O piatră prețioasă nu valorează nimic dacă nu e șlefuită; un om nu valorează nimic până când se educă (Proverbe despre carte, China)

În general vorbind, istoria civilizaţiei umane, luată fiind în conside-raţie doar actuala civilizaţie şi nu ante-rioarele, are marcate ca puncte de răs-cruce unele evenimente, descoperiri sau realizări, care marchează o cotitură în ceea ce numim progresul societăţii. Astfel se consideră un uriaş pas înainte apariţia cuvintelor articulate, respectiv graiurile, care au permis hominizilor un altfel de schimb de idei, unul care putea transmite şi concepte abstracte. Apoi, dar nu neapărat în această ordi-ne, folosirea focului cu imensele sale repercusiuni asupra condiţiilor de via-ţă, apărare, protecţie sau vânătoare, însă şi a modului de preparare a hranei cu efecte directe în dezvoltarea fizică şi, mai ales, intelectuală a fiinţelor. Tot acest eveniment va face posibilă confecţionarea altor unelte, prelucrarea metalelor ori defrişarea pădurilor odată cu trecerea la o agricultură stabilă, din ce în ce mai performantă. După revoluţia industrială numărul descoperirilor şi al realizărilor creşte exponenţial aşa că de la tranzistor, o minune a vremurilor sale şi până la micro-cipuri, ori descifrarea hărţilor genetice, distanţa în timp devine neglijabilă însă evoluţia societăţii tehnologice, implicit a cunoaşterii generale, este de-a dreptul spectaculoasă.

Sunt perfect de acord că toate aceste descoperiri/realizări au dus la salturi incredibile din punct de vedere al evoluţiei sociale, a omului ca fiinţă integrată planului cosmic, dar nu pot să nu observ, cu o oarecare uimire, rolul nepermis de discret care i se acordă scrisului ca eveniment major în evoluţia omenirii. Scrisul împreună cu cititul sunt elementele dinamice ale evoluţiei sociale, ale progresului tehnic, simultan cu evoluţia spirituală a indivizilor, implicit a societăţilor. Se poate afirma, înfruntând unele rezerve, că şi iniţierea, ca fenomen de sine stătător, este în bună măsură efectul lecturării vechilor scrieri devenite din ce în ce mai oculte, ceva mai mult decât meditaţia, exerciţiu spiritual cu efectele rezultate ca fiind benefice în primul rând asupra individului şi mai puţin asupra colectivităţilor.

Putem verifica destul de simplu modul în care binomul scris-citit a influenţat evoluţia marilor grupuri de oameni de la triburi la popoare şi până la naţiuni. Acolo unde şcolile au funcţionat, iar oamenii au fost îndemnaţi prin diferite metode să citească şi să scrie, putem vorbi despre societăţi avansate în plan civilizaţional spre deosebire de cele contemporane timpului aceluia unde acest exerciţiu era destinat numai elitelor, lipsit deci de forţa fenomenului de masă. Dacă evreii, grecii, sumerienii sau fenicienii sunt popoare care au lăsat în urma lor civilizaţii care ne uimesc sau ne încântă şi în prezent este pentru că nevoile zilnice (mai ales comerţul!) i-au obligat să fie ceea ce acum numim oameni culţi, buni cunoscători ai legilor de tot felul, ai culturilor înconjurătoare, dar şi de oportunităţile deschise de specificul cultural al celor cu care intrau în contact.

Dar dacă despre scris nu putem vorbi fără să aducem în discuţie şi planul subtil care duce de cele mai multe ori la apariţia fenomenului (sunt scrieri care sfidează calea simplă a transcrierii fonemelor!) cititul depinde doar de voinţa omului, iar aceasta, în societăţile care au avut evoluţii surprinzătoare în plan cultural, a fost nu numai o nevoie a individului, ci şi, în bună măsură, o necesitate socială, prin urmare stimulată sau încurajată de sistem. De-a lungul istoriei putem observa că atunci când unele societăţi dezvoltate cultural sunt cucerite, uneori chiar absorbite de cuceritori mai puţin civilizaţi se produce un fenomen foarte interesant. După momentul cuceririi de tip militar cultura celor învinşi devine ea însăşi victorioasă, iar cuceritorii devin, nolens-volens, cuceriţi. Cel mai bun exemplu al acestui aparent paradox ar putea fi versurile marelui poet Horatius, contemporan și protejat al lui Mecena (Gaius Cilnius Maecenas) acest adevărat „ministru al culturii” din preajma primului împărat roman, Octavianus Augustus: Graecia capta ferum victorem cepit/et artes intulit agresti Latio: „Grecia cucerită și-a cucerit sălbaticul cuceritor/și și-a împământenit măiestria în Latiul cel rustic” (Horatius, Epistole)

Interesant este faptul că şi în contemporaneitate amintirile noastre, reflectate cel mai bine de industria cinematografică, aduc în prim plan ideea şi imaginile unei Cetăţi Eterne din perioada de după cucerirea Greciei, deci a Romei imperiale, când oraşul Etern avea într-adevăr grandoarea şi strălucirea unei cetăţi moderne, civilizate, adevăratul centru politic, spiritual şi cultural al lumii de atunci. Ceea ce este destul de departe de sobrietatea, s-ar putea spune chiar atmosfera anostă a oraşului din vremea republicii ca să nu mai vorbim de timpurile regale când Roma era un fel de sat mai mare, iar Atena era oraşul de referinţă al culturii din zona Europeană. Însă, trebuie să observăm şi faptul că ridicarea marilor aşezări umane, transformarea acestora în adevărate centre însă şi focare de cultură, se înfăptuieşte doar atunci când scrisul, dar mai cu seamă cititul, devin activităţi care cuprind în bună măsură masele. Fără să exagerăm, fiindcă marea majoritate a oamenilor vremii, mai ales cei de la ţară, erau analfabeţi. Cum însă în oraşe activităţile de comerţ deveniseră prioritare, iar moneda era principala marfă tranzacţionată cunoaşterea scrisului şi a cititului devenea cumva parte inseparabilă a modului de viaţă urban.

La creşterea spectaculoasă a fenomenului a contribuit în mare măsură teatrul, iar cel grecesc excelează în domeniu, însoţit şi de apariţia formelor incipiente de presă, întrucât în marile centre de cultură circulă tot felul de scrieri (acum le-am numi afişe) unele anunţând hotărâri imperiale sau modificările operate de senat pe textul unor legi, însă erau şi multe texte satirice la adresa puternicilor zilei, inclusiv a împăratului sau dictatorului (tiranul, etc...). Acest gen de comunicare era cât se poate de compatibil cu spiritul liber şi critic al grecilor, mai târziu şi al romanilor, dar presupunea citirea directă, fără intermediar aşa cum se întâmpla cu decretele, ba mai mult, oarecum clandestină, deoarece delatorii nu lipseau nici atunci, iar consecinţele erau dintre cele mai nedorite.

Precum uşor se poate observa, toate aceste lucruri se petreceau în mediul urban, fiind chiar necunoscute în mediul rural. Şi aceasta este una din cauzele care în timp a produs o netă distanţare între cultura tradiţională şi conservatoare a satului (indiferent de imperiu, republică sau zonă geografică) şi mediul urban, dinamic, mai mereu revoluţionar şi dornic de schimbări, supus presiunilor cunoaşterii altor zone, aici negustorii cu poveştile lor erau catalizatori, în general pentru asigurarea unor condiţii de viaţă mai bune, dar şi câştigarea unor libertăţi, precum cea de exprimare, gen de libertate care în rural nu avea nici o importanţă. Cu timpul, adâncirea unor asemenea contraste între viaţa urbană şi cea rurală va duce la tensiuni sociale, în cel mai bun caz benigne, vizibile şi în zilele noastre.

Mult mai târziu, cam prin secolele XVII-XIX, când în Europa au început să triumfe ideile iluministe, una din acestea privea exact ridicarea nivelului de cultură a maselor însă procesul s-a dovedit a fi mult mai dificil decât şi-au închipuit ideologii acestei adevărate revoluţii în viaţa societăţilor. Cauzele au fost, în principal, două! Prima şi cea mai importantă venea exact din partea celor care considerau şcolarizarea un efort inutil şi costisitor, prin urmare de evitat deoarece în contextul multiplelor activităţi domestice din rural cititul sau scrisul nu erau necesare, nu aduceau nici un plus de abilităţi pentru ţăran, dar mai exista şi teama că acel şcolit îşi va dispreţui comilitonii, va deveni un leneş îngâmfat, inutil colectivităţii în care se născuse. Argumentele, unele aparent economice, altele morale, iar cele mai multe ţinând de firea omenească în care invidia îşi are locul ei de nezdruncinat, făceau din societatea rurală un adversar natural al culturii prin şcolarizare. Este adevărat că, mai ales după al doilea Război Mondial, statele europene au adoptat măsuri energice, de cele mai multe ori coercitive, pentru a elimina analfabetismul endemic în care se aflau majoritatea entităţilor statale. Numai că şi anterior acestor vremuri, când totuşi aceste idei circulau în Europa iluministă, printre oponenţii de marcă ai fenomenului erau active chiar structurile de putere, cele care ar fi trebuit să ia măsurile necesare punerii în operă a ideilor reformatoare, dar şi indivizii din clasele sus-puse, nu puţini, care aveau convingerea fermă că ridicarea nivelului de cultură al maselor le va scoate pe acestea din obedienţa datorată inculturii. În cel mai bizar mod cu putinţă s-a putut observa confluenţa comportamentelor celor două segmente sociale care păreau de neîmpăcat: oprimaţii şi oprimatorii. Rezultatele au fost şi au rămas vizibile până în zilele noastre, iar exemplul narodnicilor care încercau să culturalizeze masele din imperiul ţarist au creat mai mult o pagină de istorie amuzantă decât o adevărată lecţie.

Tot din această zonă culturală, spaţiul slav, avem în patrimoniul spiritual al omenirii o frumoasă legendă intitulată: Inima lui Danco. Metaforic vorbind, legenda îl prezintă pe tânărul Danco asumându-şi răspunderea de a scoate poporul său din suferinţă şi teamă condu-cându-l pe un drum extrem de greu care traversa nişte codri întunecaţi şi plini de primejdii. Pentru a goni întunericul eroul, deja contestat de cei leneşi care credeau că era mai bine dacă nu plecau şi se supuneau cuceritorilor, îşi scoate inima din piept şi lumina ei îi ajută pe cei care-l urmau să iasă din codrii cei înspăimântători. Doar că la ieşire, eroul se prăbuşeşte, iar inima sa care mai pâlpâie încă este călcată în picioare de cei care-şi arogă acum faptele de vitejie. Un destin tipic pentru deschizătorii de drumuri, o legendă tipică prin tragismul ei care s-ar dori moralizator. Moralizator? Pentru cine? Pentru cei care doreau de fapt să trăiască în bezna ignoranţei şi a supunerii laşe? Din păcate, legenda este atât de puţin cunoscută încât doar în acest sens, al necunoaşterii, dă valoarea reală a conceptului de izvor al înţelepciunii…

Cert este că, în general vorbind, tezele iluministe care îşi propuneau să ducă lumina cunoaşterii prin ridicarea nivelului de culturalizare al maselor şi prin dezvoltarea sistemelor de instruire (şcolarizare) nu au avut succesul scontat deşi eforturi în acest sens s-au făcut. Rezistenţa la cultură a fost augmentată de-a lungul timpului de tot felul de ziceri populare care se doreau înţelepte şi ironice. Chiar marele Creangă ne spune cum tatăl său, analfabet, dar şi lipsit de viziune, spunea mai mereu, râzând de dorinţa mamei, tot analfabetă, dar care îşi dorea mult ca fiul ei, micul Ionică, să înveţe carte şi, eventual, să ajungă preot: „Logofete, brânza-n cui, lapte acru-n călămări, chiu și vai prin buzunări!”, puteam să rămân cum era mai bine: „Nic-a lui Ștefan a Petrei”, om de treabă și gospodar în Humulești. Vorba ceea: decât codaș în oraș, mai bine-n satul tău fruntaș. Mama însă era în stare să toarcă-n furcă, și să învăț mai departe. Și tot cihăia mama pe tata să mă mai dea undeva la școală, căci auzise ea spunând la biserică, în „Parimei”, că  omul învățat înțelept va fi și pe cel neînvățat slugă-l va avea. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie). Iar dacă stăm să socotim cu dreaptă măsură, Ion Creangă, în aceste puţine cuvinte, redă chintesenţa unor milenii de ignoranţă.

Voi mai aduce un argument pentru a întări ideea că actul de cultură prin scris şi citit este temelia dezvoltării societăţii, sursa bunăstării şi a progresului. Despre evrei se spune de ceva vreme că sunt stăpânii lumii. Nu am nici o părere în domeniu fiind acesta mult peste puterile mele intelectuale şi peste capacităţile de cunoaştere intrinsecă. Cu toate acestea faptul că poporul evreu, de peste trei mii de ani, a eradicat analfabetismul, că are cea mai mare densitate de laureaţi ai premiului Nobel, că şi-a atins, cu sacrificii, dar şi-a atins scopurile strategice sau chiar faptul că a reuşit să fie catalogat drept conducător al lumii nu poate fi doar o înlănţuire aleatorie de date. Secretul este doar înţelegerea adâncă a conceptului de cultură!

Nici nu putem să nu luăm în seamă un uriaş experiment referitor la rolul alfabetizării în viaţa unei societăţi. Vorbim despre grandiosul program de alfabetizare implementat în China în anul 1954, cel care a implicat nu numai măsuri administrative ci şi unele revoluţionare în privinţa adaptării alfabetului la noua strategie culturală. Rezultatele se vor vedea peste doar câteva decenii, miraculos totuşi, fiindcă ne referim la o populaţie de peste un miliard de oameni, când ţara, considerată una din cele mai înapoiate din punct de vedere tehnologic, va cunoaşte o dezvoltare uimitoare ajungând pe locul al doilea în lume din acest punct de vedere. Poate că o asemenea prezentare nu suscită prea mult interesul, dar dacă avem curiozitatea de a vedea realizările societăţii chineze din ultimele decenii ne vom putea da seama ce înseamnă culturalizarea maselor largi.

Interesant pare şi faptul, destul de uşor de constatat, că după marile transformări petrecute în estul Europei în pragul noului mileniu, acestea nu au schimbat radical comportamentul maselor referitor la instruire (şcolarizare). Deşi acum modelele cu care estul se putea compara erau mult mai multe şi se aflau deschise pentru cercetare, procesul de instruire prin şcolarizare a intrat în degringoladă, de cele mai multe ori justificat doar prin adoptarea neinspirată a unor modele considerate de succes. Nu se pot trece cu vederea eforturile făcute de state şi instituţii pentru a stimula participarea la procesul formativ al elevilor. Acordarea de fonduri pentru hrănirea elevilor, eforturi pentru asigurarea transportului, ba chiar şi unele investiţii pentru modernizarea şcolilor sunt tot atâtea motive de laudă, însă ele nu au stăvilit deloc abandonul şcolar acesta înregistrând cifre din ce în ce mai alarmante. Şi orice reproşuri am avea pentru nivelul organizatoric nu trebuie să trecem cu vederea slaba pregătire profesională a corpului didactic (cele mai elocvente exemple sunt examenele de titularizare pe post!), dar nici oferirea de către societate a unor „modele de succes” nu doar agramate, ci şi sfidătoare faţă de elementul cultură. Ori, se ştie foarte bine că un asemenea exemplu (mitocanul cu bani!) poate zdruncina din temelii munca de educaţie a unei generaţii întregi. Din păcate, nici mass-media nu excelează! Tot felul de e emisiuni „distractive” aduc în faţa tinerilor subprodusele unei culturi de gang, iar acestea sunt, aşa cum istoria ne demonstrează mult mai atractive decât disertaţia (şi aici încap unele nuanţe!) unui om de cultură, a unui erudit.

Cert este că pe fondul unor asemenea probleme peisajul analfabetismului şi-a lărgit mult aria nu numai în domeniul definit ca atare în mod tradiţional (Necunoaștere a scrisului și a cititului) ci şi prin apariţia unei noi formule, cea a analfabetului funcţional. Noţiunea, destul de recent intrată în limbaj, dar şi în preocupările sociologilor se referă la persoanele care au trecut prin sistemele de învăţământ gimnazial, liceal (colegii), uneori şi prin instituţii de învăţământ superior (facultăţi, academii sau chiar masterate!), care ştiu să citească, dar nu înţeleg ceea ce au citit. Aceştia, deşi pot să reproducă verbal sau în scris textul ori o parte din el, nu îl înţeleg în suficientă măsură pentru a-l putea folosi ca resursă disponibilă pentru reuşita unei acţiuni cu o oarecare performanţă. Respectivii deşi recunosc semnele grafice nu înţeleg conţinutul ideatic deloc ori, în cel mai bun caz, parţial. Este ca şi cum un om citeşte într-o limbă pe care nu o cunoaşte suficient de bine, iar problemele de sintaxă şi morfologia frazei îi sunt total necunoscute.

Fenomenul în sine exista, fără îndoială, cu mult înainte de punerea lui în discuţie, numai că, în prezent, el este o adevărată tragedie. Important este că aceşti oameni au trecut totuşi prin institute de învăţământ, iar mai apoi, pe baza diplomelor obţinute pot ocupa funcţii de răspundere posibile a fi implicate nu numai în domeniul construcţiilor sau al serviciilor, ci mai ales în cel al activităţilor importante pentru societate: medici, jurişti, profesori, politicieni care pot lua hotărâri, diplomaţi, etc… Şi, din păcate, nu există posibilitatea ca pe timpul vieţii lor aceşti oameni să devină cititori, singura modalitate de a-şi lărgi perspectiva asupra lumii, să aibă un sprijin pentru dezvoltarea personală, să-şi hrănească spiritul și imaginaţia, reuşind astfel să-şi redefinească personalitatea prin îmbunătăţirea cunoştinţelor şi a aptitudinilor. Dimpotrivă, se vor scufunda din ce în ce mai mult în tenebrele submediocrităţii târând după ei alte existenţe, poate chiar generaţii.

Cum de veacuri există o luptă acerbă între dictatura întunecată a ignoranţei şi lumina izbăvitoare, eliberatoare, a cunoaşterii putem spune că, iată, analfabetismul funcţional este vectorul perfect pentru ca fiinţa noastră să se întoarcă la nevoile ei primare, din păcate cu tot cortegiul de consecinţe nefaste induse de incultură. Şi toate acestea, culmea, pentru că o activitate atât de plăcută cum este cititul poate fi scoasă din preocupările cotidiene, prin propria noastră voinţă. Ciudat, dat să nu uităm că acest gen de comportament suicidal are rădăcini care, aşa cum am arătat, pot fi numite tradiţionale…

Şi nu ar trebui să uităm ceea ce a rostit un contemporan al nostru, Iosif Aleksandrovici Brodski poet, eseist și dramaturg rus, laureat al premiului Nobel pentru Literatură: „Există crime mai mari decât aceea de a arde cărţile. Una dintre ele este să nu le citeşti.”

Fiindcă trebuie să ne amintim că dictaturile, tiraniile, chiar şi cele înveşmântate în haine colorate democratic, conştiente fiind de puterea cărţilor atunci când înţelepciunea lor ajunge cunoscută maselor, au dat focului marile biblioteci ale lumii, au împânzit pieţele istoriei cu ruguri în care cărţile se prefăceau în fum şi cenuşă, omorând şi înţelepţii care citiseră. De la romani la împăraţii chinezi, de la fanaticii religioşi la agenţii orbi ai puterilor trecătoare, toţi şi-au unit eforturile pentru a face să dispară cărţile odată cu tot ce conţin acestea. Oare de ce se tem totuşi aceştia? Ştiu ei oare ceva mai mult despre tainica putere a cărţilor? Un răspuns pentru care chiar ar merita să cercetăm lumea cărţilor mai în profunzime. Mai ales că multe dintre ele s-au salvat, ascunse fiind în biblioteci secrete, în mânăstiri ale tuturor credinţelor lumii, prin colecţii private aflate în camerele unor castele sau prin cine mai ştie ce locuri. Nu ar trebui să uităm nici de acele cărţi aflate la vedere, dar pe care nu reuşim să le descifrăm, scrierile uitate sau ignorate de cultura obtuză a unui occident trufaş, dar nici de tradiţiile orale care de multe ori reuşesc să transmită învăţăturile cărţilor pierdute. 

„Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Cel care nu citeşte trăieşte o singură viaţă.” – George R. R. (Martin George Raymond Richard Martin, cunoscut și sub acronimul GRRM, este un autor american de fantasy, horror și science fiction, precum și scenarist și producător. Este faimos pentru Cântec de gheață și foc, seria sa fantasy cu succes internațional pe care HBO a ecranizat-o în serialul Urzeala tronurilor).

Trecând la evoluţia cititului în viaţa unui om trebuie să remarcăm acele perioade din viaţă când lecturile specifice vârstei îşi pun amprenta asupra dezvoltării intelectuale şi emoţionale ale fiinţei. Desigur putem vorbi şi despre dezvoltarea fizică în măsura în care lecturile aduc în faţa cititorului eroi care datorită capacităţilor fizice de excepţie reuşesc să depăşească încercările vieţii.

Prima vârstă la care cititul (povestitul unor lecturi) amprentează personalitatea viitorului individ social este acea copilărie pe care o numim fragedă în care glasul blând al mamei derulează naraţiuni de tip tradiţional numite, de regulă, basme. Este desigur o imagine idilică deoarece de vreo trei generaţii familia aparţinând civilizaţiei occidentale nu mai este capabilă de un asemenea act educaţional. Nici nu mai vorbim de faptul că în ultimele decenii basmele au fost catalogate ca fiind total incorecte politic, nişte monstruozităţi pline de crime oribile care pot altera definitiv psihicul copilului. În consecinţă, încredinţăm acest prim act educaţional televizorului pe care îl ţinem în funcţiune non-stop pentru că pare a avea un efect aproape hipnotic asupra copilului. Ecranul derulează culorile stridente specifice desenelor animate (de regulă japoneze), personaje stranii pe care este greu să le defineşti însoţite de ţipete şi zgomote psihedelice. Mult mai târziu, când actualul copil va fi adult şi va merge săptămânal la psiholog acesta nu va explica în nici un caz fragilitatea psihică a pacientului prin lipsa în perioada prunciei a vocii catifelate a mamei sau a căldurii ei protectoare, înlocuită de sunete pe care nici adulţii nu le prea pot suporta, ci va încerca să-l convingă că totul se datorează unei frustrări de natură sexuală, eventual trans… Mde, ştiinţa face şi ea ce poate…

Însă cu adevărat cititul va începe să influenţeze şi să formeze personalitatea copilului la şcoală, în primele clase atunci când efortul educativ are mai mult un rol formativ decât informativ. Copilul învaţă acum să devină membru al societăţii, norme de comportament şi de viaţă însă planul educaţional este completat cu acele cunoştinţe necesare vârstei: scris, citit, noţiuni de matematică, ştiinţe ale naturii, educaţie muzicală şi altele. Astfel, pe zi ce trece personalitatea copilului, sub influenţa noilor cunoştinţe, se dezvoltă, devine din ce în ce mai complexă, iar copilul, uneori, poate simţi o atracţie către una din aceste discipline.

Aceasta este şi perioada în care se poate descoperi farmecul lecturilor specifice vârstei: nemuritoarele aventuri ale personajelor din reviste colorate în care textele simple oferă explicaţiile necesare, ceva mai târziu şi acele poveşti care au încântat generaţiile precum cele ale muschetarilor, ale aventurierilor lui Jules Verne, ale unor piraţi celebri sau straniile întâmplări prin care trec personajele din Legendele Olimpului. Putem fi siguri că lectura este rareori o pornire sinceră şi voluntară din partea unui copil. Este şi firesc deoarece el nu are de unde să ştie ce conţine o carte între coperte şi nici cum va trăi (simţi) el cele citite. A îndemna copilul pe calea lecturilor este, cred cu convingere, principalul obiectiv al educaţiei atât din partea familiei cât şi din partea învăţătorului, cei care ar trebui să ştie cum îl pot motiva pentru lectură. Ar trebui… Cum însă cititori aflaţi la nivel de pasiune cu această activitate nu sunt deloc pe toate drumurile, de regulă acest moment se ratează, iar copilul va rămâne cu convingerea că lectura este doar un efort motivat de obţinerea unor rezultate şcolare care să-l pună la adăpost de unele consecinţe coercitive.   

Următoarea etapă, liceul sau colegiul, îşi propune ca obiectiv central o cât mai bună cultură generală, una care în timp să confere absolventului un statut social coroborat cu statura sa culturală. Desigur este şi momentul când, subtil, se produce şi orientarea profesională.

Acum este timpul în care lecturile, pentru cei obişnuiţi cu acest exerciţiu, devin foarte diversificate, inclusiv acelea aflate în programa şcolară, unele, de regulă, atât de stupide încât chiar şi cei mai pasionaţi cititori preferă să le citească rezumatele pe diferite surse (în prezent mama Wikipedia rezolvă totul cu mare uşurinţă încurajând astfel banditismul cultural!).

Totuşi, cum la acest nivel relaţiile interpersonale sunt foarte dezvoltate de foarte multe ori se produce o „infectare” pozitivă cu microbul lecturii mai ales că şi relaţiile de iubire, în unele cazuri, pot fi stimulate de nivelul cultural al celor implicaţi. De altfel este şi timpul la care lectura unei cărţi devine un exerciţiu lejer putându-se spune că acest fapt se regăseşte pe lista activităţilor plăcute, recreative.

Oricum, după acest episod, acei dintre tineri care optează pentru învăţământul superior genul de lectură devine din ce în ce mai mult de tip profesional, iar mai apoi, pe timpul activităţilor profesionale el devine strict relaţionat cu obligaţiile de acest tip. Sigur, un om, indiferent de profesie, dacă a cunoscut savoarea lecturilor nu va renunţa la momentele de destindere oferite de o carte bună.

Sunt şi acei care au ca preocupare de tip profesional exact lectura: lucrătorii din edituri, recenzorii de carte, profesori de limbă şi literatură, corectorii din redacţii, etc...

Constatăm deci că la nivelul celor cu studii superioare este evidentă legătura cu o activitate intensă de lectură chiar dacă este de tip profesional, însă în acest segment social, extrem de subţire totuşi, vom găsi şi cititorii pasionaţi, aceia care-şi fac din lectură nu numai un hobby ci şi un stil de viaţă. Iar dacă îi considerăm de admirat pe profesioniştii legaţi de carte în vederea dezvoltării aptitudinilor profesionale, doar cititorii pasionaţi sunt oamenii care vor face ca societatea să progreseze deoarece ei vor avea tot timpul idei noi, proiecte revoluţionare sau abordări novatoare în diferite domenii. Şi cred că aici avem descifrarea unei fraze scrisă cu secole în urmă de Miron Costin şi el o victimă a ignoranţei: Nu e alta mai frumoasă şi de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cititul cărţilor!

 Concluzii