Știi, eu m-am născut în cel mai frumos cartier al Bucureștiului, o înșiruire elegantă de străzi și case frumoase, printre care mai scăpa și câte o gospodărie pipernicită cu mușcate la ferestre, ori un garaj locuit unde putea sta nevasta unui deținut politic, împreună cu doi, trei copii, un cizmar care înghițea cuie ori un pictor de biserici,   cocoțați pe câte un scăunel, plimbând tot felul de scule, calapozi,  piei și pânzeturi îmbibate cu mirosuri de vopsea ori uleiuri, pe care le simt în nări și azi, bunicul meu vindeca cu  bețișoare de chibrituri și câlți de lână aripile ciorilor care se rostogoleau pe deasupra ierbii noastre, doborâte cu pietre de copii, atunci când nu gătea mâncarea lui preferată, ciorbă de fasole, să arunci cu căciula în câini, cum singur spunea, iar bunica manevra un aparat de radio luuung, să prindă muzică veche, de pe timpul ei, cu Zavaidoc ori Jean Moscopol.

La subsol  ședea Mia Braia  și din când în când, după ce își așeza oalele de lut cu tot felul de buruieni, mentă  și busuioc în mijlocul sufrageriei scunde, ne mai trimitea  câte o romanță, cântată în timp ce își încălța șoșonii negri, să iasă în grădină, la etaj, patru frați, urmăriți de tatăl lor să nu greșească solfegiile, exersau în același timp la patru instrumente, proprietarul casei noastre era un doctor estetician, care avea o soție cu cinsprăzece ani mai în vârstă, dar cu niște dinți perfect albi, care îi dădeau un aer de perpetuă tinerețe.  

Din când în când, bunica mă ducea la   biserica din colțul srăzii, la câte o liturghie   de duminică, și-mi povestea cum m-a furat de la părinți ca să mă boteze, căci tatăl meu avea vederi de liber cugetător și era împotrivă. De cum m-a băgat popa în scăldătoare, chipul meu de copil s-a înconjurat de o lumină albă, iar eu aș fi putut să o  țin tot într-o bucurie până azi, dacă nu aș fi acum atât de bântuită de nostalgia trecerii timpului. De fapt, eu  și când sufăr port un nimb de fericire năucă, de mă întreabă lumea cum pot surâde când am motive să fiu atât de tristă, dar eu  știu că port în mine atâta iubire de oameni, încât atunci când plâng, îmi  țâșnesc în loc de lacrimi, aripi, cu care încă mai mângâi, seara la culcare, înainte să mi se așeaze pe ochi visele, tot felul de nefericiți ai sorții, iar apoi sărut mâinile bunicului  și ale  bunicii, sfințenia părinților mei, mirosurile  și sunetele venite din trecut. 

Azi am privit cu inima făcută ghem curtea televiziunii, altădată un maidan plin de corcoduși  verzi  și roșii, unde își făceau veacul stoluri de ciori  și de vrăbii, care  țipau prelung sau gângureau vesel, tot cerul era pe atunci  un tril, iar pământul, o pânză galbenă de iarbă alergată în piciore de tenișii noștri rupți, din care se ridica un praf argintiu  și mătăsos  și pe care noi, copiii, o transformaserăm cordial în teren de joacă și de fotbal. Eu eram portarul, unul prefăcut, care lăsam dinadins unele mingii să intre în poartă, pe altele în ruptul capului, nu! după cum aveam simpatii mai mici sau mai mari printre copii, ajungeam acasă cu genunchii zdreliți, uneori sângerânzi,  și aveam nevoie de câteva rânduri de apă și săpun pentru înmuiere, spălare  și limpezire, iar mama, deși scânceam de usturime, mi-i dezinfecta mereu cu spirt medicinal.

- În locul  tău  mai  creșteam zece  băieți,  cât   de  neastâmpărată  ești, toată ziua pe  garduri,  pe acoperișuri, prin copaci, bunică-ta mi-a spus că  și pe  turla bisericii ai vrut să te urci, ce-i fi având tu cu cocoțatul ăsta la înălțimi,  și să te joci cu cei mai fără de Doamne ajută copii ai străzii.

Într-o zi, s-a lipit de mine o  țigancă cu fuste lungi, care cărăbănea după ea un ploduleț desculț, despletit  și murdar, în timp ce stăteam priponită de gard,  ca o vrăbiuță ciripitoare, bucuroasă de priveliștea lumii,  și mi-a cerut ceva de haleală, eu, suflet mic  și încrezător, am băgat-o în casă, apoi în bucătărie,  și am lăst-o să aleagă, aici e făina, aici cartofii, ceapa, pâinea, ouăle, putina cu brânză, ei, prea multe nu erau pe atunci, în răcitorul gol nu se ținea decât pește proaspăt, din care ai mei nu prea cumpărau, că, zicea mama, se curăța greu  și umplea casa de mirosuri persistente  și urâte, dar  țiganca nu a luat decât cât putea încăpea într-o trăistuță mică de mână. la plecare, m-a întrbat de ceva  țoale  și o pereche de sandale ca cele din picioarele mele, m-am descălțat, m-am dezbrăcat până la chiloți,  și i-am dat pentru puradelul ei tot ce aveam pe mine, mama m-a certat, tata mi-a luat apărarea spunând că am reacționat pe măsura inimii mele, 

A doua zi, am escaladat acoperișul Muzeului Zambaccian, din apropiere, aveam pe atunci  șapte ani, iar portăreasa m-a văzut  și a aruncat cu pietre după mine, ca după ciori.  Cu fiecare pas pe care îl făceam pe acoperiș , mai cădea o  țiglă în urma mea, apoi m-am lăsat ușor pe burlanul bine fixat de zid,  și am sărit iute pe asfalt, în fuga mare pierzând unul din teniși. Când mama s-a întors de la serviciu, portăreasa o aștepta ca pe un cireș  copt, a oprit-o din drum  și i-a povestit toată dandanaua, având ca dovadă tenisul meu umilit de întâmplare  și zgâlțâit în toate direcțiile. 

Biata de ea, s-a pus pe plâns iar când a intrat în curte  și am încăput în mâinile ei mici  și furioase, cine crezi ca a izbit poarta de fier forjat cât colo, venindu-mi în apărare... țiganca cu fuste multe!

- Nu   ți-e rușine, cocoană, să bați așa o inimă de copil! Lăsase mătura de nuiele  si căruciorul în care aduna frunzele uscate ale străzii, ca să mă strângă între  țâțele ei mari, la piept!

Acum totul mai există  doar în mintea mea, sub pleoapele mele, în lungimea oaselor care au crescut în timpurile   acelea,  în filigranarea   sufletului meu, veche și definitivă, dincolo  de care se vedea  cu totul altceva, opulența unei instituții bine plătite, străină de tot ce însemnam eu.

Două case alături, apoi alta, cu pereții îmbrăcați în iederă,  și urme de tencuială coșcovită, încă nedemolată, mai rezista ca o citadelă anacronică  și tristă, casa în care am copilărit! Am   apăsat   pe   interfon,   privind   la   geamul   de   la   parter   unde,   din   banii   mei   pe   meditații cumpărasem gratii din fier forjat, împletite  artistic în fel  și chip, care erau încă la locul lor. 

M-a durut ca o inimă palma când am pipăit clanța rece fără să o pot apăsa  și fără să am puterea să vizitez cabinetul stomatologic cu scaunele de așteptare așezate în locul bibliotecii  și biroului meu. Aici îmi   făceam   lecțiile   și   scriam   epistole   fără   sfârșit   prietenilor   din   toată   țara   pe   care   îi cunoșteam la întrecerile sportive  și în cantonamente. Precum o jucărie vândută cu tot cu cheiță, fără bucuria inimii, totul era pierdut, ploua mărunt sau poate burnița, m-am târât spre mașină, mi-am tras portiera,  și cu capul sprijinit de volan am plâns îndelung, cu sughițuri, cu durere, cu disperare, ceva se rupea  și mușca din mine, îmi mureau amintirile, o dată cu împuținarea mea! 

Rămânea doar ritualul de incinerare, nu  știu cum să- ți spun, îmi iubesc amintirile mai mult decât pe mine însămi, pentru că, de fapt, asta sunt!