Simțeam că dacă mai înghit încă un dumicat plesnesc. Nu mai puteam. Eram plin ca un curcan, ca un cazan de locomotivă care pleacă din gară abia mișcându-se pe șine dând pe-afară plinul de aburi din ditamai burdihanul negru și rotund. Nu mâncasem mult, nu-mi era felul. Un hamburger, că auzisem atâtea și atâtea despre el, că e german sau american nu se știa bine, oricum din vest, din vestul cel mai vest și că e apreciat de toată lumea bună din Europa și din America, că e hrănitor și gustos și dulce și acrișor, că are de toate în el, de la carne de vită tocată la brânză, roșii, ceapă, usturoi, salată, ketchup, muștar, maioneză etc., etc. Îl mâncau sportivii mari, vedetele de film și TV, cântăreții adulați, artiști și politicieni. Toți politicienii. La bufetele din incintele parlamentelor și ministerelor se scosese orice alt fel de mâncare și băutură. Hamburgerii și pepsi se serveau gratuit. Săptămânal se organizau și concursuri de gurmanzi și băutori. Cine mânca mai mulți hamburgeri și bea mai multe cutii de pepsi primea un premiu substanțial în bani, în servicii sau în bunuri imobile. În bufete era strict interzis să vii de acasă cu mâncare sau cu băutură. Pentru unele feluri de mâncare sau mărci de băutură, care se afișau în fiecare zi la avizier, puteai să faci și pușcărie dacă le introduceai în incintă. Se auzea de la o vreme că or să aducă în curând la bufet și gândaci prăjiți, dar deocamdată lumea făcea glume pe acest subiect.

Eu, alături de un hamburger băusem și o cutie cu pepsi. Pepsi la care atât de mult visasem în copilărie. Era o cutie frumoasă vopsită în roșu și albastru, exact ca în filme când vine eroul principal obosit acasă și deschide plictisit larg ușa frigiderul din care scoate două cutii reci de pepsi pe care le pune pe masă ca să fie bine prinse în imagine. Când o deschidea pe una trăgând de inelușul metalic ca de grenadă de deasupra, se auzea un zgomot înfundat, pufff, ca de pistol cu amortizor. De ce mă săturasem eu atât de tare cu un hamburger și cu o cutie de pepsi, nu știam. Nu știam nici ce să mai fac, pentru că mă simțeam plin până în gât, până peste cap, îmi ajunsese, nu mai puteam, mă încerca o lehamite, o greață generală. Trebuia să mă așez undeva, pe o bancă, să mă odihnesc, să nu mai știu de nimic, nici de mâncare, nici de băutură.

Mă uit în jur să văd dacă nu găsesc ceva unde să mă așez. Restaurantele, bistrourile, barurile și cafenelele așezate de-a lungul bulevardului erau pline. Și în interior și pe terasele din față amenajate pe trotuare, clienții așezați pe scaune în fața meselor normale sau în picioare, rezemați în coate de mesele înalte gen bufet expres, mâncau hamburgeri și beau pepsi din cutii roșu cu albastru. Pe lângă ei trecătorii își făceau loc anevoie ținând într-o mână un hamburger din care mușcau cu grijă ca să nu le curgă maioneza pe jos, iar în cealaltă o cutie de pepsi cu capacul cât un bănuț dat peste cap. Autobuzele treceau încet pe lângă trotuarele înțesate de nemâncați. Prin geamurile lor largi se vedeau  pasagerii așezați comod pe scaune și mușcând cu poftă din hamburgerii ținuți în palmă ca pe niște ofrande.

Despre autobuze se auzeau tot felul de zvonuri, care mai de care mai ciudate. Cică, pentru eficientizarea transporturilor, nu se mai opreau în stații, mergeau direct până la capătul de linie fără să mai oprească. Apoi, capătul de linie, se mai zicea, putea să varieze ca loc, că nu se știa bine dacă era situat înainte sau în urmă și că autobuzul putea trece pe lângă el fără ca șoferul și trecătorii să își fi dat seama. Șoferul poate că ar fi știut, dar i-a convenit să treacă pe lângă el ca să-și prelungească traseul și poziția lui de conducător. Și câte și mai câte prostii nu se mai ziceau în ziua de azi.

Șoferul nu mânca hamburger decât pe furiș, ca să nu-l vadă călătorii. Din când în când accelera sau frâna, iar când călătorii erau preocupați să-și țină echilibrul, ținându-se de bare, de scaune sau unii de alții, cu grijă să nu scape hamburgerii din mână sau să nu-și verse cutiile cu pepsi pe jos și pe ei, atunci șoferul îmbuca și el repede un hamburger întreg, iar altă dată dădea pe gât o cutie-două de pepsi. Avea o sacoșă sub volan plină cu hamburgeri, iar o altă sacoșă plină cu pepsi, taxe încasate de la călători în contul călătoriei. Ce o face cu atâtea? Cât va putea mânca și bea el cu ai lui?

Dintr-o dată se oprește un autobuz. Avea numărul 004 sau 007. Nu vedeam bine, pentru că plăcuța din fruntea lui era ușor ștearsă, murdară de praf gros și slinos. Cine știe de când rămăsese așa, de la ce eveniment, sau poate că așa fusese de la început. Ar fi fost bun pentru mine și unul și celălalt. Ambele autobuze, și cel cu numărul 004 și cel cu numărul 007 m-ar fi dus acasă. Unul mai direct, altul mai pe ocolite, dar ambele erau bune. Oricare m-ar fi dus unde aveam nevoie. Chestia cu capătul de linie putea să fie doar o propagandă răuvoitoare. În definitiv, dacă nu-mi convenea, mă dădeam eu jos din el cumva. Săream din el și gata. Tot gândindu-mă, văd că autobuzul se oprește și deschide doar ușa din față, de lângă șofer. Înăuntru se urcă un tip cu o vestă galbenă pusă peste haine. Mă lipesc și eu de el și mă strecor repede în autobuz.

- Biletele la control, strigă tipul cu vestă galbenă.

Călătorii arată spre șofer. Șoferul bagă mâna în sacoșele de sub volan și scoate două cutii de pepsi și doi hamburgeri pe care i le întinde vestei galbele. Aceasta îi ia, îi îndeasă în buzunare și coboară mulțumit. Autobuzul închide ușa și pleacă mai departe. Nu mult, că un polițist fluieră la el cu enervare și-i face semn să oprească imediat Șoferul oprește și polițistul se apropie de geamul din față. Șoferul coboară geamul și se uită mirat la polițist.

- Ce-am făcut, domn șef?

- Ai făcut că ai trecut pe roșu.

- Care roșu, domn șef, că nu este nici un semafor aici, nici n-are de ce să fie, nu ne aflăm nici la vreo intersecție, nici în fața vreunei treceri de pietoni?

- E roșu, nu l-ai văzut, a fost mai încolo când ai trecut în viteză acum câțiva ani de intersecția din centru. Îți ridic carnetul.

- Am înțeles, domn șef, uite carnetul! Și scoate pe geam două cutii de pepsi și doi hamburgeri pe care îi extrăsese din sacoșele de sub volan.

- E în regulă, zise polițistul, dar radarul a observat că unul dintre călători te-a îndemnat să treci pe roșu și el e vinovatul principal. Trebuie să-l duc la secție, să-l predau procurorului. Arată-mi-l care e să nu mă apuc eu să verific tot autobuzul că cine știe peste ce mai dau.

- Nu domn șef, uite-l, acela cu șapcă neagră de pe primul scaun de lângă geamul din dreapta, acela m-a îndemnat. Mi-a zis, apasă, bă, acceleratorul și dă-i dracului de polițiști. Mama lor de hoți!

- Aha, deschide ușa să-l înhaț. Îi arăt eu lui.

Ușa din față se deschide, polițistul își trage gluga peste față și urcă în autobuz. Își scoate cătușele de la spate și cu o mișcare dibace îl ridică pe tipul cu șapcă neagră de pe scaun și îi și încătușează mâinile la spate, dându-i pe jos cutia cu pepsi și bucata de hamburger pe care acesta le ținea în amândouă mâinile.

- Așa, tu mergi cu mine, banditule!

- Da’ ce-am făcut, domn șef?

- Ce-ai făcut? Lasă că o să afli tu ce-ai făcut. Hai, jos și gura!

Călătorii priveau uimiți și înghețați scena, până când cineva din spate îngână:

- Dacă nu și-a văzut omul de treabă, așa-i trebuie.

 - Da, da, așa-i trebuie, reluară toți călătorii în cor, parcă treziți brusc din somn. Să-l ducă la poliție, să ne scape de el. Bine-i face.

Ușa de la autobuz se închise la loc și autobuzul porni. Porni, dar pe unde o ia? Nu acesta era drumul pe care-l știam. Și-o fi schimbat traseul din cauza vreunor lucrări? Aha, uite-l că face dreapta, se îndreaptă spre vechiul drum... Nu, se îndepărtează din nou. Mă duc lângă șofer și îl întreb:

- Nu vă supărați, și-a schimbat cumva traseul?

 - Sigur că și l-a schimbat. Și l-a schimbat demult. Se vede că n-ați mai mers cu autobuzele liniei noastre de ceva vreme.

- E adevărat, dar am crezut că tot acolo ajungem, dar mai repede.

- Mai repede și mai bine, dar nu „tot acolo”.

- Păi și eu cum mai ajung acasă?

- Ajungeți, nu aveți grijă. Undeva tot o să ajungeți și acolo va fi casa dumneavoastră.

- Cum acolo? Ce casă? Eu vreau să ajung la casa mea, casa pe care o știu, pe care am cumpărat-o și am mobilat-o, casa unde trăiesc eu împreună cu soția și copiii.

- Casa aia, pe care o știți dumneavoastră s-a dărâmat, nu mai e, iar soția și copiii vă așteaptă într-o casă nouă, unde veți ajunge și dumneavoastră dacă mă lăsați să conduc acest autobuz mai departe.

Șoferul trebuie să fie drogat, mi-am zis. Ce-s toate aiurelile astea? Casă dărâmată, casă nouă unde mă așteaptă soția și copiii? E nebun. Cum să merg cu el mai departe? Cât de departe? Unde dracului să ajung? Și ăștialalți din autobuz unde se duc? Unde merg, că probabil și casele lor s-au dărâmat și-i așteaptă familiile la dracu-n praznic? Să merg și eu cu ei ca să nu rămân de unul singur? Dar unde să merg? Până când? Nu, mai bine îi zic șoferului să oprească, să cobor și oi vedea eu ce-oi face, cum și cu ce-oi merge mai departe. La urma urmelor mă duc pe jos acasă. Dar, parcă văd că o să îmi spună că nu are voie să oprească decât în stație, iar stațiile s-au desființat. Autobuzul nu oprește decât dacă cineva de afară îi ordonă să oprească. O autoritate. O poliție, o salvare, un control financiar, o procuratură, un guvern, vreun aliat, cineva mare. Cine dracu' m-a pus să mă urc în el? Și dacă autobuzul rămâne fără benzină, că odată și odată tot se va termina și benzina asta? Dacă face un accident? Ce accident? Cade, de exemplu, într-o prăpastie cu noi cu tot? Nu, nu e bine. Lasă-l să meargă, poate o ajunge el undeva, să vedem unde.

Și merge autobuzul 004 sau 007, merge mai departe. Se apropie de marginea orașului. Trece de barieră. Iese din oraș și iar merge. Călătorii nu se impacientează, stau liniștiți, mănâncă și beau. Unii își plimbă degetele unsuroase pe ecranele telefoanelor celulare, inspectând cu atenție Facebook, WhatsApp, Instagram, poze și ce-o mai fi pe acolo, numai ca să nu se gândească încotro. Oricum, autobuzul acasă văd că nu ne duce. A ieșit din oraș și gonește în draci spre mai departe. Casele noastre au rămas în urmă, în orașul din care tocmai am ieșit. Ce-o mai fi pe-acolo? Or fi dat drumul la apă caldă? Dar la căldură? Ghenele de gunoi s-or fi zăvorât?, că așa se auzea, că trebuie să ne ducem gunoiul jos, gata sortat, să economisim munca și cheltuielile firmelor care sunt plătite să sorteze gunoiul, să trăim mai ecologic și mai cu folos. Pensiile s-or fi mărit? Dar prețurile? Poliția mai ridică autoturismele de pe trotuare? Se înlocuiesc bordurile pe străzi? Ce-o mai fi bântuind pe acolo? Ce epidemii? Or fi scos iar tancurile pe străzi ca să lupte eficient împotriva lor?

Autobuzul merge. Ne-om mai întoarce vreodată acasă? Ne-om mai găsi vreodată casele întregi? Ni le-om mai găsi-o în vreun fel?

Dintr-o dată șoseaua se termină, coborâm de pe asfalt și mergem pe un drum de pământ bătătorit. Autobuzul hurducăie și sare în sus și în jos tasând călătorii în scaunele lor care scârțâie gata să se rupă. Șoferul nu încetinește deloc. Parcă a dat strechea în el, accelerează. În zare începe să se vadă marginea unei prăpastii, iar șoseaua duce drept către ea. Călătorii nu mai beau, nu mai mănâncă, nu se mai holbează în celulare. Își întind gâturile uitându-se vrăjiți pe geamul din față, la cum se apropie prăpastia. Șoferul, care a tăcut tot timpul și si-a văzut sârguincios de conducere, acum fluieră și cântă. Îngână sacadat un cântecel stupid din copilărie, cel de la jocul „De-a v-ați ascunselea”: Cine nu e gata/ Îl iau cu lopata/ Gata...