Suntem cu adevărat fericiţi? Care sunt acele lucruri, ce ar putea întregi starea de fericire, de pur şi simplu fericire să urmăm astfel... ce anume!? Carieră, bunăstarea funcţiile, gradele sau locul de deputat, senator, europarlamentar pe liste fără principii!? Avem totul şi de fapt nu avem nimic, suntem într-o permanentă competiţie cu trecutul nostru, cu varianta aceasta de prezent derizoriu, care ne alimentează furia gândului ,progresând halucinant spre sfere înalte de influenţe politice, dar nu numai. Si bineînţeles cu viitorul despre care habar nu avem că ne-am putea programa propria fericire, dar febra momentului ce ar putea să vină (inevitabil) ne anihilează orice infimă posibilitate de a mai putea supravieţui între disputele (ce nu se pot opri) dintre cele „două Palate”. Cu mare durere mă regăsesc în „oraşul interzis” răscolind istorii, căutând răspunsuri, cercetând astrele doar, doar de-aş întâlni ceea ce se află în spatele şi în faţa motivului de „fericire”. Dar suntem istoviţi! Citind atât de mult despre cum este să fii într-adevăr fericit, este ceea ce ne fascinează, ori de câte ori, avizi de armonie, de echilibru, de linişte, încercăm să ne căutăm pe noi înşine în acea stare pe care o denumim fericire. Citesc şi caut, găsesc şi îmi este teamă să îmi doresc, doar poveştile pot crea asemenea lucruri. Dar apare o zi, apropiată tuturor celorlalte, încărcate de lumină şi sentimente atât de profunde, încât simt că dacă nu ar mai exista m-aş putea risipi. Perfecţiunea în fericire, imposibil de atins! Dar trebuie să declar că există, este reală, profundă, dureros de mult de aşteptată, dar ceea ce fascinează este că mă cuprinde firesc, neprogramat, dar atât de desăvârşită! Să-ţi fie teamă să iubeşti.

Neştiind măsura exactă a cât trebuie să dăruieşti pentru a nu stinge sclipirea sau a nu depăşi limitele este aproape imposibil de atins, dar singurele, care au reuşit, sunt gesturile sufletului materializate cu măiestrie, artă şi încredere totală în ceea ce am reuşit cu noi înşine: noi să ne învăluim iubirea cu cel mai puternic analgezic: timpul, care singur, fără riscul de a greşi ne va confirma puterea noastră de a nu putea fi îngenuncheaţi de propriile noastre sentimente. Să-ţi spun că am câştigat atât cât nu puteam dori, nu puteam visa că ceea ce simt depăşeşte graniţele unei stări de fericire de poveste? Poate devin absurdă prin ceea ce spun, dar ceea ce simt, cred că nu îmi aparţine, dar în adâncul sufletului ştiu, simt că absolut nimeni şi nimic nu poate dărâma ceea ce am clădit cu truda „pietrarului” de a-şi desăvârşi opera, doar ca aceasta să prindă viaţă în ochii celor ce doresc a o contempla. Te iubesc fără teamă că dragostea mea prea mare te-ar putea răni, pentru că ştiu sigur acum, că nu sunt singură şi vei fi cel care va stinge sau înteţi văpaia de a nu ne răni iremediabil. Îţi pot spune astfel tot ceea ce simt pentru că ştiu că vei primi atât cât propriul nostru echilibru o cere. Ştiu sigur că avem puterea matematică de a ne aprecia până la nivel de „microni”. Sunt atât cât simt şi simt aşa cum gândesc....cu maximă sinceritate, bunătate şi ceea ce este extrem de important, cu deosebită răbdare iubesc şi aştept ca doar timpul să pună totul în locul potrivit, cu migala şi precizia unui veritabil ceasornicar! Timpul nu ne va spune, decât cu precizie matematică, când să ne putem bucura pe deplin de ceea ce clădim cu fiecare clipă a existenţei noastre, îţi mulţumesc pentru că exişti, pentru ceea ce eşti şi pentru ce reprezinţi pentru mine: Totul!

Ceea ce îţi pot oferi este cu mult prea puţin decât s-ar putea plăti existenţa însăşi a nimicului pe lume...anume, doar această aripa franţa de iubire cu care am salvat îngerul, care a rămas la tine ascuns în adâncul sufletului tău pentru a-ţi împlini menirea „adevărată înfrângere este doar renunţarea la vise”. Insă nimeni şi nimic nu ne poate frânge demnitatea, respectul, liniştea, armonia care există peste puterea de înţelegere a noastră, acolo unde spiritul cu forţă lui fantastică ne-a adus doar împreună. De fapt acolo, aici, eu, tu, indiferent de dimensiune, existăm prin noi înşine ca un tot de lumina, de rezonanţă, de vis. Zborul deasupra unei mări învolburate este în siguranţă dacă ai încredere în aripile sufletului! Încrederea mea în tine depăşeşte limitele realului pentru simplu fapt că simt ceea ce normal ar trebui să simtă doar inima mea. Este puţin ireal să spun că te simt în sufletul meu mai prezent decât pe mine însămi, dar este adevărat, m-am trezit conectată aspaţial, atemporal la inima ta, doar pentru a-ţi măsură liniştea, armonia şi bunătatea ta infinită, m-am simţit privilegiată, iar în timp prezenţa mea în neprezenţa ta sau neprezenţa ta în sufletul meu a ajuns să fie „pur şi simplu” o durere fericită, o fericire dureroasă, dar atât de necesară, încât ceea ce simt pentru tine nu se poate contoriza, măsura, evalua în cuvinte este o stare care mă ajută să respir, să privesc răsăritul, să iubesc natură şi, ceea ce este cel mai important, să te respect într-atât încât pentru mine nu mai există temere de nici un fel; există o încredere în tine nemărginită, iar eu mă simt specială; chiar din simplu cărbune îmi simt modesta strălucire încolţind din fericirea ce o simt în tine, evadând cu forţă luminii de a Învinge Întunericul.

La mine în suflet este o primăvară polară datorită ţie, care îmi dai forţa necesară de a merge mai departe! Pentru tot...eu nu cred că te pot iubi vreodată îndeajuns pentru că ştii cât de mult însemni pentru existenţa mea, doar dorul de tine poate spune unitatea de evaluare: infinitul infinitului însuşi! Cât putem ţine în umbra luminii linia frântă a infinitului fiinţei noastre? Doar atât cât suntem scânteie, văpaie şi lumină în flăcări deopotrivă. Sunt ceea ce doar am devenit prin modelarea brută a cărbunelui ce am fost cândva şi oglinda diamantului şlefuit de karatele existenţei tale fulgerătoare prin inima mea. Rămân emoţie atâta timp cât tu vei rămâne deosebit prin unicitatea absolută a libertăţii tale de a fi tu însuţi în preajma mea...ceea ce cuvintele nu pot acoperi doar furtuna luminii o stârneşte prin cotloanele sufletului meu în căutarea ta este linia unei comete străpunsă amatematic de geometria inimii tale, o aripă frantă a unui înger în viaţa mea, în mine cineva a ucis o pasăre şi cine ştie, acea pasăre sunt chiar eu. Doar tu îmi cunoşti drumul lacrimei ce-mi arde dorinţa de a rămâne cu tine; de fiecare dată plec, dar nu mă opreşti ai vrea să întorc pasul, dar lacrima îmi arde celălalt obraz cuprins în treacăt de Sărutul tău fugar şi nu ştii cât mă mistuie îmbrăţişarea ta târzie; îmi frâng aripile, dar salvez îngerul, pe care ţi-l dăruiesc cu tot sufletul meu. Doar acum ştii de ce respir o dată cu tine, de ce simt ceea ce tu simţi şi doar ştii că nu e prea târziu să mă inviţi pentru veşnicie în torentul ce ne-acoperă trupurile cu acelaşi suflet: jumătatea mea înlocuită cu jumătatea ta dintr-o singură lumina: aceea a infinitului îngenuncheat doar în faţă iubirii.

Sunt ceea ce sunt datorită existenţei tale magice în viaţa mea! Ce rămâne după ce pierdem echilibrul cerului? Rămâne doar furtuna, care, oricum se va produce iremediabil atunci, cui şi de ce să purtăm tot drumul (rămas ) pecetea pierderii trecute? Cum ne putem desprinde? mai repede şi mai uşor de focul risipei noastre depinde doar, doar de noi? restul este doar o umbră din culoarea a tot ce am avut şi-am pierdut din prea multă bunătate, de care am dat dovadă...elocvent, principial, extraordinar, dar nu pentru noi. Risipa a fost a noastră, dar şi furtuna deopotrivă. Cu câtă uşurinţă ne-am obişnuit cu această perspectivă, de care nu am luat în calcul, nici măcar cel mai mic, eventual eşec suntem la acelaşi început despre care ne este teribil de greu să vorbim dar stelele ce freamătă sub paşii cometelor aruncate în univers de furia ireversibilităţii merită, cu prisosinţă chiar să investim, de dată această, în noi înşine. Cu multă răbdare trebuie acceptată şi urmată, conduita noului început de sfârşit! Restul nu va fi nimic, dimpotrivă va să fie ceea ce ar fi urmat dacă nu ne risipeam în furtuna revoltei noastre, de când existăm pentru unii, alţii! E destul de egoist să ne reinventăm din perspectiva şi a noastră: a furiei bucuriei trăită cu nonşalanţă de noi înşine...ştim viteza cu care se derulează totul, e dezastruos de imaginat că ne-am putea desprinde pentru cât a mai rămas...dar fără nici un „dar” ne vom accepta în liniştea dăruită de însăşi armonia universului!