Dimineaţa zilei de 22 nu prevestea nimic deosebit. Vasile, vecinul, le-a bătut în poartă şi l-a chemat pe Petru la el în ogradă. La întoarcere, Ioana l-a văzut schimbat la faţă:- Ce ai, ţi-e rău ? Ce ţi-a spus Vasile, de ce te-a chemat ?
- A început războiul. Azi noapte. Ruşii cu nemţii. Nemţii au năvălit asupra uniunii, asta, sovietică. România este de partea nemţilor. S-a dat cu ei pentru a recăpăta Basarabia.
- Atunci e bine, o să vină românii înapoi.
- Nu ştiu cât de bine poate fi, dacă e război. Cred că ne vor lua, zilele astea. Mi-a zis Vasile că se umblă prin sat, îi cheamă pe bărbaţi la Sovietul sătesc. E forfoteală mare…
- Cine să te ia la război ? Pentru ce să mergi tu la război, dacă-i între nemţi şi ruşi ?
- Lasă, te-ai apucat de cotcodăcit. Ce ştii tu?
Seara a venit un „upolnomocennâi” (persoană însărcinată cu treburi de stat). L-a căutat pe Petru, care nu era acasă, aşa că a lăsat ordin să se prezinte, de urgenţă, la Soviet.
- Nu acum, sunt foarte obosit, am muncit toată ziua, mă duc mâine, mai de dimineaţă, a spus Petru, când s-a întors de la câmp.
- E mai bine să te duci acum,
- Precis că vor să ne încorporeze. Am vorbit cu cumătrul, la poartă. El chiar se gândeşte să se ascundă, poate scapă. Umblă zvonuri că unii deja au fugit în pădure.
- Mai rau fac, îi vor prinde, Nu te pune cu autorităţile. Du-te. Petru s-a întors trist şi înveninat:
- Mâine, împreună cu mulţi alţii, vom fi soldaţi ai marii şi neînfricatei Armate Sovietice, mergem să apărăm… Patria!
- Patria, patria, îngână Ioana şi se aşeză moale, pe un scaun. Ameţită, gata să cadă, a izbucnit, plângând.
- Despre ce patrie vorbeşti? Pentru ce trebuie să lupţi tu pe front, sub gloanţe?! Bărbatul nu i-a răspuns. Stăteau la măsuţa din curte, sub viţa-de-vie, în tăcere. Vestea îi copleşise. După o vreme, parcă citindu-i gândurile, Petru reluă discuţia:
- Nu putem face nimic, Ioană, ştii bine. Linişteşte-te, nu mai plânge, mai bine pregăteşte-mi cele trebuincioase. Mâine trebuie să fim, pe la orele 11, la Soviet, toţi cei scrişi în prima listă.
A doua zi, peste o sută de tineri bărbaţi s-au adunat în centrul satului. În jurul lor, femei şi copii. Plânsete şi lacrimi. Camioanele în care au fost urcaţi „ostaşii sovietici”, s-au îndepărtat, ridicând praful şi s-au făcut din ce în ce mai mici, până au dispărut cu totul după cotitură. Aşa a plecat Petru la război…
Ioana nu-şi simţea trupul. Era amorţită de atâtea lacrimi. Deznădejdea îi cuprinsese întreaga fiinţă. Ce va fi mai departe, cum va face faţă zilei de mâine, nu ştia. Ca şi când n-ar fi fost destul, după numai câteva săptămâni a înţeles că este însărcinată. Timp de cinci luni, n-a avut nici o veste de la Petrea. Nimeni nu primise nicio ştire de pe frontul rusesc. Se zvonea că bărbaţii plecaţi ar fi fost trimişi direct în linia întâi. În locul autorităţilor ruseşti au venit cele române şi nemţeşti. Aşa se face că fratele mai mic al lui Petru, Vasile, căsătorit cu Ileana Ghiţău, a fost dus pe frontul româno-german. „Doi fraţi, pe fronturi potrivnice. Se pot şi omorî unul pe altul, fără să vrea”, gândea Ioana.
Cumătra Axinia şi cumnata Ileana veneau adesea pe la Ioana şi se sfătuiau. Mătuşa Veta, cea care îi fusese ca o mamă, îi era, ca totdeauna, alături. Dar era bătrână, acum ea însăşi avea nevoie de ajutor. Fetele ei locuiau mai departe, în celălalt capăt al satului. Unchiul Victor murise cu un an în urmă.
- Ce ne facem, cumătră Axinia ? Se vor mai întoarce ai noştri de pe front ? Ai vreo veste de al tău ? Eu tot aştept şi, nimic, spuse, într-o zi, Ioana.
- Nici eu, îl visez des. De pe frontul rusesc eu cred că răzbat greu scrisorile. Sau, Doamne fereşte, or fi demult morţi.
- Uite, a venit toamna, trebuie să culeg via, să strâng porumbul, să adun toate cele de pe câmp şi să le pun la locul lor, iar eu, cu burta la gură. Petru nici nu ştie că-s grea.
- Lasă, ne mai ajutăm una pe alta. Dar Iacob, frate-tău, nu te ajută?
- Cum să nu, dacă n-ar fi el, m-aş prăpădi.
- Dar cum de pe el nu l-au luat pe front?
- Nu ştiu. Ruşii nu l-au luat de la început, iar cu ăştia de acum, s-o fi pus bine. Cucoanele lor, pesemne, au nevoie de mătăsuri din magazinul lui, pe care n-au reuşit ruşii să i-l închidă, anul trecut. Aduce mărfuri tocmai de la Bucureşti, ţesături de calitate. Poate tocmai de asta nu l-au luat la război. Zic şi eu, presupun, n-am vorbit cu el. Dar nici cu sănătatea n-o duce bine, ştii doar. O fi şi ăsta un motiv.
- Când îţi aştepţi sorocul ?
- Prin februarie. O să am trei copii.
- Acum să ne rugăm să ne fie sănătoşi copiii şi să se întoarcă ai noştri de la războiul ăsta blestemat, cui o mai fi trebuit şi el. Nu sunt ei mereu buni, bărbaţii noştri.
- Rău cu rău, dar mai rău fără de rău, vorba proverbului,
a încercat s-o întoarcă, în glumă, Axinia.
- Ileana, cumnată-mea, a primit veşti de la Vasile. E viu, numai că el nu se află pe frontul rusesc, e cu românii.
În ajunul Crăciunului a primit şi Ioana o scrisoare de la Petrea. I-a citit-o bădiţa. Îi scria că au fost duşi pe linia întâi a frontului şi că a fost rănit chiar în primele lupte. L-a atins o schijă, s-a trezit în lazaret, apoi a stat internat într-un spital militar din apropierea Moscovei mai mult de două luni, până când s-a făcut bine. O bună parte din timp n-a auzit deloc cu urechea dreaptă, acum auzul i-a revenit. După externare, n-a mai fost trimis pe frontul activ, ci într-un regiment sanitar. Strânge răniţii. „E jale, e mare prăpăd. Dacă vrea Domnul, o să scap şi o să mă întorc. Mi-e dor de casă. Ai grijă de copii.” Cu aceste cuvinte îşi încheia răvaşul.
- Bade Iacob, trimite-i răspuns, te rog, cât mai repede. Spune-i că suntem sănătoşi, că am strâns roada, că m-ai ajutat şi tu, dar principalul, că la iarnă o să nasc. Cred că se va mira mult că mai vine un copil. Poate când va primi vestea, eu deja o să fiu leuză. Scrisorile ajung cu mare întârziere.
- Da, mă uit la ştampilă, aproape o lună a făcut scrisoarea pe drum. Cum va reacţiona, oare ? Ştiu cât este de gelos, dacă zice că nu e al lui, copilul.
- Ce-ţi veni, eşti nebun, bădiţă? Vorbeşti aiurea - s-a supărat foc Ioana.
- Ziceam şi eu aşa. Uneori Petru e cam sălbatic, acum că a avut şi o contuzie…
- Dacă şi tu gândeşti aşa, atunci voi, bărbaţii, toţi sunteţi nişte năuci.
- Să mă ierţi, a vorbit gura fără mine. Hai să ne împăcăm, să vorbim de altele. Uite, ia-ţi copiii şi mai vino pe la noi, nu sta acasă, duminica.
- Copiii fac dezordine şi Frosea ta…
- Las-o pe Frosea, eu te poftesc, demult n-ai ma fost pe la noi. M-ai iertat? Ştiu ce-ţi făcea Petrea când, la nunţi, jucai cu altul sau cum uneori i se năzărea că s-a uitat cineva prea lung la tine. De aceea am zis.
- La nunţi el tăcea, dar cum ajungeam acasă, începea să-mi facă scandal, mai ales dacă era şi după un păhărel...
- Păi, de-aia ţi-am zis mai adineaori. Aici chiar că nu vă potriviţi deloc. Tu eşti veselă, îţi place să dansezi, iar el este ursuz şi cam morocănos.
- Cât nu m-am chinuit să-l învăţ să danseze, dar picioarele nu-l ascultă, parcă-i împiedicat. La vals stă ca un stâlp, îşi aminti Ioana şi izbucni în râs.
Iacob s-a bucurat că a reuşit să întoarcă discuţia în altă parte şi că a făcut-o pe soră-sa să uite de vorba lui.
- Am uitat să-ţi spun, soră dragă, a apărut Izea. S-a întors, de câteva luni. Numai că n-a mai găsit-o pe mamă-sa, vie. S-a stins, de supărare, sărmana, în toamna trecută.
- N-a rezistat biata femeie, i s-a rupt inima de durere.
- Da, de inimă a murit. Într-o zi a căzut şi s-a dus. Tare o mai plâng, amândoi. Au înmormântat-o în cimitirul evreiesc, după obiceiurile lor. Ştii că ei nu pun morţii în sicrie. Îi învelesc într-o pânză albă, subţire, un giulgiu, aşa cum a fost învelit Isus Hristos.
- Nu ştiam.
- Eram atunci la Chişinău, m-am dus şi eu la înmormântare. Întâmplător, m-am ciocnit, nas în nas, cu Izea, pe strada Fântânilor. Aşa am ajuns şi eu la ceremonie.
- S-a dus la cei drepţi. De noi este mai rău acum, cu acest război. Şi eu…
- Nu-ţi face griji, Ioană, când va veni copilul, o să te ajut, ca de obicei, sunt fratele tău.
- Dar Frosea, tot nu rămâne grea ?
- Ţi-am mai spus, am dus-o prin atâţia doctori şi, degeaba. Avem de toate, dar copii…
- Nici ca mine, singură. Acum, cu trei.
- Nu-ţi face griji, ţi-am zis, bădiţa este lângă tine. Se va termina şi acest război nenorocit şi Petrea va veni acasă, la tine şi la copii. Germania este înarmată până-n dinţi, o să câştige.
- Şi n-o să mai fim cu ruşii ?
- Păi nu ţi-am spus? Dacă noi câştigăm, Basarabia rămâne la România.