16 aprilie 2022, a treia sâmbătă din luna aprilie este prima zi în istoria noastră modernă de comemorare a victimelor foametei organizate în anii 1946-1947 de regimul bolșevic venit peste noi pe tancurile sovietice.

Și tot azi a apărut în vânzare Monitorul Oficial care conține Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 7 aprilie 2022, despre Ziua comemorării victimelor foametei organizate, a Holodomorului moldovenesc (Hotărâre pentru modificarea punctului 1 din Hotărârea Parlamentului nr. 433/1990 cu privire la zilele comemorative, zilele de sărbătoare și la zilele de odihnă în Republica Moldova, nr. 91, 7 aprilie 2022)…

Să nu uităm niciodată de acei 200 000 de moldoveni, găgăuzi, ucraineni ș.a., morți (omorâți!) de foame, pentru că li s-a luat de la gura copiilor înfometați și ultimul colț de pâine…

Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Notă - Vă propun, în continuare, primul text pe care l-am citit acum trei decenii despre foametea organizată de la noi, semnat de marele prozator basarabean, Ion Druță, care este prefața la prima carte apărută la noi despre tragedia basarabeană din anii 1946-1947, semnată de soții Larisa și Valeriu Turea…

Schimbarea Neamului de față

(De Ion Druța, fragment din Prefața la „Cartea foametei”, autori, Larisa și Valeriu Turea, Chișinău, Ed. Universitas, 1991,  pp. 3-5).

„Foametea… Peste o jumătate de secol acest cuvînt scurt, adunat din numai trei silabe, ne va cutremura coloana ver­tebrală, ne va tulbura inima și sufletul ori de cîte ori va fi ajuns la urechile noastre, pentru că ruinarea neamului care s-a produs atunci nu a fost recuperată nici pînă în ziua de azi, și mahna care ne-a cuprins atunci mai umbrește și azi bucuriile noastre.

Ce-o fi oare la mijloc? Ne-o fi chinuit marea nedreptate ce ni s-a făcut? Ne urmăresc mormintele surorilor și fraților înmormîntați atunci în mare grabă, fără prohoduri și fără cruce, fără pomenire și drept legitim în memoria neamului din care au făcut parte? Ne chinuie primejdia să nu mai tre­cem o dată prin groaza prin care am trecut?

Una din marile taine ale existenței umane și, firește, unul din marile daruri cerești e clipa de luciditate, acea clipă cu adevărat divină, cînd parcă ne-ar fi picurat ceva din senin și, deodată, ceea ce ne-a necăjit și chinuit ani în șir apare clar și limpede cum nu se mai poate. Aceste clipe de pătrundere în esență, cred eu, constituie punctul de vîrf, ros­tul și harul suprem al vieții.

Marele nostru noroc că sufletul, mintea, cugetul formează o împărăție autonomă, care în cazuri de importanță vitală acționează fără conștiința și participarea noastră directă. Așa se face că după ani și ani de muncă și străduință, într-o bună dimineață ne pomenim că cineva ne șoptește la ureche: degeaba, n-o să-ți iasă nimic din toată afacerea asta. Acest unghi de viziune critică e deseori păgîn și necruțător. Te gră­bești la o mult rîvnită întîlnire, sau îți pică o călătorie de zile mari, sau într-o anumită afacere îți merge așa cum nu ți-a mai mers. Te culci fericit, dar în zorii zilei ți se șoptește la ureche că toate nu sînt decît niște prostii, și mai bine ar fi să-ți vezi înainte de-ale tale.

De unde o fi venit ele, aceste glasuri cu adevărurile lor crunte, cine și pentru ce ni le-o fi trimis? Se întîmplă, însă, și, din păcate, tot mai des și mai des se întîmplă, cînd avalanșa evenimentelor ne iau din urmă așa că nu mai avem timp să ne dumerim asupra celor ce se petrec cu noi. Și atunci iată că nu mai picură lumina ceea divină, și îngerul cela nu mai vine să ne șoptească la ureche. Și ni se posomorăște sufletul, ni se întristează fața, așa încît cei din jur mai că nu ne pot cunoaște.

Zi cu zi, an cu an, multe din cele trecute prin viața noastră rămîn neînțelese, ne­pătrunse, nedezghiocate, și, pentru a nu ne mai chinui cu dînsele, noi, la fel ca și străbunii noștri, le legăm nod și le aruncăm în pod cu gînd că, poate, cumva, la iarnă, le vom descîlci. Și mai nimerim într-o altă daraveră și iară nu-i putem da de capăt. Le aruncăm și pe acestea în pod, pentru că prea ni se posomorăște sufletul și ni se întristează fața. De la o vreme, cum apare ceva mai complicat pentru mintea și sufletul nostru, una-două, și sus cu dînsele, în pod, că prea-s din cale-afară.

Așa începe decăderea, degradarea personalității umane ori, cum obișnuiesc țăranii a numi acest proces, mult mai simplu și mai cuprinzător, așa începe lumea a se prosti. Lipsită de glasul său intern, de acești îngeri ai înțelepciunii, viața omului treptat-treptat dintr-o mare sărbătoare, așa cum a fost ea zămislită de către Domnul, se transformă într-o povară și într-un chin.

Structura decăderilor spirituale e una și aceeași - fie că e vorba de individ, fie că e vorba de neam, neamul fiind, pînă la urmă, suma tuturor destinelor revărsate în interio­rul hotarelor sale.

I se întîmplă și neamului să treacă prin multe, se chi- nuie și el cu mintea și sufletul pentru a se dumeri ce și cum. Cunoaște și neamul anumite clipe de luminare, îi șop­tește și lui îngerul la ureche din cînd în cînd. Vin însă vre­muri de mare cumpănă, cugetul neamului și judecata lui, înfierbîntate de durere, rămîn umbrite, întunecate. Și atunci cînd neamul trece prin mari zguduiri, umplîndu-și țarina cu morminte, atunci forța întregii obștimi, cugetul neamului sînt datori să facă hronicul celor prin care s-a trecut.

Se întîmplă, însă, și, din păcate, tot mai des și mai des se întîmplă, ca și cugetul neamului să fie luat de evenimente și împrejurări din urmă, așa că nu se poate dumeri asupra lor, nu le poate da de capăt. Și atunci amuțește glasul inte­rior. De șoptit la ureche nimeni nu îj mai șoptește. Astfel apar în istoria neamurilor nodurile cele mai mari ori, cum li se mai zice, spațiile albe. Atunci cînd se adună prea multe noduri și prea multe spații, se mîhnește sufletul, se posomorăște neamul la față. Începe decăderea, degradarea, degene­rarea.

Schimbarea neamului la față e ceea ce nu putem primi în nici un fel, căci asta ar însemna să ne împăcăm cu gîndul declinului său. Spațiile albe ale Moldovei sînt povara cea mai grea pe care o ducem pe umeri cu toții, iar printre spațiile celea pe primul loc apare, firește, foametea din ’46-’47. Tristețea care a cuprins atunci sufletul neamului mai stăruie și azi. Știm cu toții că în realitate suntem alții decît ne vedeazi lumea. Poate mai frumoși, mai vioi, mai dezghețați, ce să-i faci… Să ne mai mirăm unde ne sînt fetele și flăcăii, gospodinele și gospodarii, bunicuțele și bunicii?

Această carte este unul din primii pași, una din primele încercări de îmbrăzdare a celui mai mare spațiu din istoria neamului nostru. Să mergem în lungul acestei epopei, pas cupas, pînă îi vom da de capăt, căci numai în acest fel îi vomputea întoarce Moldovei fața ei adevărată. Cu hotărîreași cinstea bătrînilor noștri cronicari, să coborîm treapta cu treaptă prin grozăveniile prin care am trecut.

Cuvînt lîngă cuvînt, mormînt lîngă mormînt, grăunte.. lîngă grăunte. Adevărul, în toată cruzimea și plinătatea sa, îl cunoaște numai poporul. Să sperăm că această flacără a durerii ce mai persistă în inimile noastre nu va fi lăsată să se stingă și spațiul acesta nu se va lărgi așa ca să poată amenința viitorul copiilor noștri.

Clipele de luminare vor reveni, și îngerul păzitor ni se va întoarce, numai în cazul că vom fi demni de el”.