Lecție pentru cel ales de români să-i reprezinte

Lecția este predată de un etnic maghiar, așa că alesul nu mai poate să acuze „gașca de politicieni” din parlament, sau P.S.D.-ul, sau pe Dragnea însuși. Iată lecția așa cum a apărut în Gazeta Sporturilor din 7 martie 2019, varianta on-line: „… În 1985 Steaua a mers la Budapesta să joace cu Honved, în Cupa Campionilor. « Atunci când am ajuns pe aeroportul din Budapesta, ne-au întâmpinat jurnaliștii maghiari, care, știind că eu vorbesc maghiara, au tăbărât pe mine. Le-am zis așa: « Măi băieți, fiți atenți. Dacă o să vreți să vorbesc fără traducere, nu se poate. Toți trebuie să înțeleagă ce spun eu ». Și am considerat că, dat fiind faptul că reprezentăm o echipă din România, era normal să vorbesc doar în limba română. Altcineva a făcut traducerea. Dacă vrea cineva să vină să vorbească în particular cu mine, voi vorbi în maghiară. Dar atunci erau acțiuni oficiale ale unei echipe din România și de aceea am crezut normal să vorbesc doar în limba română„, a povestit Jenei… »”.

Desigur, este vorba de Emerich Jenei, actualul consilier pentru problem sportive al premierului Ungariei. Atunci, după cum relatează el însuși, a considerat normal să vorbească românește, întrucât reprezenta o echipă românească. Cel ales de români să le fie președinte, reprezintă România, nu doar o echipă, dar el nu găseşte de cuviinţă să vorbească româneşte când I se iau interviuri în calitatea lui de Preşedinte al României. Că doar nu i se iau interviuri în legătură cu traficul de copii și nici în legătură cu escrocheriile imobiliare la care se zice că ar fi fost părtaș pe când nu era președinte.

Dar, să lăsăm vorbele și să vedem ce ne spun semnele

Mulțumesc non-verbalule!

Mare zarvă mare pe marginea unei festivități prilejuite de vânzarea unui titlu academic, de către o „prostigioasă” instituțiune specializată în elaborarea de limbiști pe bandă rulantă. Toată suflarea s-a blocat pe întâlnirea unor personaje aflate în sală.

Prima a fost cea dintre cumpărătorul titlului și un celebru personaj de vodevil românesc. Non-verbalul mi-a spus că, în prima fază a întâlnirii, personajul de vodevil se uita la cumpărător direct în ochi, zâmbind așa cum zâmbești când întâlnești un fost superior, pe care-l admiri, nu unul actual. Celălalt se uita și el în ochii personajului, dar cu o privire evident nedumerită, ca și când s-ar fi întrebat „Cine o fi și ăsta care-mi dă de înțeles că mă cunoaște?”. În clipa aia, de pe margine, un servitor i-a șoptit ceva la ureche. Imediat, cumpărătorului i s-a întins gura până la urechi, non-verbalul lui spunând „Aaa, tu erai!? Bată-te să te bată norocul, era să nu te mai recunosc, ce bine-mi pare că te revăd!”.

A doua a fost cea dintre personajul de vodevil și un fost, poate actual, subaltern al lui. Asta mi-a spus non-verbalul. Căci asta au comunicat privirile lor și maniera în care subalternul s-a dus până la șef să-l salute. În timp ce personajul de vodevil îl privea direct în ochi, zâmbind, pe fostul, sau actualul lui subaltern, subalternul făcea o plecăciune și lăsa privirea în jos, așa cum este tradiția de mii de ani pe aceste meleaguri.

Fiindcă sunt sigur că foarte mulți oameni nu cunosc izvorul acestei tradiții, li-l devoalez eu acuma. Sluga era obligată să privească în jos, nicidecum în ochii stăpânului, pentru a da posibilitatea stăpânului, dacă era nervos, să-i dea una după scăfârlie și să-l ia la întrebări „Ce faci, bă, tu nu te uiți la mine când vorbesc cu tine?”. Și jap, jap! Sau, dacă se uita în ochii stăpânului, să-l ia cu „Tu ce faci, bă, te uiți la mine?”. Și … jap, jap!

Ca să nu aibă limbiștii motiv de critică la adresa mea, răstălmăcindu-mi explicația cam „prea științifică” pentru ei, am să mărturisesc că așa stau lucrurile, în ceea ce privește schimbul de priviri între stăpâni și supuși, și pe alte meleaguri. Și pot da un exemplu concret, trăit de mine, pe când echipa din care făceam parte a fost primită de împăratul din Țara Soarelui Răsare. Cei de la protocol ne-au explicat că, atunci când împăratul dă mâna cu noi, trebuie să facem o plecăciune, cu privirea în jos.

Am văzut recent niște secvențe dintr-un film S.F., dar nu chiar așa de S.F., în care societatea era împărțită pe facțiuni. Unii erau conducători, alții oameni de știință, unii erau războinici, etc. Dar existau și unii neadecvaţi. Pe ăștia aveau toți boală şi vroiau să-i cotonogească, dar nu prea reușeau să-i prindă. Eu cred că sunt din ăia neadecvați. Pentru că eu am făcut plecăciunea, cum mi s-a explicat, dar, de acolo, din plecăciune, am ridicat fruntea și m-am uitat și eu în ochii împăratului. Partea nasoală a fost că, în privirea împăratului nu s-a putut citi „Aaa, tu erai? Bată-te să te bată, ce bine-mi pare că te văd!”. Da’ nici nu mi-a dat una după ceafă, întrebându-mă „Ce faci, bă, tu te uiți la mine?”. Se vede că nu era de pe aici, de pe la noi.