(Scrisoare către căutătorii de aur) 

 Nicolae Doran - născut în martie ’45, pe malul drept al Dâmboviţei.

Motivele pentru care l-am publicat vor fi lesne de înţeles din punct de vedere al simptomatologiei. E vorba de o dezhidratare acută a raţiunii şi de o redoare matinală a faptelor trecute. Printre antecedentele lui familiale, un loc aparte îl ocupă curiozitatea tatălui, boală de care a suferit cu deosebită abnegaţie. Mama lui Nicolae, o femeie liniştită, n-a avut vreo patologie concretă, ci doar un disconfort sufletesc neprecizat şi permanent, care se manifesta paroxistic, sub forma unor conglomerate ale esteticului spiritual. Sora lui avea un diabet franc şi necontrolat, era aşa de dulce şi de candidă încît necesita adesea doze mari de realitate, administrate subcutanat de către orice specialist în lucruri concrete, fără vreun efect spectaculos, cu atît mai puţin decisiv. Fratele lui, deşi nu recunoştea, se ştia cu fierea leneşă şi pietroasă, era verde şi amar pentru toţi cunoscuţii lui, dar mai bun decît el la digerarea afacerilor greţoase nu se născuse nimeni în familia Doran. Nicolae nu se cunoştea cu vreo boală deosebită pînă să-mi solicite publicarea, încît unii ar fi păstra tăcerea asupra capitolului de antecedente personale. Ca tot omul, mai răcise relaţiile cu cei care îl infectau cu grosolănia lor, mai tuşise tocmai în punctele culminante ale pieselor de teatru, la care se ducea cu sila sau pe care le regiza cu actorii selectaţi instantaneu. Măselele nu l-au durut niciodată, deşi vreo două se topiseră sub greutatea cu care mesteca idei şi una se cariase de dulceaţa unor axiome matematice. Nici capul nu l-a durut vreodată, indiferent dacă şi-l pierdea sau dacă îi punea scaun, ceea ce l-a îngrijorat o perioadă, întrucît îi auzea pe ceilalţi văitîndu-se de cefalee rebelă, iar el nu reuşea să şi-l simtă chiar de-l lega degeaba.

Condiţiile lui de viaţă erau corespunzătoare, trăia bine, liniştit, cu mîncare variată şi cu gîndul mulţumiri. În schimb, lucra în cel mai rău loc posibil, toxic prin vaporii de importanţă ai şefilor şi poluat cu mîzga neagră a ridicolului acceptat. Nu e exclus ca trecerea bruscă de la acest mediu nefavorabil la pacea locuinţei să aibă aceleaşi efect pe care l-a avut variaţia de temperatură pe fostele roci ale oricărui deşert. Comportamentul lui Nicolae se depărta voit de calificativul vicios. Numai în perioadele de maximă solicitare nervoasă, fuma doi-trei morcovi proaspeţi din Obor sau un litru de lapte din Covasna, probabil cu mai mult iod. Cînd conjunctura era favorabilă, se îmbăta de bucuria prezenţei unui om, ca persoană, pentru că îşi dădea seama de natura umană ca bună conducătoare de trăiri. Îşi interzicea strict alte substanţe periculoase, cum ar fi ideologia politică, microbismul şi cumpărăturile din magazinele-hangare, toate fiind absorbabile nazal, cu efect halucinogen rapid, ireductibile chiar şi în faţa morţii lente. Uneori pedala pe stoicism, dar nu-l ţinea lanţul de transmisie, alteori alerga după epicurianism, însă obosea repede şi cel mai des se lovea cu fruntea de scepticism ca de un colţ de dulap, pe care trebuia apoi să-l capitoneze cu nişte adevăr. Tratamentul lui Nicolae se reducea la calistenie ideatică, fizioterapie cu muzică indescifrabilă, curenţi galvanici mediteraneeni, iar cînd se acutiza problema, mai lua un anti-inflamator al sufletului, un antiagregant psihic, un expectorant al amărăciunii din piept, un calmant al vinelor şi, foarte rar, un inhibitor al descompunerii prin radicali captivi.

Istoricul bolii lui Nicolae se întinde pe cîteva decenii. Problema a început de mic, din şcoala generală, cînd zăbovea zile întregi pe nişte culegeri vişinii de matematică, pentru a rezolva toate exerciţiile, cu absolut toate subpunctele. În liceu, a înţeles că găsirea soluţiilor este cea mai demnă activitate a omului, deoarece mereu se ivesc probleme. Ceea ce îl deranja însă era că funcţiile encefalului preluaseră din atributele lui conştiente şi rezolvau probleme fără să-l întrebe, de exemplu care picior să fie mişcat în anume secundă sau care sentiment să se oglindească în ochi în anume timp. Prin facultate, şi-a amintit de unul despre care citise cum că se lupta cu morile de vînt şi, încercînd să-i pătrundă drama, şi-a dat seama că nobilul greşea fundamental: moara nu e nimic fără vînt, vîntul este motivul pentru care există mori, aşa că nu moara era duşmanul, ci vîntul, prin consecinţă. Aşadar a abandonat cariera de sare şi s-a făcut aviator, în speranţa că va reuşi să ducă lupta pînă la esenţa ei cauzală. La o reflecţie mai amănunţită, cît se afla întru-un picaj clasic, a exonerat şi vîntul, pentru că nu el era de vină, ci principiul mişcării fluidelor, anume diferenţele de temperatură şi de presiune, în virtutea cărora poţi simţi mîngîerea brizei pe malul mării lumii. Imediat a abandonat planoarele şi s-a apucat de cuantica particulelor cu gust (cele insipide le-a lăsat totuşi fizicienilor bătrîni). Mare dezamăgire a fost cînd avea neapărată nevoie să ştie în acelaşi timp şi poziţia şi viteza unei idei poetice despre viaţă ca profesie. Care va să zică nu principiul difuziunii era de vină, nici măcar eterna mişcare haotică a fragmentelor de lucruri. De fapt, nu era nimic de învinovăţit şi de luptat, întrucît morile, vîntul, difuziunea sînt lucruri bune, care îţi permit să mănînci o pîine de secară şi să-ţi şi placă. Rezolvarea problemei fundamentale stătea în aflarea celui care a dat astfel de legi naturale spre folosul omului şi mai ales pacientului cu multă răbdare.

Cînd l-am văzut pe Nicolae pentru prima oară, era conştient de sine şi de lume, mai mult scund decît înalt, cu burtă mică, stare generală bună, optimistă chiar, cu faţa unui om care plecă să ia apă vara din fîntînă, pielea albă de la coate în sus, de parcă umbla cu mîinile prin soare, mucoasele uscate ca după o sete de apă vie, păr revoltat şi des, un pic de obraji, cu toţi ganglionii la purtător, agil şi cu un tonus umoral de sportiv, îi cam scîrţîia gîtul, probabil din cauza poziţiilor vicioase anterioare, respira cu încredere în aer, tensiunea rămăsese de aviator (mai bine decît de miner), tîmplele i se zbăteau dacă se apleca asupra vreunui gînd, burta durea doar la apăsări ale tristeţii şi splina numai la altitudine, încasa bine caratele în flancuri, reflexe de pianist sau de scriitor în febra acţiunii, organele de simţ funcţionau normal pentru aparenţa atribuirii de nume unor constante.

Editor curant: dl. IM

Editor junior: VR

© Claudiu Popescu

09.03.unsprezece