Înainte de boala mea stranie, necruţătoare, instalată brusc în primăvara anului 1983 imediat după decesul tatălui meu, se situează o întâmplare plină de tâlc, care îl are ca protagonist pe poetul Nichita Stănescu în dubla-i calitate de liric inspirat şi de închinător devotat la geniul eminescian. Această a doua lui faţetă, mai puţin cunoscută publicului larg, îl făcuse să limiteze sever spaţiul de expunere de pe pereţii camerei de zi/livingul micului său apartament din Piaţa Amzei, la cele patru fotografii certe rămase de la Eminescu - care ocupau jumătate de perete - şi la câteva pânze şi desene primite cadou de la bunul lui prieten Sorin Dumitrescu. Atât. Aceasta împrumuta livingului o sobrietate de mare simplitate şi bun gust, chiar şi când era invadat de amici cam prea gălăgioşi, mereu fumegători şi puşi pe băutură, la care soţia lui, frumoasa Dora, se uita cu jale. Până în ultima fază a vieţii sale, Nichita Stănescu a fost deschis, ospitalier şi mult îngăduitor cu slăbiciunile altora şi cu ale sale proprii. Îi plăcea să fie înconjurat, admirat, uneori adulat, nu numai de amici, dar şi de vagi cunoştinţe destul de întâmplătoare. Uşa lui era veşnic deschisă, prin asta înţelegând că era suficient să apeşi pe clanţa de la intrare ca să te afli în intimitatea poetului. Nici nu cred că avea yale, ceea ce duce cu gândul nu numai la disponibilitatea lui sufletească, reală aceasta, ci şi la siguranţa locuinţelor din acea perioadă miliţienească.
Nu am fost un intim al poetului; ne-am cunoscut târziu şi insuficient, dar ne lega respectul reciproc izvorât din închinarea la aceleaşi idealuri lirice neaoş româneşti şi la acelaşi geniu naţional tutelar jertfelnic care le înmănunchease într-o singură jerbă. Izvorul Eminescu, ce şipotea lin la una din intrările parcului Cişmigiu, ni se părea simbolul supremei dăruiri poetice pentru toţi însetaţii de cuvinte potrivite ai acestei lumi: însetaţi de armonie, de muzicalitatea slovei, de frumuseţe, de ideal, de naţionalism şi patriotism. Ne gândeam cu recunoştinţă la cel care avusese ideea botezării izbucului de apă vie cu veneratul nume al creatorului român prin antonomasie.
Şi aici ne oprim puţin ca să ne tragem sufletul, dar şi ca să plasăm în contextul ei o poveste în poveste - o nestemată, un rubin sang de pigeon încastrat în montură de platină. Dacă tot am vorbit de poezie şi muzică, vom pomeni de surorile lor gemene: dansul şi baletul, cu atât mai mult cu cât întâmplarea aproape neverosimilă pe care o voi aşterne aici s-a situat taman deasupra izvorului Eminescu, la ieşirea din parcul Cişmigiu unde era şi o populată staţie de autobuz. Pe vremea aceea îi făceam o curte destul de eterică unei frumoase balerine adolescente, talentată, sârguincioasă şi cu un neprecupeţit devotament pentru dans. Muncea imens să se perfecţioneze, iar eu veneam uneori să o iau de la “antrenamentul intensiv”, astfel numind lecţiile ei de balet - severe, nemiloase, constrângătoare, epuizante - de la care ieşea stoarsă de puteri, dar cu o iradiantă luminiţă în ochi. Fata era făcută pentru dans, aşa cum eu (fără s-o ştiu) eram făcut pentru trăirea, retrăirea, memorarea şi rememorarea tuturor acestor crâmpeie de viaţă. Şi iată-ne pe amândoi sporovăind în aşteptarea autobuzului, prilej cu care i-am mărturisit deschis slaba mea apetenţă pentru balet şi, de fapt, neînţelegerea totală a artei căreia i se dedicase. Ea a şoptit abia auzit:
- Ce e de înţeles aici? şi mi-a arătat din ochi un copăcel zvelt, înăltuţ, foarte contorsionat, dinapoia gardului împrejmuind parcul:
- Îl vezi? Uită-te bine la el.
L-am privit cu atenţie, neştiind ce urmăreşte cu asta, apoi m-am întors întrebător către ea; primul lucru care m-a izbit a fost expresia consternată, dar şi admirativă, a oamenilor ce aşteptau plictisiţi în staţie; abia apoi am văzut-o, necrezându-mi ochilor: prin poziţie, prin atitudine, prin mişcarea încremenită, prin liniile de forţă ale întregului trup, ea se transformase brusc în arbustul cel cu forme chinuite, adoptând spontan felul lui arboricol de a fi, fără efecte ieftine, fără vreo sforţare, ci superior artistic şi intuitiv. Să fiu bine înţeles: nu imitase copăcelul, nu crease o copie fadă a realităţii, ci era chiar el, în deplinătatea acestui termen. Fata-pomişor îi zăpăcise cu totul pe spectatorii întâmplători, din rândul cărora au pornit spontan aplauze sincere, răzleţe.
Nimeni mai apoi, niciodată, nu mi-a explicat mai bine esenţa unei arte.
Dar să ne întoarcem la după-amiaza întâlnirii cu poetul la el acasă, în zona Pieţei Amzei, unde l-am vizitat cu un mic grup de prieteni dintre care nu-l mai reţin cu precizie decât pe Victor Ivanovici, sortit, după un alt lung soroc, să-şi desfăşoare activitatea profesională în Grecia strămoşilor lui. Am ciocnit un pahar, apoi mai multe, am pus ţara la cale şi am vorbit vrute şi nevrute, până când Nichita a propus ceva nemaiauzit: fiecare din noi, dată fiind admiraţia comună faţă de geniul eminescian, să însemneze pe o hârtie împăturită, ca să nu-i influenţeze pe ceilalţi, cuvântul-cheie care, în opinia sa, ar defini cel mai bine obsesiile, constrângerile, neîmplinirile şi idiosincraziile Luceafărului răsărit din negura uitării deasupra Ipoteştilor. Provocarea era una de marcă, cu totul neobişnuită: trebuia să-l extragi - din mulţimea covârşitoare a cuvintelor însumate unei opere inegalabile - pe acela chirurgical, precis, concentrând întreaga experienţă tragică de viaţă a Românului Absolut, a bietului muritor aflat sub steaua Hiperion şi sub vremi, desemnat de soartă să dea glas ethosului profund al neamului său.
Grea încercare. Şi totuşi, pentru ea mă pregătiseră pe nesimţite lecturile neostoite din marii clasici, propria-mi înzestrare poetică, cugetarea la destinul nefericit al corifeilor culturii noastre, cântărirea infinitezimală a cuvintelor mele şi ale altora. Sub imperiul acestor gânduri învălmăşite, mi-am adus aminte de o constatare făcută cu mult timp în urmă, când mă izbise prezenţa atât în prima lui poezie (cea închinată lui Arune Pumnul), cât şi în ultima cunoscută, a reiterativului termen noroc, ca stupefiată constatare a lipsei oportunităţilor în viaţă. Perechea antinomică noroc/nenoroc, familia lor de cuvinte, expresiile recurente o rază de noroc, făr’ de noroc, norocul vă petrece etc. etc. (exemplele abundă) trimeteau la o adevărată obsesie construită axial în jurul acestei vagi noţiuni evanescente, dar hotărâtoare din perspectiva poetului. Când acelaşi cuvânt apare şi în zorii şi în amurgul inspiraţiei, asta spune ceva. Aşa că, după o lungă chibzuinţă, am scris pe hârtiuţă noroc şi i-am întins-o lui Victor, care strângea biletele noastre şi se pregătea să le dea citire. El a despăturit cu grijă răvaşele şi a pus deoparte doar două cu acelaşi conţinut: Nichita Stănescu scrisese norocul.
Notă - Mihai Cantuniari, fragment din ciclul „Omul ca iarba” vol. 3, inedit