Anul 2012 a fost numit „Anul Caragiale" pentru că s-a comemorat centenarul trecerii marelui scriitor în lumea umbrelor, de fapt, al trecerii lui în eternitate. Din 1912 încoace, trebuie să recunoaştem, toţi anii au fost „anii lui Caragiale" pentru că societatea noastră, imortalizată în opera sa, nu s-a schimbat cu nimic. Trăiesc şi astăzi printre noi şi Caţavencu şi Tipătescu şi conu Zaharia Trahanache şi coana Joiţica, şi coana Veta şi jupânul Dumitrache şi Rica Venturiano şi conu Leonida şi Lefter Popescu şi Marius Chicoş Rostogan şi Pristanda care are tot „o renumeraţie după buget mică", ce mai!, toate personajele sale. Desigur trăieşte şi Cetăţennul turmentat care întreabă şi acum cu cine să voteze.

Constantin Noica într-un articol, Dar eu cu cine votez?, din 1928 - publicat în „Ultima oră" ( an.I, nr.3 ) la care au colaborat printre alţii şi Eugen Ionescu, Ion Barbu, Mircea Vulcănescu - bine intuia că „din literatura românească, personajelor lui Caragiale le este destinată cea mai sigură viaţă". Pe viitorul filozof l-a uimit „îndrăzneala lui Caragiale de-a socoti direct ca tip un simplu personaj, prin aceea că l-a lăsat anonim: Cetăţeanul turmentat". A vrut ca dramaturgul să-i fi dat un nume. „Ce satisfacţie am fi avut - spune pe un ton de regret Noica în articolul citat - să cunoaştem şi să aplicăm numele la acel individ care, cu defectele sale morale , dar şi cu mari însuşiri de suflet, e corespondentul în viaţă al cetăţeanului turmentat. Căci acesta circulă printre noi, cel puţin tot atât cât Hagi Tudose ori Don Juan, şi ne este cu mult mai simpatic decât ei." Ba mai mult, consideră că dacă există vreo încercare prin manuscrisele dramaturgului de a-şi boteza eroul „atunci el a păcătuit şi mai grav contra justiţiei literare". Manuscrisele lui Caragiale, cercetate între timp, n-au adus dovada unei astfel de încercări, dar şi dacă a fost, nu consider renunţarea la a da „nume propriu viu". cum dorea Noica, un mare păcat scriitoricesc. În Cetăteanul turmentat s-au recunoscut mulţi anonimi şi ne recunoaştem şi noi. E drept, acum „cetăţenii turmentaţi", sătui să tot întrebe cu cine să voteze, au început să renunţe la a mai merge la vot, dar ultimii ani au rămas tot „anii" lui Caragiale. Unii poate mă contrazic spunând că Agamiţă Dandanache nu mai vine cu trăsura la circumscripţia electorală, dar vine cu maşina cu girofar şi chiar dacă nu mai e aşa de ramolit şi nu e ameţit de clinchetul clopoţeilor, e acum ameţit de sunetul sirenei girofarului. Nu mai apare „Răcnetul Carpaţilor" şi nici „Vocea Patriotului Naţional"?

Cum să nu! Chiar dacă nu sunt neapărat tipărite pe hârtie, apar acum pe sticlă, pe ecranele televizoarelor la care ne holbăm ceasuri întregi, că, e adevărat, acum avem alte mofturi. Nu mai suntem la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar parcă nici prea departe. Revista „Luceafărul" care apărea la Sibiu, sub conducerea lui Octavian Goga şi Oct. C. Tăslăuanu, publica în editorialul numărului din februarie de acum o sută de ani un omagiu adus marelui scriitor cu prilejul împlinirii a 60 de ani. Se afirma în acest editorial că „Opera lui Caragiale nu e răsărită dintr-o inspiraţie momentană şi dintr-o concepţie trecătoare, ci e rezultatul unei munci stăruitoare şi a unei gândiri ce sintetizează şi eternizează fiinţa socială a unei epoci." E foarte adevărat, a unei epoci, dar parcă epoca asta nu a trecut, chiar dacă au trecut atâtea epoci, inclusiv epoca de aur. Aş spune că epocile au trecut, dar „anii Caragiale", nu. Îndemnul lui Zaharia Trahanache de a avea puţintică răbdare îl auzim şi acum. Avem răbdare, dar dacă, vorba lui Noica, personajelor lui Caragiale le este destinata cea mai sigura viaţă, ne întrebam: până când mai răbdăm?

Cât despre Caragiale „ne exprimăm admiraţia neţărmurită faţă de geniul lui creator", aşa cum făcea cu o sută de ani în urmă redacţia revistei sibiene pe care am citat-o.