Evaluare utilizator: 5 / 5

File de Jurnal - 7 august 2012

Anii ’50 şi începutul de ani ’60 s-au caracterizat în întreaga lume, nu numai la noi, prin modestie la limita umilinţei şi prin sărăcie demnă. Doar America, neatinsă direct de flagelul, crimele şi distrugerile celui de-Al Doilea Război Mondial decât în carnea şi sângele fiilor ei jertfiţi pe teatrele de luptă europene, făcea figură aparte, difuzând pe mapamond imaginile şocante, incredibile, ale unei societăţi prospere în toiul dezastrului: hainele americanilor, automobilele, locuinţele, drumurile şi şoselele, reclamele luminoase, obiceiurile lor, trimeteau cu...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

De peste cinci decenii stăruie în mine, într-un afund de emisferă cerebrală, cu o inexplicabilă îndârjire, o imagine perfect statică, înrămată între ţurţuri, definitiv îngheţată, sărac colorată, aproape mută dacă n-ar conţine un şuier de vânt din acela care goneşte toţi oamenii acasă. Nu ştiu ce vrea să spună, ignor de ce mă urmăreşte cu atâta osârdie, de ce s-a cramponat aşa avan în inconştient, n-am habar dacă are vreun mesaj pentru mine, nici care este acesta. Repet, e doar o imagine, un instantaneu, un tablou aspru de iarnă redus la esenţial, măturat de pale de vântoase reci amestecate cu...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

În una dintre întâlnirile publice, prin intermediul mass-media, într-o emisiune tv, aminteam, lapidar, despre mâzga vremurilorâ de care măcar periodic să scăpăm. O punere în discuție sau chiar o dezbatere mai largă, nu strică câtă vreme termenul, chiar și în viața de toate zilele, are conotații multiple. În acest context aș începe de la cei ce flutură, fals, „mai binele”, la orice colț de stradă, de la  cei ce tot întorc timpurile cu furca, inconștienți de faptul că au împins omenirea spre un viitor de-aiurea, în care, înainte de orice, totul se dizolvă în neant. Desigur, în acest...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Singuri dormeau sub ploile toamnei.

Era în anul 1944. Se încheiase armistițiul cu rușii la 23 august. Aveam 22 de ani și eram supărat cum nu e decât mama când rămâne fără copii, că atunci nimeni, dar absolut nimeni de pe pământul ăsta n-o poate face să-și oprească lacrimile și jalea!... Așa eram și eu atunci, în vara lui ’44, la 22 de ani când venise vremea să plec la armată și apoi pe front. Știam prea bine că urma să fac vreo două-trei luni de armată, de pregătire, după care voi pleca pe front, să lupt alături de ruși contra nemților.

În sat, în Surpate, se aflase de cei care căzuseră pe...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Înainte de boala mea stranie, necruţătoare, instalată brusc în primăvara anului 1983 imediat după decesul tatălui meu, se situează o întâmplare plină de tâlc, care îl are ca protagonist pe poetul Nichita Stănescu în dubla-i calitate de liric inspirat şi de închinător devotat la geniul eminescian. Această a doua lui faţetă, mai puţin cunoscută publicului larg, îl făcuse să limiteze sever spaţiul de expunere de pe pereţii camerei de zi/livingul micului său apartament din Piaţa Amzei, la cele patru fotografii certe rămase de la Eminescu  -  care ocupau jumătate de perete  -&nbsp...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Dragă Moș Crăciun,

Sunt foarte tristă! Bunicul meu mi-a vorbit foarte mult despre tine, despre sufletul tău bun, despre grija şi dragostea  pe care le ai pentru copii. Îmi spunea că eşti Dumnezeul nostru al copiilor, că tu ne înţelegi cu adevărat, că ne înveţi despre iubire, iertare şi ne faci să fim buni, înţelegători, harnici, respectuoşi, cuminţi... Într-o zi un copil mi-a spus că nu exişti, că părinţii ne cumpără cadourile pe care le primim, că cineva se îmbracă la fel ca tine şi că suntem minţiţi. Am alergat la bunicu’ şi i-am spus asta plângând!

- Nu-i lua în seamă! Moş...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 4 / 5

Sala era plină. Printre rânduri mă apropii de scenă. O scenă cu înălțimea de un metru a fost construită de ruși din scânduri de brad. Cortina grea, din material de catifea, cu statură impunătoare de vreo șapte metri era închisă. Cum mă apropii, printre scândurile frontale se strecoară o plantă zveltă ale cărei frunze foarte verzi îmi zâmbesc și se înalță ca într-un film de desene animate. E ca un șarpe cobra indian care se ridică și se înconvoaie pe sunetele flautului fermecat, cu vădita intenție de a mă îmbrățișa, mă înconjoară ca pe un arac de fasole. Parcă eram la o serbare. O recunosc. E...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Sunt pe valea zonei I.C.C.F.-ului cu partenerul meu către Minele E.M.B.-ului Oravița, sectorul Lisava, într-un mustang american de război în colonia anului 2032. Visez la anii copilăriei mele comuniste când se circula cu Molotovul lui Nea Chișe, prelat ducându-ne la lucru. Șoseaua din beton armat rezistă și acum. Doar pădurile erau chele și moarte. Totul a fost distrus ca după un război teribil. Nu te poți pune cu mafia pământului‚ „nici chiar Dumnezeu să fii”, zic ei, pentru că El e doar pentru cei ce cred. Doamne, ce virus a coborât pe Pământ!? Îi zic celei de lângă mine. O blondă totală cu...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Dormeau toate apele

Pe mine nu m-a speriat moartea! Niciodată! Eu n-am știut ce e frica sau spaima, fiindcă eu întotdeauna am gândit că viața mea e în mâna lui Dumnezeu. Dacă el mi-a dat viața asta, bună, rea, cum o fi, înseamnă că tot el mi-o ia, când va vrea, și tot la el am să ajung să dau socoteală pentru ce-am făcut pe pământ. Așa cum unui copac nu-i e frică atunci când te apropii de el cu securea, sau iarba, când bagi coasa în ea, nu se sperie, s-o ia la fugă, tot așa am fost și eu toată viața mea. Și de ce m-aș fi temut de moarte, când, atunci, în vara lui ’44, plecând în armată și...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Cei doi bărbaţi, oameni aflaţi la vârsta când presupunem că înţelepciunea ia locul patimilor, stăteau la o masă în restaurantul lor preferat având câte o halbă cu bere în faţă. Ceea ce ar fi de mirare este faptul că fiind în partide diferite rămăseseră prieteni aşa cum erau în copilărie pe vremea când ideologiile nu aveau pentru ei nici o însemnătate. Televizorul era deschis şi domnul preşedinte al ţării vorbea cu multă mândrie despre realizările guvernului pe care el îl agrea şi la constituirea căruia pusese umărul din greu, numit acum guvernul meu.

- Bă, cum poate tâmpitu’ ăsta să ne mintă...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

A venit soția de la biserică. Eu la calculator, cu muzica în surdină, aproape nu realizam ce cântă, fiind concentrat la un joc. Soția zice: cântecul ăsta îl cânta și bunica mea. Am fost cu ea la câmp și cânta așa frumos, cântec vechi, doină, Crești pădure și te-ndeasă. Ăsta ce cântă la tine acum pe You Tube.

Abia atunci îmi dau seama ce cântă Gheorghe Mureșan, deosebit de melodios și melancolic. Și gândul îmi zboară la Borșa sus pă deal în Pădurice cu mama la sapă. Urcam dealul pe la Ploibast pă drum în sus de tot, lângă pășunea ciumăfăienilor, unde aveam patru jugăre de pământ, de obicei...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Memoria îmi joacă feste : uit unde mi-am pus ochelarii sau ce am făcut cu cheile de la casă, dat îmi amintesc cu precizie întâmplări petrecute cu ani în urmă. Sunt amintiri care m-au urmărit ca o umbră peste care nu poți sări…

La începutul lui septembrie 1944, aveam 7 ani. Când au intrat rușii în București, mă aflam și eu, ca multi alții, pe marginea străzii Știrbei Vodă și urmăream scurgerea trupelor arse de soare, prăfuite, zdrențuite, mărșăluind totuși în pas cadențat, într-o liniște deplină. Priveam intrigat la cizmele lor din iuft, care se încrețeau moi în jos, spre glezne. Eram...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Prin înalt decret prezidenţial, director al Penitenciarului de Maximă Siguranţă din Fâlfani a fost numit generalul Ion Butcă, un om devotat oricărui guvern, lipsit total de iniţiative, idei sau opinii, omul pentru care a executa ordinele era cea mai mare onoare cu putinţă! Deci era omul perfect pentru acest deosebit de important post!

În consecinţă, a doua zi, din capitală decola un elicopter care avea ca destinaţie exact penitenciarul despre care vorbim. În elicopter erau doi pasageri: generalul şi un deţinut în uniformă portocalie cu o cagulă pe cap desenată în aşa fel încât să pară precum...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

L-am aruncat pentru că mi-a arătat că aveam 40°C. Păi, cum să am, mă, 40°C, când eu simt cum ard încă de la 37,1°C?!?

Au început ai mei să-mi zică să-l sun pe medicul de familie, să iau d-aia, să iau d-ailaltă, ba chiar să sun la 112, dar eu am aruncat termometrul. Fiindcă mi-am adus aminte că mi-l cumpărase cineva din Ucraina. Ce-mi trebuie mie război? L-am cumpărat atunci când la noi nu se mai găseau decât termometre N.A.T.O., d-alea la care doar te uiți din pragul ușii și ele îți arată că ai 36,5°C chiar și atunci când, dacă spargi un ou pe tine, acela se prăjește instantaneu. Că așa eram...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Închid umbrela. Ultimii stropi de ploaie îmi umezesc obrajii. Câteva secunde văd ca prin ceață. Orașul se repune în mișcare. Claxoanele înviorează atmosfera. De sub roțile automobilor țâșnesc, eliberator, bălțile de pe carosabil, albăstrite de cerul cu soare. Ce bine că a trecut! A fost o revărsare torențială de lumină, apă și tunete... De aceea e frumoasă vara. Se manifestă solar și se descarcă coleric, pentru ca energiile de foc să o poată lua de la capăt.

Găsesc terasa din apropierea Televiziunii unde am fixat întâlnirea. Îi spune simplu, „Acasă" ! Ocup o masă și aștept. Fotoliile sunt...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

În toamna asta am fost acasă. Acasă e locul unde m-am născut și am copilărit. Imobilul în care locuiesc acum este habitatul familiei, aci sunt doar proprietarul, am domiciliul aici, pe acte. Sentimental nu sunt acasă. Acasă ești acolo unde simți că ai văzut lumina zilei pentru prima oară, unde ai călcat cu piciorul gol pe iarba cu rouă, unde fugeai de mic după gâște, îmbrățișai mielul nou născut sau te impresiona imaginea păunului ce își desfăcea coada, acel evantai multicolor pentru a-și impresiona perechea, aici eram acasă. Priveam de pe veranda de acasă spre imaș unde pășteau ciurdele de...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

- Salam aleikum! răcni cu voioşie Bill în telefon folosindu-şi, pentru a sublinia efectul de bucurie, glasul curcanului salvat la Thanks Giving Day.

- Aleikum salam! Vocea baritonală, dar absolut neutră a lui Saddam enerva până şi o râmă dară-mi-te un preşedinte al celei mai puternice naţiuni din lume. Bill însă nu punea la suflet toate măgăriile şi îşi urmărea cu perseverenţă, întotdeauna, interesul.

- Hei, Sad, fii atent! Pe-aici e cam naşpa, plictiseală mare, aşa că mi-a venit o idee! Ce-ar fi să facem duminică un pokeraş, aşa ca băieţii, să ne mai distrăm şi noi…

Saddam care...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Viaţa asta, ca un bordel (1)

În 1944, în dimineaţa Paștelui, am plecat pe front,  la Iaşi. Era o dimineaţă frumoasă, de primăvară;  erau numai flori peste tot. Lămâiţa din grădiniţa casei înflorise sub fereastră. Am rupt o creangă şi mi-am  pus-o la mânerul valizei. Am plecat cu inima îndoită, dar când am ajuns în gara Băbeni am zis în gândul meu: „Doamnne, dacă tu mi-ai dat viaţa asta şi vrei să mi-o iei acum, cât sunt tânăr, atunci facă-se voia ta, dar dacă vrei să mi-o laşi până la bătrâneţe, atunci te slăvesc, Deamne, şi am să te laud mereu !...”. De atunci, din gara...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Stația termonucleară din Zaporije (Zaporizhzhia) a fost lovită, și nici vechiul Cernobîl nu a fost iertat. Vântul a purtat plapumă radioactivă peste Ucraina și jumate din Europa. România e afectată până în regiunea Banatului. Eu mă aflu cu o delegație O.N.U. condusă de secretarul ei general, Antonio Guterres în Ciudanovița, complexul minier care a hrănit cu uraniu stațiile Uniunii Sovietice după Al Doilea Război Mondial. De ce n-or fi făcut-o atunci. Zece mii de români au trecut pe aici, sacrificând viitorul copiilor lor în radiațiile minereului ciudanovițean pentru despăgubirile de război...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Casa noastră a fost construită în perioada începutul anului 1939 terminată la mijlocul lui 1940. Constructorul casei a fost echipa meşterului Vereş din Dăbâca, peste dealul Peterăii, o familiei de meseriaşi pricepuţi, unguri, zidari, dulgheri, cu care tata s-a înţeles la preţ şi la calitatea lucrării. Casa era zidită din piatră de codru cioplită iar între zidurile de rezistenţă şi stâlpii de la verandă, din cărămidă roşie. O casă solidă, mare atunci, ridicată de la sol, modernă, cu patru camere. Se vedea de la cinci km, de pe dealul Chișagău, albă, frumoasă, mai ridicată decât...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Pentru că am fost născută prematur, în primii ani de viaţă am rămas cu o debilitate fizică: răceam uşor, eliminam mereu viermi intestinali, făceam noaptea pipi în pat şi mă îngălbeneam de câteva ori pe an, având nevoie să ronţăi crudităţi şi să înghit fripturi în sânge ca să-mi revin. De aceea, mama mea blândă şi bună mă înfofolea şi mă corcolea sufocându-mi micuţul trup şi suflet în mai multe straturi de învelişuri calde. Şi totuşi aveam cel mai nemilos regim de viaţă dintre toţi copiii din cartierul Dorobanţi, cu trezire şi culcare la ore exacte, băi generale în fiecare seară, două spălări...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Să vă spun cine a fost tatăl meu. Un țăran mai evoluat din Borșa județul Cluj. Alexandru Bochiş, fiul lui Ştefan Bochiş şi al Nastasiei - născută Lungu - a venit pe lume în 12 februarie 1902, primul născut. După cum îmi spunea mama, nu avea vocaţie de agricultor, dar că, ar fi fost un elev bun, interesat de cunoaştere şi după ce a urmat 7 clase la gimnaziu, a rămas acasă. Era cel mai mare dintre patru băieţi. A muncit în gospodărie, la câmp cu bunicul Ştefan; mai mult a simulat...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Mă gândesc să scriu, dar nu stiu ce. Sau despre ce. Poate despre oameni și vremuri. Habar nu am. Despre vremuri și viață! Despre război și pace! Despre curaj și lașitate! Știu că au scris alții, mult mai bine ca mine. Poate despre neputință! Despre a vrea să faci ceva și a nu putea. Să fii ceva și nu ai cum. Să poți și să nu ai cu ce sau cu cine. Despre neputința de a trăi sau de a te bucura. Bucuria, spun unii că e o stare de spirit. Spirit au toți cei ce se numesc oameni. Dar sunt?! Habar nu am. Probabil că da. Oameni mici cu spirite mari, oameni mari cu spirite mici. De ce? Cine ne...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Eram în primii ani de preoție. Frecventam de câteva ori pe săptãmânã biblioteca județeană din Severin. Seara pe la opt se termina programul. Plecam pe centru spre
protoierie, ca să-mi iau bicicleta și sã mă duc acasă. Era multã lume. Totuși, de fiecare dată îmi atrăgea atenția un bărbat înalt, frumos și bine îmbrăcat. Pentru prima datã vedeam pe cineva cu adevãrat elegant, care știa sã se îmbrace cu gust.

Cred cã în fiecare zi venea în centru cu un alt costum. Se vedea de la o poștă că sunt costume confecționate pe comandă, fiindcă parcã erau turnate pe corp. De culoarea costumelor erau...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 5 / 5

Badea Ilie Todoran stătea, acum spre apus, pe prispă şi pâcâia din lulea. Era un obicei al său, către sfârşitul zilei, când treburile sunt terminate şi, ca orice gospodar, privea atent de jur împrejur pentru a-şi rândui lucrul pentru ziua următoare.     

Apoi ieşi uită pe uliţă şi o luă agale... Prin poartă trecea Ion al Sântului, un vechi camarad cu care făcuse armata, acum patruzeci de ani, la artilerie.

- Sara bună,  Ioane! Mere, mere?!          

- N-apo’ cum să nu meargă, ce-i dupe ea, mă!

Hâtru şi scump...

Citeşte articol complet...

Evaluare utilizator: 4 / 5

Aflat sub pergola din lemn de mahon acoperită de trandafiri căţărători, domnul Ian Smith îşi consuma prima masă a zilei, una minunată, micul dejun. Un ou moale, o felie de pâine prăjită şi o ceaşcă de ceai din ginseng.  Un mic dejun simplu, aşa cum era toată viaţa lui. Niciodată nu exagerase, nu era o persoană preocupată de vizibilitate socială şi, deşi despre el se spuneau multe, de fapt mai nimeni nu ştia mai nimic. Viaţa pe care o ducea, discretă şi foarte decentă, i se părea perfectă. Avea cam patruzeci de ani, figura unui actor din filmele romantice, o sănătate ireproşabilă şi o...

Citeşte articol complet...