Ovidiu CureaPeste dracii cu care au votat românii în 16 noiembrie 2014 putem suprapune oricare dintre scenariile care ni se par mai bune și care probabil că nu au lipsit. Dar dacă românii nu aveau dracii pe care și i-au făcut unii altora, scenariile cădeau ca niște afișe nelipite bine pe panouri de publicitate.

Anul 2014, noiembrie, alegeri prezidențiale în România. În turul unu, din 2 noiembrie, se prezintă 14 candidați. Primii doi obțin 40%, respectiv 30% din opțiunile alegătorilor. Aceștia merg în turul doi, care are loc peste două săptămâni, pe 16 noiembrie. Unul este prim-ministrul în funcție, politician tânăr (42 de ani), dar cu experiență politică solidă. Toată lumea îl cunoaște și mulți îl apreciază, a obținut cel mai mare număr de voturi în primul tur, cu 10% mai mult decât contracandidatul său rămas în cursă. Acesta (55 de ani) aparține unei minorități din România. Un profesor de liceu dintr-un oraș de provincie. Sas, într-o țară din Europa zgâlțâită de spasme naționaliste nevindecate de tăvălugul globalizării acaparatoare. Nu prea are șanse să-și îmbunătățească procentul voturilor favorabile. Nu-l cunoaște multă lume. N-are experiență politică de nivel (primar în orașul său de provincie). N-are nici multe cunoștințe despre noțiunile pe care ar trebui să le stăpânească un președinte de țară. Merge pe un drum cețos pe care nu îl cunoaște bine. Are farurile de ceață aprinse și înaintează încet, încet de tot, cu teamă să nu dea peste cine-știe-ce necaz. Copiloții de pe banca din spate și de pe scaunul din dreapta sunt și ei cu ochii în patru la parcurs și încearcă să-l ajute cum pot mai bine. Îi semnalează din vreme indicatoarele de pe șosea și urmăresc traseul pe hartă cu busola în mână ca să nu greșească drumul și să nu ajungă în altă parte. Șoferii mașinilor care trec pe rând pe lângă el, ba chiar și pasagerii din aceste mașini, râd de încetineala lui și-i fac semne deloc încurajatoare.

Socotelile erau clare. Pentru prima dată erau de aceeași părere și puterea și opoziția și institutele de sondare a opiniei publice cu marja lor de eroare din jurul a maxim 2-3%. Va câștiga cu cca. 10% candidatul puterii care și conduce după primul tur de scrutin cu 10%. Așa va rămâne scorul, dacă nu cumva acesta va crește și mai mult în favoarea prim-ministrului. Electoratul era deja împărțit, iar al doilea tur de scrutin rămânea doar ca o formalitate legală de îndeplinit. Dintre toți cei cu drept de vot numai în jur de 50% aveau să iasă din casă și să se ducă la urne. Cam acesta fusese procentul de participare și la ultimele manifestări electorale. Doar ei aveau imaginația să-și închipuie că se identifică cu figura unuia sau altuia dintre candidați, să le atribuie acestora însușiri cu care ar fi vrut să fie înzestrați ei, alegătorii (incisivi, acizi, vindicativi, simpatici, drăguți, amuzanți, șmecheri etc.) Programele candidaților la președinție nu prea contau. Aceleași lucruri spuse pe alt ton. Erau plictisitoare. Același spectacol care se mai văzuse și acum cinci ani și acum zece…, cu alți actori. Restul, mulți, tot cam în jur de 50%, ca de obicei, nu aveau să voteze. Vor rămâne pe mai departe apatici, negăsind nici un motiv suficient de tare care să-i facă să iasă din casă și să meargă la urnele de vot, inutile, înșelătoare și neputincioase.

Într-un târziu, împinși de isteria care a cuprins toată mass-media că nu putea profita îndeajuns de campania electorală, că nu era suficient de mult băgată în seamă, cei doi apar împreună la o emisiune de confruntare, la televizor. Unul, prim-ministrul în funcțiune, stăpân pe sine, doct, erudit, elocvent, sclipitor și inteligent. Celălalt, profesorul, dezorientat, neînțelegând bine rolul în care e pus să joace, surprins de propria ignoranță, complexat și temător. Ce confruntare?! E o scenă tragică din desene animate când șoricelul prins într-un colț de către motanul negru și amenințător se trântește cu burta în sus și dă cu disperare din piciorușe. Penibilul și umilința răzbat dincolo de ecrane și se revarsă peste telespectatori. E umilința promoțiilor de tineri dintre care jumătate nu pot trece de bacalaureatul care a devenit prea greu și prea exigent pentru nivelul la care au fost instruiți, pentru programele școlare care se modifică odată cu schimbarea ministrului și pentru manualele alternative din care se scot bani mulți și carte puțină. Umilința lor prinde contur, se trezește și se începe să se revolte. Vrea răzbunare. E umilința tinerilor care după licee aproximative sunt împinși în facultăți la fel de aproximative de unde ies fără să știe să facă nimic și de unde intră direct în șomaj. Cei mai curajoși își iau lumea în cap și pleacă în lumea largă. Alții, simțindu-se respinși de societate și inutili se retrag descurajați pe internet și nu vor să mai știe nimic de ceea ce este în jur. Aici, pe internet, se pot și ei exprima, își pot și ei semnala prezența pe lumea asta și o fac cu furie. Cu o ură viscerală. Cu ura pornită din străfundul sufletelor lor de copii îmbătrâniți înainte de a învăța să viseze. Înjurături, jicniri, sarcasme, răutăți și trivialități formează limbajul lor de revoltă, uneori lipsit de logică și agramat pentru că nici logica și nici regulile de gramatică nu vor să le respecte. Ei de ce le-ar respecta pe acestea dacă regulile din societate nu-i respectă și pe ei.

„Asta e confruntare electorală? Uite-l, pe acela, săracul, cum îl mai tăvălește, cum îl ia la întrebări, cum îl face de două parale că nu știe nimic, cum îi dă patru la bacalaureat și îl trântește, cum îl dă pe ușă afară de la interviul de angajare spunându-i că nu e bun de nimic și că face umbră pământului degeaba.” Răzbunare mai întâi și apoi mai vedem noi cum se îndreaptă lucrurile. Alți telespectatori, cei dezamăgiți, pățiți și resemnați, apatici și neparticipativi, continuau să nu se identifice cu niciunul dintre actorii politici. A trecut de mult entuziasmul și speranțele de la începutul anilor ’90. Au văzut că „e cam tot aia”, oricine ar veni la putere. Diferențele dintre politicieni erau relative, compensatorii într-un fel sau altul, nesemnificative. Era inutil să votezi cu unul sau cu altul, pentru că lucrurile tot așa aveau să meargă. Pentru ei era totuna. Toți o apă și un pământ: politicienii își furau discursurile unora altora și le dădeau ca pe creații proprii; se acuzau reciproc și își puneau unii altora în cârcă propriile greșeli. La sfârșit nu mai știai exact cine ce a zis, cine ce a promis, ce a furat sau a mințit. Nici o deosebire. Dar acuma, la televizor, se întâmpla un lucru cu adevărat deosebit. Unu era unu și altul era altul. Unu se uita pe niște hârtiuțe și la zicea pe toate ca la carte. Altul vorbea cam ce credea el despre această lume. Nu multe pe care să nu le ții minte, dar cam ce gândeau și ei că ar fi bine. Zicea să facem lucrurile bine. Exact! Asta e! Să fie bine. Să trăim bine, cum mai zisese deunăzi alt politician. Hoții să fie pedepsiți. Să fie! Dar parcă și alții au mai zis la fel. Parcă și alți politicieni ne-au amețit cu același lucruri. S-au făcut acele lucruri? Nu! Nu s-au făcut! Rămân în continuare de făcut. Deci ăsta are dreptate: trebuie să le facem. Ăstalaltul ce zice? Zice că deja e mai bine, că avem exporturi mai mari și că avem un P.I.B. mai mare. O fi mai bine la el, acolo. La noi nu se vede nimic. Se aude că de la anul dă la vânzare străinilor pământurile noastre. Pământurile satelor noastre, sate care toate au în centru lor monumente, statui cum le zic țăranii, cu sătenii care au murit în război pentru a-și apăra pământurile astea nenorocite la care au jinduit dintotdeauna străinii și de care acuma noi ne batem joc și le dăm ca pe fiare vechi, așa cum ne-am dat și industriile. Nu mai avem bănci, nu mai avem industrie, acum n-o să mai avem nici pământ, și zice că-i mai bine. Populația din țară scade, emigrația crește, și zice că-i mai bine. Războiul se apropie de granițe și politicienii noștri continuă să se certe între ei care ce a furat și de ce unii au furat mai mulți decât alții și de ce pe unii îi vede justiția independentă și pe alții nu. Și zice că-i mai bine.

Argumentele prim-ministrului că a refăcut salariile tăiate, că a mărit gradul de absorbție a fondurilor europene, că nu știu ce a mai făcut și nu știu ce mai e pe cale să facă nu se mai aud. Argumentele nu funcționează decât atunci când cel căruia i le prezinți e dispus să le accepte, dacă nu, ele au darul să enerveze și mai tare. Și lumea se enerva pe măsură ce timpul trecea și data alegerilor se apropia, ațâțată din răsputeri de televiziunile care voiau lupte, confruntări, sânge, drame, accidente, morți și înmormântări. Lumea încă nevaccinată de mass-media vizuală, spre deosebire de cea scrisă de care se lepădase după ce-și potolise până la greață setea din anii ’90, urmărea cu tâmplele zvâcninde discursurile incitante ale „moderatorilor” și invitațiilor lor. Confruntarea dintre candidați nu fusese destul de violentă, nu se jigniseră pe cât s-ar fi cuvenit pentru ca audiența să crească atât pe cât ar fi vrut patronii televiziunilor și atunci realizatorii și invitații din platouri au preluat ei rolul candidaților ca să ducă bălăcăreala acolo unde trebuia dusă, la sarcasme, la grosolănii, la invective, la acuzații, amestecând deontologic adevărul cu minciuna sfruntată și luându-și ca martori telespectatorii fideli pe care îi bănuiau că de dincolo de ecrane îi aprobă cu admirare.

Auzi acolo, „viață decentă”!

Uite, cu ăia din străinătate care și-au luat lumea în cap și au plecat care încotro a văzut cu ochii, pentru că în țară nu mai puteau de bine, ce au? Ce au cu ei? De ce nu-i lasă și pe ei să voteze? Uite-i cum stau înșirați ca ciorile pe sârmele de telegraf. De ce îi țin la cozi mai lungi decât cele care se făceau pe vremuri când se auzea că se băgă marfă la măcelărie și când veneau oamenii de cu seară cu scăunele să se așeze la coadă ca să apuce mâine dimineața un kil - două, înainte ca măcelarul să le trântească ușa în nas și să se răstească la ei „Gata, nu mai e marfă. Acasă!” De ce nu-i lasă să voteze? De ce nu au făcut mai multe secții de votare, dacă ăstea care sunt zice că nu se ajung? Nu-i lasă legea? Fir-ar a dracului de lege! Și legea asta tâmpită care nu-i lasă, cine a făcut-o? Tata din mormânt? Tanti Vasilica de la doi care, pentru că n-are bani să-și plătească întreținerea, s-a deconectat de la termoficare, stă în casă cu paltonul pe ea și așteaptă să moară și s-o îngroape primăria, că banii de înmormântare sau dus de mult? Nea Costică de la trei care așteaptă tremurând pensia ca să își cumpere medicamentele compensate pe care nu le-a putut lua luna trecută pentru că nu le-a găsit sau pentru că nu i-au mai rămas bani după ce a plătit lumina și întreținerea? Cine a făcut legile ăstea care zice că nu îi lasă? Proștii care umblă teleleu prin lume ca să aibă cu ce trăi și să mai trimită și acasă amărâților rămași aici și care nu găsesc de lucru? Cine a făcut legile? Nu i-am ales noi de 25 de ani încoace, când pe unii, când pe alții care să ne facă legi bune? Și ce au făcut? Legi care nu asigură nici măcar dreptul la vot. Păi ce să ne mai zicem atunci de dreptul la asistență medicală, de dreptul la educație, dreptul la „o viață decentă”. Auzi acolo, „viață decentă”! Te apucă și râsul. Și râsul și plânsul și sila. Viață decentă! Pentru cine viață decentă?

Ne-ați băgat în Europa ca slugi, ca handicapați

Da?! Vor acum votul nostru? Lasă că le dăm noi vot de n-or să-l poate duce. Na, vot! Na! Uite că votăm cu ăstalalt! Că dacă n-o să facă nici el mare lucru, măcar nu ne așteptăm. Poate l-or ajuta rudele lui din Germania, cu toate că am văzut noi cam cum ne ajută străinii. O să facă și el ce poate. Probabil n-o să poată prea multe, dar nici voi n-ați putut. V-ați bătut joc de noi, din ’90 încoace, ca să vă îmbogățiți voi. Ne-ați mințit că ne băgați în Europa să ne fie la fel de bine ca ălora de acolo la care ne uitam prin gard cu gura căscată. Ne-ați băgat, dar ne-ați băgat ca slugi, ca handicapați, ca țigani, ca hoți și corupți. Na, vot! Și uite așa, dracii care l-au apucat pe român au fost atât de mari că, sătul de toți și de toate a fost adus în prag de a-și da foc la casă. Și așa casa lui nu mai era de mult a lui. În ea străinii intrau și ieșeau pe unde voiau și când voiau. Unii dintre ei luau ce le plăcea din casă și plecau fără să-i întrebe nimeni de ce și cu atât mai puțin să-i oprească. Alții se instalau în dormitoare, în sufragerie, în bucătărie și îl îndemnau pe el, pe român, să se mute în altă parte dacă nu-i place noul aranjament legal din casa lui, aranjament la care el însușii consimțise cu entuziasm tâmp. De, naivitatea (ca să nu-i zic altfel) e lux mare și luxul se plătește. Politicienii l-au nenorocit pe român. Și ăștia și ăia și ăilalți, toți, cu șlehtele și cu baronii lor. Ăsta, profesorul, e mai singur, parcă. O avea sprijin de afară, de la Merkel, care, cică, l-a și decorat. Să aibă! Să ne bucurăm și noi de sprijinul cuiva, să nu mai fim ai nimănui. Să țină și cu noi cineva. Și uite așa s-a mișcat masa nehotărâților. Uite așa românii dau din când în când istoria cu cracii în sus și-i lasă pe toți cu gurile căscate. Uite așa de la plus 10% favoritul pierde alegerile cu 10%.

Electoratul și-a scos colții şi a mușcat clasa politică.

Neașteptatul câștigător nu este nici el de loc de invidiat. Electoratul și-a scos colții. A mușcat toată clasa politică. Toată. Candidatul puterii a fost cel mai aproape și a pățit-o cel mai rău. Electoratul a învățat să muște și va mușca de acum încolo pe oricine se va apropia de el cu gânduri care nu miros bine, nemaivorbind de cei care ar avea gesturi bruște. La nesperatul câștigător, electoratul doar a lătrat. Acesta va scăpa nemușcat atâta timp cât va auzi lătratul, pentru că de mușcătură, până la urmă, tot nu scăpă. E în legea nescrisă a politicii. Românii sunt un popor pașnic. Nu fac nici revoluții, nici revolte, nici războaie decât dacă sunt din greu împinși de la spate, dar chiar și atunci, când își dau seama, se retrag rușinați. În Argentina, când poporul s-a săturat de politica făcută de aleșii săi i-a alergat pe toți pe străzi, fără alegere, pentru că se săturaseră de alegeri. La noi oamenii au ieșit din casă și s-au dus la urne. Prezența la vot a fost de aproape 65%, cu puțin mai mică decât în 2000 și după 14 ani de scăderi continui. E marele câștig din 2014. Lumea a început să reconsidere drumul spre urne, să vadă că singura cale de a ajunge undeva rămâne tot cea care trece pe la urne, că votul fiecăruia chiar contează. Tinerii sunt un alt câștig al alegerilor din 2014. Încep să realizeze că dacă ei nu se bagă în seamă și se retrag îmbufnați în autism, nimeni n-o să-i bage în seamă. Alegerile din 2014 au fost alegerile nehotărâților scoși la urne de dracii care i-au apucat pe măsură ce timpul se scurgea și secțiile de votare se apropiau de închidere. Acei nehotărâți care nu apăreau în nici un sondaj de opinie pentru că opinia lor nu exista la vremea sondajelor.

Cine se joacă prea mult cu focul până la urmă sfârșește prin a se arde.

Peste dracii cu care au votat românii în 16 noiembrie 2014 putem suprapune oricare dintre scenariile care ni se par mai bune și care probabil că nu au lipsit. Dar dacă românii nu aveau dracii pe care și i-au făcut unii altora, scenariile cădeau ca niște afișe nelipite bine pe panouri de publicitate. Cunoașterea profundă și cu înțelegere a unui popor au fost întotdeauna în istorie armele cele mai eficace ale marilor conducători. Politicienii noștri se vor chiti de-acuma și la ce ar vrea românii nu numai la ce zic ei că ar trebui să vrea. Vor căuta să înțeleagă ce vor mai mult românii chiar înainte ca aceștia să își da seama. Pentru că este rolul liderului să descifreze dorințele comune ale grupului și să le exprime, iar ale conducătorului să le rezolve, să le amâne, să le ocolească, dar să nu le lase să se amplifice, să-i apuce dracii pe alegători și să răstoarne sondajele de opinii, să ridiculizeze analizele politice pedante și să dea de pământ cu favoriții. Rămâne ca odată cu creșterea prezenței la vot să scadă și audiența televiziunilor de scandal, care-și zic cu pompă televiziuni de știri. Deja, multe dintre ele se zbat în mari dificultăți financiare. Vor dispare fără regretul cuiva dacă nu vor încerca și ele să citească cu anticipație dorințele telespectatorilor, temerile și neliniștile lor, suprasaturarea și exasperarea indusă de violența și de grotescul pe care le împing continuu peste ei. Dacă nu vor renunța la ideea că succesul unei televiziuni înseamnă vânarea cu orice preț a focarelor de incendii și ațâțarea lor. Dacă nu vor înțelege că prețul de a turna gaz peste foc este mult prea greu pentru spectacolul de moment al flăcărilor, că cine se joacă prea mult cu focul până la urmă sfârșește prin a se arde.