Spre sfârşitul verii şi începutul iernii anului 1986, printr-un fericit concurs de împrejurări am avut privilegiul de a-l vizita la Păltiniş-Sibiu şi de a sta de vorbă cu renumitul filosof, poet, eseist, publicist şi scriitor, Constantin Noica, personalitate ştiinţifică de marcă a secolului al XX-lea, apreciat şi dezaprobat în egală măsură de contemporani. Fiind desemnat să însoţesc la Păltiniş un demnitar, apropiat al lui Noica, am fost de faţă când acesta din urmă a insistat să se transmită la Bucureşti necesitatea de a da mai multă libertate, hrană şi căldură românilor, cât şi reproşul că Eminescu „a fost ucis, încă odată...”. Răsfoisem cu ceva timp înainte „Jurnalul de la Păltiniş” semnat de Gabriel Liiceanu, care circula în rândul intelectualilor din acea perioadă, odată cu comentarii mai mult sau mai puţin documentate despre „Meditaţia transcedentală”, un alt subiect la modă, despre care se discuta în şoaptă...În timpul plimbărilor pe cărările din jurul vilei 23, unde trăia într-o modestie şocantă marele filosof, cei doi se opreau şi discutau cu patos despre diferite subiecte. Unul dintre acestea era legat de efectele „post-perestrioka” şi reţin că Noica a concluzionat că „stările de spirit pun în evidenţă faptele...”. Aflând că sunt inginer de petrol am discutat despre „lenevia inginerilor, care a condus la progresele tehnice şi tehnologice”, „viaţa din adâncuri şi declinul zăcămitelor petro-gazeifere, ca formă de libertate”, „perceperea binelui şi a fericirii în funcţie de interlocutori”, subiecte care m-au provocat şi mi-au stârnit interesul să descifrez sensul cuvintelor distinsului interlocutor în anii care au urmat.
Prima vizită la Păltiniş
Era spre sfârşitul verii anului 1986 când, împreună cu discretul personaj desemnat să-l conduc la Păltiniş, am poposit în apropierea vilei 23 unde am fost întâmpinaţi (ca şi cum ar fi ştiut că va avea musafiri) de Constantin Noica, un bărbat potrivit de statură, nasul puţin coroiat, pus în evidenţă de o faţă fină, brăzdată de cute subţiri, cu ochii veseli şi sfredelitori, privind parcă din trecut, spre o altă lume. Era îmbrăcat modest, cu un sacou ce se încadra perfect în peisajul unei toamne prea timpurii care venise la peste 1.200 m altitudine să-şi intre în drepturi. Pe cap, avea un fel de bonetă ca acelea ale vânătorilor de munte, dar de culoare maronie. Oricum, ţinuta sa contrasta cu cea a oaspetelui său, un bărbat puţin mai înalt şi zvelt, cu pardesiu din caşa gri-cenuşiu şi pălărie asortată din fetru ce s-ar fi gasit doar la case renumite de modă. Cei doi s-au îmbrăşişat frăţeşte, de unde am dedus că se cunoşteau de multă vreme. Când i-am fost prezentat, Constantin Noica m-a fixat din priviri, puţin surprins de stânsoarea mâinii mele obişnuită în trecut cu utilizarea uneltelor de sondor, dar şi a antrenamentelor zilnice la sala de sport. M-a întrebat ce meserie am pentru că nu îşi dă seama de unde vine forţa din stângerea de mână. I-am răspuns că sunt inginer de petrol şi gaze şi că am lucrat mult timp ca muncitor în petrol, gaze, petrochimie, şantiere de construcţii... Atunci, cu o bucurie copilărească mi-a spus că „fac parte din categoria ălora care nu prea le-a plăcut munca. Inginerii au fost întotdeuna nişte leneşi care nu au făcut altceva decât să gândească cum să-şi facă viaţa mai uşoară”. Puţin iritat de observaţia distinsului interlocutor, i-am spus că inginerii sunt nişte filozofi pragmatici şi darnici care, prin inovaţiile şi invenţiile oferite semenilor au facut posibil progresul speciei umane. „Corect - a răspuns C.Noica - dar tot nişte leneşi aţi rămas: când vi s-a părut greu să daţi la lopată, aţi inventat targa, apoi acesteia i-aţi pus o roată şi aţi inventat roaba, acesteia i-aţi pus un motor şi aţi făcut un tractor, iar acum, cu o telecomandă îl puneţi la treabă şi cred că vă trece prin cap să-i ataşaţi un programor, să-l faceţi să lucreze ca un robot”. De acord, i-am replicat, dar munca intelectuală este uneori mai obositoare şi mai mare cosumatoare de neuroni, decât cea fizică şi oricum leneşii de ingineri nu au păstrat doar pentru ei descoperirile: le-au oferit cu generozitate semenilor lor... „Imi placi tinere”, spuse marele filozof care m-a bătut părinteşte şi împăciuitor pe umăr pentru a mă scoate din starea vizibilă de încordare... Apoi, împreună cu prietenul său Ion, au pornit agale pe cărările din jurul vilei, cu opriri repetate pentru dialoguri, întrebări şi explicaţii din ce în ce mai aprinse. I-am urmat îndeaproape de la circa 15-20 metri, timp de peste două ore. Din când în când, C. Noica îşi scotea dintr-o plasă de plastic (vestita şi la moda de atunci a sacoşei de un leu), o căciulă pe care o schimba cu boneta şi invers.
Imi amintesc că marele filozof i-a reproşat tăios prietenului său Ion: „l-aţi omorât încă odată pe Eminescu şi că tovarăşii fac o mare greşeală dacă nu reeditează volumul”. Abia mulţi ani mai târziu, discutând cu oameni de litere şi jurişti (printre care domnul preşedinte al Universităţii Ecologice din Bucureşti, profesor universitar doctor Mircea Duţu), am aflat că, prin anii 1975-1976, Ceauşescu, la cererea expresă a reprezentantului unui influent stat, a dat ordin ca o parte a operei recent reeditată a marelui poet Mihai Eminescu să fie distrusă, deoarece era mult prea naţionalistă ... Ion l-a asigurat pe Constantin Noica, de faptul că „nu toate volumele au fost distruse [...] organele au avut misiunea să distribuie şi să doneze o mare parte în străinatate, în special în Republica Socialista Sovietică Moldovenească, dar şi alte state, de pe toate continentele...”
Au discutat mult despre perestroika lui Gorbaciov şi greutăţile de zi cu zi ale românilor şi că şurubul este srâns prea tare. Spre finalul discuţiei, Constantin Noica m-a chemat şi m-a întrebat:
- Ce face un inginer pe şantier care are îşi pregăteşte o ciorbă iar oalei de pe foc riscă să-i sară capacul datorită presiunii? I-am răspuns că un inginer leneş, dar deştept, are mai multe soluţii tehnice să facă ciorba în condiţii bune:
- Să dea focul mai încet pentru a scădea presiunea din oală, să ridice încet şi cu grijă capacul pentru a evita să se opărească, să se verse o parte a conţinutului, sau, să oprescă focul dacă ciorba este gata şi să-i pună ingrediente după gust (verdeţuri, condimente şi chiar un ou bătut...).
- Bravo tinere! Apoi adresându-se prietenului lui:
- Vezi, măi, Ioane, cât de frumos şi simplu a explicat inginerul, în termeni tehnici, filozofia Libertăţii?. Ion a zâmbit cu subînţeles şi a dat apobator din cap.
La plecare, după ce şi-au luat ramas bun în faţa vilei, eu l-am însoţit pe Noica, la etaj, pentru a-i duce un colet cu cărţi şi medicamente. Vizibil şocat de modestia încăperii (o cameră cu două paturi, acoperite cu nişte pături albastre cu dungi albe, în genul celor din şcolile/cazarmele militare, în care unul era plin cu cărţi ale unor folozofi renumiţi, un lavoar din tablă de cca 10 litri, o chiuvetă care avea scurgerea într-o găleată, o savonieră şi un suport de prosoape), C. Noica mi-a spus că „acesta este locul lui de rai, iar cea mai buna masă de scris, este o scândură uşoară de molid pe care o ţine deseori pe picioare, primită cadou, de la un prieten pădurar...”. Până la Sibiu, interlocutorul meu nu a scos decât căteva cuvinte, stabilind să-l readuc la prietenul lui la începutul lui decembrie 1986, lucru care l-am şi făcut.
A doua şi ultima întâlnire
Despre prima întâlnire nu am discutat, conform ordinelor primite, cu nimeni, nici măcar cu colegii de birou. Şefului meu de atunci i-am prezentat verbal conţinutul discuţiilor, reamintindu-mi să păstrez discreţia, lucru pe care l-am făcut multă vreme. Pe parcurs ce anii au trecut şi am intrat în posesia unor noi informaţii despre viaţa şi opera marelui patriot Constantin Noica, am realizat ce favoare deosebită mi-a făcut destinul, având şansa să dialoghez cu unul dintre cei mai mari filozofi contemporani. În timp ce mă deplasam cu Ion spre Păltiniş, într-un friguros decembrie, acesta m-a întrebat ce ştiu despre Constantin Noica. Prea multe nu ştiam: Răsfoisem prin 1984 „Jurnalul de la Păltiniş”, o apariţie editorială rarisimă care circula în rândul intelectualilor din acea perioadă. Tot prin anii 1984-1985, circulau în anumite cercuri, comentarii mai mult sau mai puţin documentate, despre „Meditaţia transcedentală”. Despre acest subiect la modă la începutul anilor ‘80, se discuta în şoaptă, discret şi se spunea că Şcoala de la Păltiniş, iniţiată şi condusă de Constantin Noica era precedesoarea mişcării „Meditaţia transcedentală”, câteva persoane de renume (Nichita Stanescu, Andrei Pleşu....) fiind prezente la cele două fenomene culturale unice în ţările din răsăritul Europei acelor ani.
Interlocutorul mi-a relatat că bunul său prieten, Constantin Noica, un mare patriot, a avut un destin cu suişuri şi coborâşuri sintetizat chiar de acesta în cugetarea„Timpul nu trece, ci omul trece prin timp”. Acesta, s-a născut pe 12 iulie 1909, la Vităneşti, Teleorman. Filosof, eseist, publicist şi scriitor de mare anvergură, Constantin Noica a terminat în 1931 Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii Bucureşti, iar în 1938 a plecat la Paris cu bursă. A cochetat cu mişcarea legionară, iar între 1949 şi 1958 a avut domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel, după care a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, plus confiscarea averii, fiind acuzat de ostilitate faţă de regim şi „relaţii ilicite cu străinii”. A executat doar şase ani şi a fost eliberat în 1964 şi s-a stabilit în Bucureşti, unde s-a angajat cercetător la Centrul de Logică din cadrul Academiei Române, în locuinţa sa desfăşurându-se seminarii pe marginea filosofiei universale. În 1975, s-a mutat la Păltiniş, lângă Sibiu, casa filosofului devenind loc de pelerinaj şi inspiraţie pentru discipolii săi. Am aflat astfel că gazda noastră fusese căsătorit cu o englezoaică, Wendy Muston, şi a avut cu aceasta doi copii, un băiat Răzvan şi o fiică, Alexandra. Răzvan a trecut la ortodoxism şi la doar 19 ani s-a călugărit, luând numele de Rafail, tatăl său scriindu-i o emoţionantă epistolă, cunoscută drept „Scrisoare către Rafail”, publicată în revista „Prodromos”, numărul 8-9 din 1968, editată în Germania şi în Franţa.
„Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Şi sunt mulţi - mi se spune - care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Aţi găsit că o puteţi sluji de dincolo de ea? […] În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, «iubeşte şi fă ce vrei». Căci dacă iubeşti cu adevărat - s-a spus - nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe «fă ce vrei» de «iubeşte». Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place, dar nu iubeşte întotdeauna. […] S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îţi scriu de departe, dragul meu, şi că-ţi scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca şi cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii. Dar nu te dezaprob şi nu i-aş dezaproba nici pe ceilalţi, chiar dacă ar fi oaste şi biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aş teme că trăiţi într- o lume gata făcută - şi care nu mai are ce face. […] Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi într-o viaţă ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul a făcut bucuria, şi a văzut că era bună. […] Şi-ţi spun numai: bucură-te şi fă ce vrei!”
Interlocutul meu, Ion, mai vorbăreţ de data aceasta mi-a spus ca prietenul său Noica era unul dintre cele mai luminaţi gânditori contemporani, iar Şcoala de la Păltiniş, o adevărată academie în sens platonic, unică în lume, având mulţi discipoli tineri, pepiniera intelectualităţii româneşti: Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Mihai Şora, Constantin Barbu, Marni Tărângul, Alexandru Surdu, Ion Papuc, Andrei Pleşu, Dan Iacob, Andrei Justin Hossu, Gabriel Liiceanu, Monica Pillat, Paul Anghel, Sorin Vieru, Marta Guţu, Francisca Băltăceanu, George Purdea, Vasile Dem Zamfirescu, Victor Stoichiţă, Thomas Kleininger, Aurel Brumaru, Şerban Nicolau. Marele gânditor ne-a întâmpinat pe cărăruia ce duce spre modesta sa locuinţă. Ca şi prima dată, revederea dintre cei doi a fost una emoţionantă, cu o îmbrăţişare lungă, parcă de rămas bun... După salutul respectuos adresat gazdei, am fost luat în primire cu o întrebare care avea să-mi marcheze definitiv un anume mod de gândire şi atitudine viitoare:
- Ce mai faci, tinere inginer?
- Bine, a sosit răspunsul convenţional, dat involuntar de majoritatea oamenilor. Atunci, m-a fixat fredelitor şi cu dojană părintească mi-a spus:
- Răspuns incorect! Niciodată să nu mai spui că faci bine! Îţi dai seama câtă invidie şi poate şi ură vei atrage din partea celor din jur care se vor compara cu tine şi te vor găsi vinovat de toate insuccesele lor? Oamenii te iartă dacă faci crime, dar nu te iartă dacă eşti fericit!.
Blocat aproape de ineditul şi limpezimea cugetării maestrului, abia am reuşit să bolborosesc fără convingere că voi încerca să spun ca toată lumea, ca majoritatea…
- Bravo! Devii din ce în ce mai înţelept! a spus Noica. După această lecţie, pe parcursul anilor am găsit o formulă personală pe care o utilizez cu ostentaţie şi de fiecare dată cu gândul la marele filozof… „Ca tot românul … Dacă spun că fac bine, mă invidiază toată lumea, dacă spun că fac rău, mă bate Dumnezeu…”. Tare mi-aş dori să văd ce-ar spune genialul maestru.
Pe cărăruile înzăpezite şi luminate de un soare difuz, discuţiile dintre cei doi făceau ca gerul să fie insesizabil:
- Ioane, spune acolo sus, că trebuie mai multă căldură şi mâncare dar înainte de toate, mai multă libertate. Nu-i bine că oamenii care vor să plece din ţară, că sunt vânduţi ca nişte obiecte… (se referea la saşi şi evrei). Istoria va consemna şi nu va ierta. Mai bine le-ar da drumul tuturor… În cel mult doi ani, Occidentul ne va cere să plătim însutit să ne aducem acasă anumiţi cetăţeni… Acum, după trecerea anilor, nu pot spune decât că, maestrul a fost nu numai un renumit filozof, eseist, poet, scriitor şi publicist, ci şi un mare vizionar.
Despărţirea celor doi prieteni a fost însoţită de o îmbrăţişare lungă, tăcută, cu suspine abia perceptibile. Timpul parcă se oprise în loc şi port încă în amintire, siluetele negre contopite în strânsa îmbrăţişare de adio pe fondul alb al zăpezii timpurii din decembrie 1986. Un an mai târziu, marele Constantin Noica avea să plece la întâlnirea cu folozofii lumii şi cu poetul neamului, Mihai Eminescu.
Bibliografie
- Noica, Constantin - Jurnal filosofic, Ed. Humanitas, București, 2012.
- Noica, Constantin - Jurnal filosofic, Ed. Humanitas, București, 2012.
- Noica, Constantin - Jurnal de idei, Ed. Humanitas, București, 2007.
- Aslam, Constantin - Constantin Noica. Spre un model neoclasic de gândire: perspective interpretative asupra scrierilor timpurilor. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2010.
- Liiceanu, Gabriel - Jurnalul de la Păltiniș, Ed. Humanitas, ediția a 3-a, București, 1996.
- Zaschievici, Valentin - Noica, omul care a sfinţit Păltinişul, Jurnalul Național, 29 iunie 2009.
Grafica - Ion Măldărescu