Biroul domnului ministru al Muncii şi Protecţiei sociale părea la această oră a dimineţii precum un cumulonimbus încărcat cu electricitate în aşa măsură încât dacă intrai şi te trăsnea nici măcar nu aveai de ce să fii uimit. În context, domnul ministru părea o tornadă în formare, iar mugetele pe care le scotea însoţite de nişte ochi scoşi din orbite şi nişte năprasnice arsuri pe gâtlej erau de natură să dea fiori de groază în întreaga instituţie.
Încerca, având puţine şanse se succes, să-şi stingă văpăile care-l cuprinseseră precum şi durerea de cap sorbind pe îndelete din paharul în care aruncase două aspirine solubile.
Avea motive! Aseară, bujaverca aia de la promovare imagine, o bunoacă de nota zece, nu prea se declarase mulţumită de atenţiile pe care el i le acordase şi făcuse tot felul de remarci nu tocmai laudative referitor la prestaţia sa. Ce-i drept una jalnică, deşi o tot alimentase el cu nişte rachiu adus de un văr din provincie, rachiu care se dovedea acum extrem de rebel. Spre norocul său, dar şi al vărului, nu va afla niciodată că ingredientul de bază al produsului era găinaţul de gâscă, iar procesul de distilare se făcuse într-o oală din aluminiu pe care imbecilul de văr o cumpărase de la ţigani. Unde mai pui că, ajuns acasă pe la miezul nopţii, a găsit-o pe boala de nevastă-sa cocoţată în vârful patului şi pusă pe scandal. A fost nevoit până la urmă să o îmbuneze cu nişte pumni bine plasaţi, dar acum tremura de frică fiindcă scorpia era soră cu o gagică de-a preşedintelui din vremea când erau şi ei tineri, iar dobitocul o iubise şi se părea că aveau şi un copil împreună.
Prin urmare, primejdia era cât casa! Doar îl ştia pe preşedinte cam cum vede lucrurile când are el interese. Îi fusese ordonanţă pe vremea stagiului militar şi luase ceva bătaie, care nici nu se punea la socoteală fiindcă o ducea bine, iar generalul, atunci, îi mai dădea învoiri şi permisii, ca să nu mai vorbim de unele recompense care, la vreme de război, se găseau din belşug. Orientat, se însurase cu sora gagicii şefului, o consăteană de-a lui, şi astfel rămăsese un fel de logofăt în casa generalului ajuns între timp preşedinte. Când a luat puterea, generalul nu l-a uitat şi i-a dat ministerul ăsta nenorocit de unde nu prea se putea fura mai nimic fiindcă totul era plătit de la buget şi controlat la ac de nişte căpcăuni care păreau că mănâncă numai lumânări şi aveau nişte moace care, prin comparaţie cu ăia care o aruncaseră în flăcări pe biata Jenne D’arc, puteau fi consideraţi nişte copilaşi din corul bisericii. Nu era de glumit şi trebuia să trăiască mai mult din ciubucurile pe care reuşea să le mai facă, deoarece salariul nici nu-l vedea! Îl lua direct de la casierie vipera aia de nevastă-sa! Era o situaţie îngrozitoare! Trebuia găsită o soluţie!
Ieşi în anticameră şi răcni la una din secretare, aia care fusese plutonier major în forţele de intervenţie:
- Fă, du-te imediat şi adu-mi-l în dinţi pă dobitocul de adjunct. Dăn pământ, dăn iarbă verde!
- Aufzeichnungen, răspunse sacadat secretara şi se ridică de pe scaun cu o viteză invers proporţională masei de aproximativ o sută de kile de muşchi.
Peste nici cinci minute pe covorul persan din birou se prăvălea ministrul adjunct, un tip care nu-i era deloc simpatic secretarei. Bine, ei nu era simpatic nimeni în afara obuzierului de 200 unde fusese şef de echipă.
Figura total buimacă a adjunctului nu era desigur o chestiune de conjunctură, ci una obişnuită, aşa că nu miră pe nimeni nici întrebarea sa idioată:
- Olicăă, şefu’ da’ ce păţişi, că te văz cam şucărit?
Un picior bine plasat în coastele nefericitului reduse la zero curiozitatea omului şi un scâncet de căţel bătut înlocui vorbele de prisos.
- Bă, tu crezi că munca-i ca călimara asta a mea pe care o să ţi-o trântesc acu’ în cap!?
- Nuuu, suspină adjunctul deoarece îl ştia pe ministru capabil de orice tâmpenie când îl apucau damblalele. Da’ cu ce ţ-am greşit bre, năşicu’ că mă bagi la idei, zău aşa…
- Bă, tu crezi că ministeru’ ăsta care se ocupă cu munca oamenilor are bani ca să-ţi dea ţie s-o bulăneşti pe chioamba aia de la personal, aia care cred că nici nu ştie unde i-o bagi de proastă şi bleagă ce e?
- Ai bre, naşuuu, că ştie, că doar îi spun io, ce dracu’ că oameni suntem şi noi nu numai matale care-o pui cu bunăciunea aia de la promovare care bine că nu auzi năşica de ea că ieşea cu belele. Sau poate, Doamne, fereşte, te-o fi prins, că te văd catran dă supărare… Naşpa!
- Bă, lasă prostiile că avem treabă!
- Năşicu’ da’ dă, bre, o bastârcă că mă ia cu leşin de la lingurică de spaimă ce-am tras!
- Băi, cotrozea, pă’ dacă-ţi era bă, de beute, de ce nu ţ-ai adus? Tot io să te ţin şi pe băutură?!
- Aduceam bre, năşicu’, zău, că mă ştii doar că nu-s rău la pagubă, da’ mă luă Hitler pă sus de n-avui timp nici să mă gândesc la aşa ceva…
Oarecum îmbunat ministrul, că mde, era şi el om ca toţi oamenii, scoase de sub birou o sticlă de prăştină, turnă în două pahare, la el plin şi pentru adjunct jumătate că nu rezista la băutură, ciocniră şi dădură peste cap băutura. Apoi râgâiră satisfăcuţi, iar damful de trăscău izbuti să risipească în bună măsură norii de furtună din cabinet.
Aşadar, cei doi se puseră pe discuţii mai libere, aşa ca între neamuri ce erau.
- Băi, fine, îţi mai aduci aminte când ieream noi tineri şi abia numiţi în funcţie, ce entuziasm ierea pă capul nostru, cum mai cântam noi la serviciu, cântecul ăla de scrisei io imediat, că le aveam şi încă le mai am cu folclorul… Munca când apare/râde fetele în soare şi bis că nu am mai reuşit să mai compun alte versuri că intrai în pâine şi nu mai avui timp de alte alea…
Adjunctul nu se lăsă mai prejos şi îngână mai pe nas cântecelul compus de ministru apoi spuse:
- Ehaa, năşicu’ da’ ce mai râdea lumea cân’ cântam noi că le plăcea, da’ munca care o făceam noi atunci nimeni nu mai poate s-o facă azi, că nu mai e entuzismu’ ăla pe care-l aveam noi, ăştia, veniţi dă la ţară şi care nu ne temeam dă nimica!
- Păi, da bă, că pentru noi munca ca coordonată socială, cum bine le mai zicea ăla dă la cultură, era ceva sfânt, da’ uite că cu timpu’ ne dădurăm seama că muncim ca boii da’ ceva caşcaval canci! Bă, nu se face să munceşti să tragi în jug toată viaţa numa’ pă un nenorocit dă salariu pă care nici pă ăla nu-l iei tu că vine, la ziua dă leafă, scroafa dă nevastă-ta şi-l ridică direct dă la casierie! Bă, aşa nu mai merge! Trebuie să facem ceva că nici nu cred că mai avem vreo şansă la viitoarele alegeri. Aşa că, ia, mai bea juma dă pahar şi bagă o idee!
Adjunctul se conformă ordinului şi mai bău două jumătăţi fiindcă lui îi veneau mai greu ideile apoi spuse:
- Năşicu’, gând la gând cu bucurie, că uite, stăteam io cu fata asta dă la personal, aşa dă vorbă şi să vezi ce-mi spune:
- Dragă, am văzut io ieri o chestie la televizor de m-a lăsat mască! Să nu uit să-ţi spun că ea, săraca, se uită la tot felul de porcării, cu cultură, cu ştiinţă, cu istorie, draci-laci, nu ca noi care stăm pe programe sportive că aşa ştim din bătrâni că sportu-i sănătate curată!
- Şi ce-ai văzut tu, întreb io mai mult aşa, dă sanchi, că nu-mi ardea mie dă cultură ci de alte alea…
- Tu dragă, acum ceva vreme în urmă era un fel de rege sau împărat prin America şi avea ăsta la aur de să-ţi torni şi-n cap. Da-l căutară de gâlci nişte spanioli foarte afurisiţi şi puşi pe rele. Şi când l-au găsit, i-au luat gâţii da’ ce folos!? Aurul dispăruse. Bă, că una, că alta, caută ici, caută colo, auru’ ioc! Să moară ăia dă oftică, da’ n-aveau ce face! Până la urmă au mai jefuit ei în stânga şi-n dreapta, şi-au mai scos din pagubă şi au plecat. Acu’ vine însă chestia importantă pentru noi! În urmă cu vreo doi ani, un american şi un englez, că numai ei ştiu cum şi ce, au început să caute aurul omului folosindu-se de papagali.
Ministrul se încruntă şi ascunse sticla de samahoancă.
- Nu bre, năşicu’, e pe bune! Fii atent! Cică ăla, regele, avea drag de papagali, cu care vorbea el toată ziua şi pe care îi jumulea că-i plăcea să se îmbrace în pene de papagal. Mă rog, fiecare cu gustu’ lui! Şi ce-şi zic ăia doi: bă, papagalii au învăţat limba şi au aflat şi unde a ascuns flăcăul aurul că doar nu era să ţină el secret faţă de papagali. Iar după ce spaniolii au rezolvat treaba, papagalii au roit-o în junglă şi au început să dea pe trompă ce ştiau ei. Puii lor au învăţat lecţia, apoi istoria cu aurul, singura pe care o ştiau papagalii a ajuns cunoscută în toată jungla că pe ei nu-i interesează aurul, ci numai sporovăiala cam cum se întâmplă cu babele noastre care stau în faţa blocului. Prin urmare, cine ştie limba vorbită de papagali află imediat unde este aurul şi de aici până la îmbogăţire nu mai este nici măcar un pas! Ai înţeles?
Ministrul, de uimire scoase din nou sticla, prilej cu care adjunctul, profitând de buimăceala lui, mai rase o jumătate de pahar, dar nu înainte de a-l umple pe al şefului.
- Bă, tu eşti tâmpit? Reuşi ministrul să rostească după ce bău şi el paharul ca să nu-l omoare pe adjunct. Păi, băi, boule, de unde să ştim noi papagaleza? La asta te-ai gândit?
Abia acum adjunctul făcu o faţă de câştigător la loto şi spuse plin de trufie:
- Şefu’, ’ai să mori matale dacă vin cu soluţia?
- Nu mă face să te strâng de gât! Bagă!
- Păi, io am acasă un papagal cu care mă înţeleg de minune, mult mai bine decât cu nevastă-mea!
- Nu mă miră, cred că sunteţi rude! Gluma şefului, deşi rostită cu scrâşnituri îl făcu pe adjunct să behăie fericit şi să mai şparlească o jumătate de pahar.
- Nu şefu’, chiar ne înţelegem foarte bine, dar văd că matali nu prea pricepi unde bat io! La faza asta adjunctul făcu rost de o palmă peste căpăţâna lui seacă şi îşi reintră în parametri.
- Fii atent! Ceri mata, că te ai bine cu şefu’ ăl mare, să fii ambasador acolo la ei în America. Şi, după ce te pune, luăm cu noi papagalul şi mergem prin junglă. Ăla micu’ face gara-gara cu papagalii lui, noi ascultăm ce ne zice el şi treaba-i ca şi făcută! Unde mai pui că le lăsăm aici pe cotoroanţele noastre şi ne luăm acolo gagici ca lumea că, mde, suntem ambasadori, nu câcaţi dă miniştri la dispoziţia tuturor nebunilor! Ce zici?
Ministrul apăsă pe un buton şi în birou intră secretara-şefă. Adjunctul se piti după un scrin, dar se vede treaba că nu intra deocamdată în preocupările secretarei.
- Jawohl, herr Minister!
- Drăguţă, caută te rog, un rege plin de aur în America, unul care a luat-o în freză de la nişte spanioli şi a lăsat aurul pe undeva pe acolo…
- În 1520, spaniolii au organizat o răscoală în rândul aztecilor. In decursul acesteia, Montezuma este ucis cu pietre. Cuauhtemoc, nepotul său, a preluat funcţia de împărat, iar aztecii i-au izgonit pe spanioli din oraş. Cu ajutorul rivalilor nativi, Cortés a montat o ofensivă împotriva Tenochtitlanului, învingând în cele din urmă rezistenţa lui Cuauhtemoc pe 13 august 1521. În total, aproximativ 240.000 de oameni au fost ucişi pe timpul luptelor. Imperiul Aztec este astfel, anexat de Imperiul Colonial Spaniol, dar tezaurul lui Montezuma nu a fost găsit. După victoria sa, Cortés a distrus Tenochtitlanul şi a construit oraşul
Ciudad de México pe ruinele sale. Deci trebuie să cereţi postul de ambasador în Mexic!
- Sie verstehen, herr minister?
- Vai, mersi tu şi scuze de deranj, rosti sfinţit ministrul fără să-şi bată capul cu întrebarea de unde ştie matahala toate nenorocitele alea de cuvinte.
Secretara salută cu braţul întins, salutul roman deci, şi ieşi iute din birou pentru a asculta mai departe, la căşti, ce discutau cei doi. După părerea ei erau nişte dobitoci care băteau câmpii cu boasca-n nas, dar datoria era datorie şi nu putea fi făcută în dorul lelii cum se obişnuia prin aceste locuri de neînţeles pentru o teutonă. Prin urmare trimise urgent raportul şefului ei Gunter Saxon von Shpritzberg, iar acesta fugi cu el la preşedinte. Citindu-l, amândoi s-au prăpădit de râs, deşi cam nimeni nu ştie cu precizie ce-i poate face pe doi nemţi să râdă în hohote.
- Băi, gata! M-ai convins! Ne facem bagajele, că mâine merg la şefu’ şi-i cer postul de ambasador acolo unde a spus secretara. Îi bag una precum că m-a omorât munca la ministerul ăsta, da’ cum io vreau să-mi slujesc ţara în continuare… Mă rog, bag io nişte gulgute că doar sunt în politică de zece ani şi ne scoatem! Hai flit! La muncă că la întins mâna eşti bun!
A doua zi, ministrul a fost primit de preşedinte, i-a înmânat acestuia un cadou (o sticlă de ţuică din prune bună, de la socru-său) şi ia spus oful care-l rodea. Spre surprinderea sa, preşedintele a semnat în doar cinci minute revocarea din funcţia de ministru a lui şi din cea de adjunct a finului său şi numirea pe post de ambasador, respectiv şef cu aprovizionarea, în Mexic. Apoi l-a sărutat şi l-a rugat să reprezinte cu cinste ţara şi interesele ei acolo în continentul American, fiindcă toţi ochii lumii pe el vor fi.
Ministrul a lăcrimat puţin şi a jurat pe mă-sa că ambasador ca el nu a fost şi nu va mai fi în vecii vecilor. Apoi a pupat smerit mâna şefului şi a plecat.
Peste două zile, cei doi erau în avion având papagalul cu ei şi făceau planuri cum să cheltuiască banii obţinuţi din vânzarea tonelor de aur pe care le vor descoperi. Evident, patrioţi cum era prima grijă era să se întoarcă în ţară, să-şi bage în spitale toate rudele, adică pe ofticoşi şi să-şi tragă funcţii. Normal, aia de preşedinte şi prim-ministru, nu alte rahaturi!
Papagalul, vesel şi bine dispus fiindcă era hrănit cu alune din rezerva de zbor, chirăia şi el părând a înţelege perfect ce misiune de răspundere va avea în viitorul apropiat.
Majordomul îl anunţă pe domnul preşedinte că jos, în hol, îl aşteaptă domnul director al Serviciilor.
- Oferă-i, te rog, o cafea şi spune-i că-l rog să mă aştepte zece minute până mă îmbrac…
Peste exact zece minute din faţa vilei plecau maşinile spre palatul prezidenţial. În cea din mijloc se aflau cei doi…
- Mi-a plăcut poanta cu ambasada din Mexic, deschise directorul discuţia. Cât credeţi că va dura până vor afla că acolo nu avem nici o ambasadă?
- Adevărul este că nu ştiu, însă va dura mult mai mult până se vor întoarce, deoarece nu le-am dat bani decât de dus, iar pentru întors vor trebui să se descurce.
- Dar de ce le-aţi aprobat?
- Păi, oamenii asta au cerut, iar dacă nu le ofeream ce doreau ei se supărau. Ştii cum este: un om nu crede decât ceea ce îi convine şi în cazul de faţă nu avem de-a face cu cine ştie ce inteligenţe aşa că pierderea nu este de natură să ne îngrijoreze. Şi poate chiar am înţeles dorinţa lor de aventură, poate chiar îi invidiez puţin, dar să ştii că aşa cum era el, ministrul îmi va lipsi. Când mă gândesc doar la felul molipsitor în care făcea cacofonii sau la felul său de a fi supus într-un mod înduioşător deşi mai trebuia uneori să-l pocnesc pentru ca să nu uite ce sarcini are de îndeplinit… În fine, cred că sunt un sentimental incurabil…
- Dar care credeţi că a fost motivul cererii?
- Unul de-a dreptul fascinant! Vor să găsească comoara regelui Montezuma… Ce mi-am mai dorit şi eu când eram copil, să pot căuta comori… Să ştii că pe undeva chiar simt că îi invidiez…
- Dar nu vă supăraţi, de unde aveţi aceste informaţii şi sunt oare ele veridice?
- Da, sunt de la o sursă sigură de mare încredere!
Directorul făcu o figură de parcă ar fi înghiţit o broască, iar preşedintele izbucni în râs.
- Ei bine, să ştii că şi eu am reţelele mele care, iată, uneori se dovedesc a fi mai performante decât ale tale.
- Sunt un bou şi un tâmpit care lasă să se vadă pe faţa lui orice gând îşi spuse ministrul, însă numai în minte, deoarece, la vedere, întinse un zâmbet de băiat bun cam de mărimea unei banchize din oceanul arctic.
- Problema ar fi pe cine punem interimar, nu că acest minister ar fi cine ştie ce, ştii doar că problemele lui sunt rezolvate în context de celelalte ministere însă trebuie să avem echipa completă, acum în prag de alegeri.
- Da, răspunse vioi directorul simţind că-i vine iar apa la moară, m-am gândit încă de ieri şi doresc să vi-l propun pe fiul dumneavoastră, cel făcut cu fata aia în tinereţe. Nimeni nu ştie cine este tatăl său, iar el a absolvit cu brio facultatea de informatică, acum cinci ani şi a fost îndrumat tot timpul de oamenii noştri. E burlac şi vom avea grijă ca în apropierea lui să se afle tot o fată de-a noastră, cea care îl seconda şi pe fostul ministru, numai că acela era un cretin şi nu ştia să o folosească decât ca pe ţărăncile lui în şură. În fine, fata are anvergură şi o pregătim de multă pentru ca în viitor să se poată manifesta pe deplin. Nu avem nici un motiv să ne îndoim de ea, este fidelă ideilor noastre, iar la o nevoie este şi foarte săritoare.
- Mmm, dacă-i săritoare, nu-i rău, trebuie doar să-i găsim saltelele potrivite, glumi preşedintele bine dispus de perspectivele zilei…
