La vremea când plopul nu mai face pere, nici răchita micşunele, iar cap în cap nu se mai bat munţii ci tutele din studiourile de televiziune, există o împărăţie unde toţi oamenii sunt fericiţi. Da, da, spre marea uimire a tuturor, există şi aşa ceva!
Primul împărat care a adus fericirea pe aceste meleaguri a fost Împăratul Roşu, cel obsedat de putere şi care a făcut totul pentru a o avea. A urmat apoi Împăratul Galben, cel care nu a făcut nici o brânză fiindcă era o mămăligă. După el a venit Împăratul Albastru, un chefliu certăreţ şi mare băgător de strâmbe care a domnit cu glorie un deceniu spre bucuria supuşilor săi, dar mai ales a cabinetului de taină cum se spune în cărţile vechi despre spionii imperiali. Apoi a venit pe tron Negru Împărat, un om chinuit de o întrebare: oare cum dracu’ ajunsese el împărat, întrebare care nu-i dădea pace şi-l făcea să pară o momâie cu hemeroizi. Asta însă nu risipea de fel bucuria supuşilor, fiindcă ei nu-şi băteau capul cu prostii.
Aşa cum s-a întâmplat întotdeauna în istorie şi acum pe lângă picioarele tronului foşgăiau mii de curteni, dregători, slugi, lingăi, sfetnici, şopterii, muieri cu felurite daruri, spioni, turnători sau simplii aplaudaci. Toţi având însă un singur scop! Să facă avere. Şi chiar reuşeau! Numai că, împărăţia nefăcând războaie sau alte forme mai moderne de a te îmbo- găţi precum: afaceri, producţie industrială, agrară sau comerţ, curtenii jefuiau cu mare pasiune şi admirabilă abilitate tot ce se mai găsea prin ogradă, lăsat de vechea şi nefericita societate anterioară atunci când noroadele erau oprimate şi supuse tuturor chinurilor. Putem spune chiar că se reuşise o izbândă istorică. Jafurile celor aleşi de noroade pentru a le fi înainte mergători erau mult mai eficient decât ale tătarilor, nişte fraieri care rămăseseră ca proştii de exemplu negativ în istorie.
- Bine, dar noroadele? s-ar întreba vreun cârcotaş. Ele cum să fie fericite în asemenea condiţii?
Ei bine erau! Aici găsindu-se şi cheia misterului acestui minunat basm. Noroadele aveau un fel al lor de a privi viaţa, cu multă înţelepciune, mai ales că aproape toţi erau alchimişti.
Da! Alchimişti! Doar că lungul lor drum pe calea cunoaşterii, acela care ar fi trebuit să-i ducă la descoperirea transmutaţiei metalelor sau chiar a nemuririi, se oprise doar la descoperirea modului în care orice dar al naturii putea fi făcut mâncare sau băutură. Astfel, plantele din flora spontană precum dragaveiul, ştevia, urzicile, spanacul sau leurda se foloseau la cele mai îmbelşugate ospeţe, legumele de tot soiul erau pe fiecare masă, iar fructele de orice fel se transformau în rachiuri ori vinuri, pe care oamenii le beau cu multă plăcere. În consecinţă, noroadele erau tot timpul mangă, dar şi cu burta plină, iar de aici la împlinirea menirii fiecărei fiinţe pe acest pământ, nu mai era nici măcar un pas. Deci înmulţirea, mai bine spus simulările specifice, se produceau firesc fără strigăte de uimire sau poze cu telefonul, mai ales că muierile dădeau dovada unor fantezii şi a unor capacităţi stimulative demne de orice carte a recordurilor. Dar ei nu erau preocupaţi nici de aşa ceva. Recorduri! Spanac! Ca să nu mai spunem că, în context, se produceau şi minuni. Naşterea unor prunci proveniţi din fecioare era ceva curent, iar unii dintre aceştia, crescând, deveneau voinici şi plecau în căutarea Graalului, deşi nimeni nu avea habar ce este năzbâtia asta. Cert este că, de regulă, se pierdeau în codrii întunecaţi ai facebook-lui şi nu se mai auzea în veci de ei. Alţii, cei născuţi cu grave malformaţii comportamentale, plecau la muncă printre străini cu gând să se chivernisească. Vai de mama lor! Aici, în împărăţie, ei erau subiectele unor balade de o tristeţe fără margini, iar mentalul colectiv îi vedea ca pe nişte rătăciţi care având minţile pierdute credeau că averile sunt mai importante decât iubirea de moşie. Asta cu moşia era o chestiune pur lingvistică fără nici un fel de legătură dovedită cu realitatea.
Putem spune deci că fericirea acestor oameni era o chestiune de bun simţ, iar ei o trăiau în simpla ei măreţie cu o demnitate cât se poate de firească. Având mâncare, absolut eco, băutură cât cuprinde şi, firesc, poftă de viaţă, deoarece nu erau obligaţi să-şi piardă sănătatea trudind pentru a supravieţui, o ardeau pe cultură punând şi de frumoase ziceri precum tăiatul frunzei la câini ori frecarea mentei. Chestiuni care, iată, aveau o conotaţie mult mai profundă decât o găsim în dicţionare sau de glume cu specific, frumos versificate, precum: Dar ce văd eu pe aici/Fete mari cu copii mici/Dar să vezi şi pe la noi/Toată fata are doi, ceea ce era de natură să creeze o bună dispoziţie molipsitoare, chiar dacă fecioarele, uneori, roşeau pudic ţinând ochii în pământ.
Deci, noroadele imperiului erau cu adevărat fericite deşi nimeni nu prea înţelegea de ce…
Domnul ministru, după lectură, închise mapa şi zâmbi unei idei care-l salva. Apăsă pe un buton şi, peste doar două minute, în birou intrară cei trei şefi de departament: Miki, Şuki şi Muki, prietenii lui, colegi de partid cu care luptase în campania electorală împotriva tuturor derbedeilor din opoziţie şi, iată, câştigaseră! Ce mai, erau o echipă de neînvins! Acum însă unul dintre ei trebuia să plece din post deoarece şeful de partid îl rugase, vorba vine, să-l angajeze pe un nepot al său care tocmai terminase liceul şi nu avea loc de muncă. Şi ce băiat capabil era! Luase bacul din a treia încercare după ce intervenise mă-sa prin avocaţi că-i sparge pe ăia din comisie dacă pică băiatul şi de data asta! Mdeh, mamă, n-ai ce să-i faci!
Îi invită pe cei trei să ia loc şi le dădu spre lectură câte o copie a basmului pe care tocmai îl lecturase, spunându-le:
- Bă, chestia asta e din vremea cuneiformilor şi a fost descifrată dă specialiştii noştri dă la servicii! E vorba dă ţara noastră şi dă bine pentru electorat, adică, io-te, bă, ce bine o duceţi cu noi la putere! Acum să vă văd! Aveţi timp până mâine să-mi veniţi cu idei. Adica, cum facem să băgăm basmu’ în capu’ electoratului că asta ne interesează, bă!
Toţi trei îşi aruncară ochii pe document, dar numai figura tâmpă din naştere a bietului Muki se lungi a mirare:
- Şefu, da’ io nu văz nici drac dă cuie p-acilea… Ce facem în situaţia asta?
Ministrul zâmbi plin de bunăvoinţă şi gândi că deja ştie cine lasă locul liber, dar de
- Lasă, băi, Muki că te mai ajut eu să înţelegi!
Cum Muki părea deja luminat, ministru îi dădu afară precizând că mâine la opt fix să vină cu propuneri.
A doua zi în birou, la ora opt, aşa cum li se ordonase, erau Miki şi Şuki. Ministru le spuse că Muki fusese trimis în nord cu o misiune specială din partea partidului, iar cei doi înţeleseră imediat despre ce era vorba.
- Şi acum să trecem la treabă! Ascult!
Miki prezentă propunerile sale:
- Şefu’ documentu-i dă mare valoare, mai trebuie doar să-l implementăm în conştiinţa maselor. Deci! Abordăm o editură din cele care ne sunt datoare şi băgăm basmul în cartea dă literatură a claselor mici, medii şi mari ca studiu obligatoriu însoţit dă comentarii la clasă. Simultan declarăm orice alt manual alternativ ca fiind nepotrivit studiului. Desigur că vom finanţa editarea manualului nostru astfel încât şi la preţ oamenii să vadă că au de câştigat. În acelaşi timp capacităm jurnaliştii noştri să descopere basmul despre care vorbim şi să facă ei discuţii pe baza lui. Aici îi momim pe fomişti cu nişte sume derizorii fiindcă ei pun botu’ la orice şi când intră în delir pot scoate lucruri interesante pentru noi. Astfel tot bizonu’ află despre noul basm şi se bagă în horă cu discuţiile din cârciumi sau saloane literare. Estimez că în maximum un an vom avea rezultate palpabile pe care le vom exploata la votare.
- Mdaa, daa, rosti ministrul cu un aer gânditor…
- Şefu’ acu’ mă ierţi da’ eu unul nu cred că bizonu’, oricât de bou e el, să creadă balivernele astea pentru care noi vom plăti totuşi ceva bani din visteria ministerului care cum bine ştim… Şuki se dovedea ca întotdeauna un fraier fără orizont politic…
- Da! Voi medita la aceste propuneri şi le voi discuta, desigur, cu şefii propagandei de la partid. Salut!
Cei doi plecară fiecare cu gândurile lui. De care, evident, conform tradiţiilor, nu va ţine nimeni seama. Prin urmare, peste două zile Şuki era deja numit şef de cămin cultural într-o comună din sud, iar Miki, dovedindu-se îngrijorător de inteligent, devenise director la o şcoală de cartier, din capitală. Ministrul înaintă propunerile ca fiind ale sale şi aştepta cu destulă încredere o decoraţie. Chiar o merita! Mai ales că acum avea încă două posturi în minister. Unul pregătit pentru vreun alt nepot, dintre miile de nepoţi ale şefului de partid, iar celălalt pentru o fată cu mari perspective, o fostă colegă din campanie.
Doar că acum, şeful cel mare avea nevoie de un post de ministru pentru o pilă a şefului suprem. Adică acela pe care nu-l poţi refuza, iar debandada de la ministerul culturii i se părea cel mai potrivit moment ca să-l debarce pe ministru… Ceea ce, peste o săptămână, s-a şi întâmplat!
Poftim, să mai crezi în basme, chiar dacă sunt politically correct!