cu doamna învățătoare, că nu e bine ce face, că nu așa se face educație, că nu e pedagogic, că trebuie să își păstreze cumpătul etc etc etc. Câte de pedagogic era să o umilească pe doamna învățătoare în fața copiilor, nu știu.

Și mie mi s-a întâmplat cândva pe când țineam niște cursuri la A.I.S.M. să vină șefu și să încerce să îmi spună că ar fi mai bine să pun mai mult accent pe gramatică, nu pe dezbateri. I-am amintit, mai mult sau mai puțin voalat, că la mine la oră sunt stăpân și că dacă are obiecții, să le exprime la el în birou, nu la mine în clasă. Există martori care pot confirma. Doamna învățătoare nu a avut curajul să o trimită pe doamna ministru la cabinetul ei, dar așa merita pentru crasa gafă făcută. Până și în armată, cel puțin în teorie, exista indicația să nu faci observații unui comandant în fața subordonaților. Doamna Ministru în încercarea de a arăta cât de intransigentă este ea cu abaterile, a comis o abatere și mai mare, pentru că în definitiv și ea, ca și doamna învățătoare au uitat de pedagogie și au reacționat emoțional. La fel a greșit și colega de la muncă, doamna Violeta,  care  a făcut public telefonul șefului Casei Naționale de Pensii, ca să îi arunce lumea în cap, când de fapt marile probleme privind pensiile, vin din proasta legislație și organizare făcute de guverne, inclusiv alegerea și numirea șefului C.N.P.

Văzând scena cu doamna Monica, nu am putut să nu îmi amintesc de scena cu generalul Bălănescu, descrisă de Gheorghe Brăescu în schița „Cele trei elemente” schiță care arată cât de români am rămas după 100 de ani. Pentru savoarea ei și mai ales actualitatea ei, voi posta aici secvența descrisă de Brăescu privind inspecția făcută de un general, cdt de brigadă, la trupă, după introducerea unui noi stil de „educațiune” în armată>

„Un  răcnet,  pornit   din  mii  de  piepturi   încordate,  cutremură  văzduhul  fărâmiţându-se  în  ecouri   depărtate.  Într’o  linişte  solemnă, turburată un moment de schelâiturile   unui   câine   vagabond   gonit  cu  pietre,  generalul  trecu  prin  faţa  frontului,  liniştit,  măsurat,  îndreaptă o curea, pune întrebări, face mici  observaţii.  
- Cam vechi  hainele. 
- Domnule General…
- Nu te  scuza… la ce?… Fac o constatare… Nu eşti d-ta  vinovat… Atât ne dă ţara…  Ce-mi  arăţi, asta e principalul… Am venit  să  văd ce aţi învăţat, asta mă interesează. Reţinut în zadar, smucindu-se cu încăpăţânare furioasă, un om se repezi înainte şi raportă într’o linişte dureroasă:
- Să trăiţi, don gheneral, mă bate.
- Cin’te bate  ?
- Toţi mă bate”
- Aşa… frumos… foarte  frumos,  n-am  ce  zice.
- Domnule General…
- Nu te  scuza, ce companie?
-  A patra.
- Cine  comandă?
- Căpitanul Mihăescu. Eşi  domnule! 
- Aa! Tocmai  d-ta?!.. Cu  şcoală  de   războiu… nu   m’aşteptam!
- Domnule  General… 
- Nu te scuza… Ştiu ce ai să-mi  spui… Că-i  ticălos. 
- Nu…
- Nedisciplinat.
- Nu.
- Hoţ, dezertor.
- Nu, domnule  general,  dar  nu  pricepe  nimic.
- Asta  nu  se  poate. 
- Domnule general, vă rog să  credeţi.  
- D-ta  spui asta care ai şcoala de războiu?… Mă rog, ochi are?
- Are.
- Urechi are?
- Are.
- Minte are?
- N’are.
- Are, căpitane, că altfel n-ar fi om. Astea sunt cele trei elemente cerute de pedagogia modernă : ochi să vadă, urechi să audă, minte să priceapă. Trebue însă altceva, care cu regret cons­tat, d-voastră vă lipseşte cu desăvârşire, domnilor: răbdare şi iar răbdare! Răbdare multă, răbdare mare!
- Domnule general, când e greu de cap…
- Ce înseamnă greu de cap?…  Ce vorbă e aia?…
- Nu pricepe nimic. 
- Da?! Curios! Să vedem,să’ncercăm  şi noi. Generalul rămase o clipă gânditor, cu capul în pământ, apoi îndreptându-se zise cu blândeţă:
- Cine  e  comandantul   tău  de  brigadă? 
- Don  gheneral  Popescu  Ion. 
- Ascultă la  mine,  băete  :  Generalul  Popescu  Ion care  comanda  înaintea  mea  brigada,  a  eşit  la  pensie.  Eu, generalul  Băla­ne seu  Alexandru, comand  brigada  a  patra.  Ei, cine e  comandan­tul  tău  de  brigadă?” 
- Don  gheneral  Popescu  loan. 
- Nu. mă  băiete, îl  corectă  cu  omenie  generalul. Ăla nu mai e în armată. Eu sunt îu locul Iul… generalul Bălăneseu  Alexan­dru,  înţelegi  tu?…  Cine-i comandantul  tău  de  brigadă?
- Don  gheneral  Popescu  loan. 
- Mă fIăcăule”, reluă râzând cu indulgenţă generalul. Ala, ţi-am spus, nu mai este în  armată… A muncit  destul… Stă acasă acuma, se  odihneşte… Eu, generalul  Bălănescu Alexandru comand acuma brigada în locul lui…Acum ai înţeles? Pe cine ai coman­dant de brigadă?
- Don  gheneral  Popescu  Ion…
- Mă, ăla a murit, doarme  sub   pământ…  S’a  isprăvit cu el… Nu  mai  vorbim  de  dânsul… Eu, ăsta care mă  vezi tu dinain­tea ta,  generalul  Bălănescu Alexandru, eu  comand  brigada… El, cine’i comandantul tău  de  brigadă..?” 
-  Don  gheneral  Popescu  Ion.
 
Generalul se şterse puţinde năduşală apoi, întorcându-se către ofiţerii ce se strânseseră în jurul lui, zise, ce e drept, foar­te  liniştit:  Prea  l-am luat  de sus…  Să pornim mai de jos, de la  treapta lui. Ascultă băiete: de azi  înainte eu numai sunt general. Sunt soldat,  soldatul  Bălanescu Alexandru. Dar pe tine cum te cheamă,  mă camarade?  îl  întreabă vesel generalul, bătându-l  prieteneşte pe umăr.
- Bălănesou  Alexandru.
O pereche de palme sdravene  erau să fie urmate de alte  perechi de  palme, dacă n’ar fi  intervenit  căpitanul:
- Nu mai daţi, domnule general,.. îl bateţi degeaba… De data asta are dreptate… Tot  Bălănescu Alexandru îl cheamă şi pe dânsul”.

Ei, cam așa a făcut și doamna ministru, s-a apucat să dea palme fără să se întrebe dacă are dreptate. A uitat de cele trei elemente ale pedagogiei moderne, sau nu le-a stăpânit pe toate. A avut ochi, a avut urechi, dar nu a avut minte. Acest lucru este valabil pentru toate cele trei elemente, Bălănescu Alexandru, Monica Anisie și Violeta Alexandru. De Bălănescu Alexandru am scăpat. Ce ne facem cu celelalte două elemente care cred că fac educație cu camera de luat vederi și microfonul, făcându-se de râs?

După incident, luată la bani mărunți, doamna ministru s-a scuzat: „Aș fi vrut să fiu mai calmă în acea interacțiune și este regretabil că, pentru moment, nu am fost atentă la prezența presei și expunerea copiilor, lucru pentru care îmi pare rău. Cred că profesorii din România, mai ales cei care au motivație să lucreze acolo unde este mai greu, merită și trebuie să fie respectați și încurajați. La fel cum cred că există o nevoie uriașă de înțelegere și echilibru. Inclusiv pentru un profesor care greșește. Mulțumesc tuturor pentru înțelegere!”.

Degeaba se scuză doamna ministru, după ce a fost luată și ea la palme de colegii din învățământ. Zarurile fuseseră aruncate, intervenția ei ca ministru este mai condamnabilă decât vocea ridicată a doamnei învățătoare. Citiți doamnă ministru ce a spus domnul gheneral Bălănescu: „Trebue  insă  altceva, care cu regret  cons­tat,  d-voastră  vă  lipseşte  cu  desăvârşire: răbdare, răb­dare  şi  iar  răbdare!  Răbdare  multă,  răbdare  mare !”.

Bibliografie web
Aranjament grafic - I.M.